Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

Adriana Cluj 29.05.2012 21:01:19

Zidurile din suflete
 


Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un țăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Țăranul acesta era văduv și nu avea copii. Banii erau foarte mulți, și el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalți oameni din sat.
Satul cu oameni modești se transformase într-un sat cu oameni bogați. Ca să își cheltuiască banii, ei au început să își cumpere tot felul de lucruri, și multe din ele nici măcar nu le trebuiau.
Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părți egale fiecărei gospodării, el își păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalți oameni să nu știe ce strânsese în curte, primarul și-a înconjurat-o cu ziduri înalte și groase. Încetul cu încetul, ceilalți i-au urmat exemplul, și și-au construit ziduri împrejurul curților. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subțiri, ca să nu dea prea mulți bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare și-a pus la porți paznici bine înarmați, angajați din satele vecine.
Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simțeau nevoia să vorbească unii cu alții. Dădeau din cap, cu o politețe falsă. Apoi au renunțat și să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să știe decât de averile lor.
În loc să Îi mulțumească lui Dumnezeu, așa cum făceau înainte și pentru micile bucurii pe care le aveau, bărbații au renunțat să se mai roage. De Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Și chiar le-au interzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva să mai țină legătura între ele – și să spună celorlalte ce au în casă. Fără credincioși, biserica a rămas pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de dimineața până seara ca iubirea să se întoarcă între săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni. Ba chiar nici să meargă la școală nu au mai fost lăsați. Și școala s-a desființat.
Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.
Pământul a început să se clatine. Speriați, au ieșit cu toți din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropați de vii. S-au adunat în curtea bisericii, singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care și-l construise.
Unii plângeau, alții se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să țină o veșnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârșitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Și nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.
Oamenii și-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulți ani în urmă, s-au ajutat unii pe alții să își refacă gospodăriile. Și-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alții la vreme de necaz. Și, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să își ajute vecinii. Fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră și zidurile din suflete...
Foarte de dimineață, femeile s-au strâns la biserică să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru un astfel de cutremur.

sursa: http://ortodoxia.md

Adriana Cluj 29.05.2012 21:18:56

„Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi!"
 


Odată, o corabie cu câteva sute de oameni călătorea spre Ierusalim. Pe cale, la corabie s-a stricat ceva și căpitanul a zis:


- Trebuie să ancorăm undeva pentru a repara corabia.
Și, văzând în depărtare o insulă care părea pustie, s-au apropiat de ea, au ancorat și au mers mai departe cu bărcile.
Era o insulă cu multă vegetație. Oamenii au ieșit și ei din corabie și au început să umble pe insulă să vadă ce fel de pământ era acolo, pentru că vedeau flori diferite, păsări diferite față de ce văzuseră în țara lor. Și, așezându-se ei să mănânce, văd deodată trei oameni care fugeau și ziceau așa:

- Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi.

Atâta spuneau, dar, vorbind în limba corăbierilor, aceștia îi înțelegeau.

Și toți se întrebau ce e cu acești oameni, așa că au alergat după ei prin pădure, i-au înconjurat și i-au dus apoi la comandantul corabiei. Acesta i-a întrebat:

- De unde sunteți voi? De când stați aici?

Dar aceia păreau că își uitaseră limba, pentru că nu spuneau decât "Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi". Apoi, ușor au început să spună:

- Acum vreo 30 de ani, aproape de această insulă s-a sfărâmat o corabie. Noi eram copii și am ajuns aici pe câteva scânduri. Erau și părinții noștri pe vapor, dar ei au murit. Și trăim aici de atunci.

- Și din ce trăiți?

- Am găsit aici de mâncare, că sunt niște pomi pe insulă, cu semințe, fructe.

Atunci marinarii le-au lăsat din mâncarea pe care o aveau la ei, apoi i-au mai întrebat despre viața lor pe insulă. Căpitanul le-a spus:

- Noi plecăm mâine. N-ați vrea să veniți cu noi?

- Noi nu mergem nicăieri, vrem să rămânem aici. Avem tot ce ne trebuie și suntem fericiți.

- Dar ce sunt vorbele acestea pe care le tot spuneți mereu: "Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi"?

- Când eram mici am auzit de la părinții noștri că Dumnezeul nostru este Treime. Unul se cheamă Tatăl, altul Fiul și altul Duhul Sfânt.

Ei nu știau că e un Dumnezeu în trei persoane.

- Și ne-am gândit că dacă Ei sunt în cer și noi pe pământ, să ne rugăm ca Aceia trei din cer să ne miluiască pe noi trei de pe pământ. Această rugăciune o știm: "Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi".

Pe vapor era și un episcop care mergea la Sfintele Locuri. Și el a spus către preoții care călătoreau și ei:

- Săracii, nici rugăciunea "Tatăl nostru" nu o știu. Haideți, dacă tot înnoptăm aici, să îi învățăm.

Și i-au învățat preoții cum să se roage, iar dimineața corabia, care fusese reparată, a plecat.

În timp ce vaporul se îndepărta, unul din cei trei a zis:

- Eu am uitat, voi mai știți?

- Nici eu nu mai știu.

- Haideți după vapor, că nu este departe.

Și au început să fugă pe apă ca pe uscat și ziceau către cei de pe corabie:

- Mai stați, mai stați!

Cei de pe corabie, văzând că aceștia mergeau pe apă, s-au înspăimântat. Corabia a încetinit și ei s-au putut apropia și au zis:

- Am uitat "Tatăl nostru".

Iar episcopul, văzând că merg pe apă fără să se afunde, precum Hristos a mers pe mare, le-a spus:

- Nu mai ziceți "Tatăl nostru", ci cum ați zis până acum, că este bine.

Atunci cei trei s-au prins de mână pe apă și, plini de bucurie, au zis "Trei voi, trei noi, miluiește-ne pe noi" până ce au ajuns la mal.

Iată puterea rugăciunii și a credinței! Ei și-au dorit să cunoască învățătura despre Sfânta Treime, dar nu au putut să o descopere dintr-odată. Ei știau de un Dumnezeu în trei persoane și se rugau neîncetat, dar când ziceau aceasta, o rosteau din toată inima. Iar Dumnezeu le-a dat să fie sfinți.


sursa: http://ortodoxia.md

myself00 29.05.2012 22:21:39

Puterea rugăciunii

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creștini. Pătrunși de frumusețea cărților pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seara. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceeace citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins și au rămas cufundați în întuneric. Unul dintre ei zise:
- Hai să ne rugăm. Sa spunem fiecare Tatăl nostru și poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos și lumina se va aprinde. Ceilalți doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat și al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă. În sfârșit, a început și cel de-al treilea să-și spună rugaciunea. Doar ca, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniștit și cu grijă, s-a
ridicat de la masa unde se aflau cu toții, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranța și s-a întors. În timp ce el își incheia rugăciunea, spunând Amin! întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriți, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: Mântuirea și rugăciunea nu stau în vorbe!

cristiboss56 30.05.2012 21:00:24

Sabia și coroana
 
De mult, un mare împărat a vrut să încerce înțelepciunea copilului său,moștenitorul tronului, și a așezat pe o masă coroana și sabia lui. Chemându-și fiul, i-a cerut să se gândească bine și să aleagă ce îi este mai de folos în viață.Băiatul a ales sabia.- De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?-Pentru că prin sabie, pot câștiga și păstra coroana.- Așa este, fiul meu, ai făcut alegere bună. însă ține minte: la fel este și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau țăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poți folosi în viață, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputința și cu tine însuți. Credința înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poți cuceri și păstra coroana, însă Crucea o avem cu toții și numai prin ea putem primi și păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiți asta, fiul meu!

"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodatăla cer prin comoditate. " (Sfântul Isaac Sirul)

Dumitru73 30.05.2012 21:07:14

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 448794)
De mult, un mare împărat a vrut să încerce înțelepciunea copilului său,moștenitorul tronului, și a așezat pe o masă coroana și sabia lui. Chemându-și fiul, i-a cerut să se gândească bine și să aleagă ce îi este mai de folos în viață.Băiatul a ales sabia.- De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?-Pentru că prin sabie, pot câștiga și păstra coroana.- Așa este, fiul meu, ai făcut alegere bună. însă ține minte: la fel este și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau țăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poți folosi în viață, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputința și cu tine însuți. Credința înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poți cuceri și păstra coroana, însă Crucea o avem cu toții și numai prin ea putem primi și păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiți asta, fiul meu!

"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodatăla cer prin comoditate. " (Sfântul Isaac Sirul)

frumos ...
cred ca si mai frumos ar ca tatal ar fi continuat pilda cu "sabia lui Damocles", pe langa celelalte ...

cristiboss56 30.05.2012 21:12:55

Citat:

În prealabil postat de dumitru73 (Post 448799)
frumos ...
Cred ca si mai frumos ar ca tatal ar fi continuat pilda cu "sabia lui damocles", pe langa celelalte ...

. . .> > > >:1:

Dumitru73 30.05.2012 21:16:30

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 448803)
. . .> > > >:1:

e de bine zambetul asta?
sau am zis ceva gresit?

Adriana Cluj 30.05.2012 22:59:11

Doi soimi
 
Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat supusul
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.
Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.


http://www.acumsiaici.ro/2012/povestiri-cu-talc/

Adriana Cluj 30.05.2012 23:06:40

Într-o putinică cu miere se grămădise la mâncare o mulțime de muște; dar iată că în curând, lăcomia lor împingându-le tot mai în fund, toate se împlantară într-ânsa atât cu picioarele cât și cu aripile, de nu se mai puteau întoarce și încă mai puțin să zboare.

Atunci văzând bietele muște că din pricina lăcomiei lor au să piară, ziseră:
— Vai de noi, păcătoase ce suntem, iată că pentru o fărămiță de dulceată ce am mâncat, acuma pierim cu zile! Vai! cât de lacome am fost!

Învățătură: Așa sunt și oamenii cei păcătoși, pentru puțin lucru și pentru puțină hrană și dulceață își pierd zilele și sufletul li se chinuiește în veci în munca iadului.

cristiboss56 30.05.2012 23:50:58

Citat:

În prealabil postat de Dumitru73 (Post 448805)
e de bine zambetul asta?
sau am zis ceva gresit?

De era de "rau" , era asa :45:sau asa :104:!

Dar ramane :http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif


Ora este GMT +3. Ora este acum 19:26:33.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.