Paul, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa Carla intr-un bar, la o cafea. Deprimat, incepu sa se descarce in fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale… munca… banii… raportul cu prietena… scopul sau in viata!… Totul parea sa ii mearga prost. Carla baga mana in geanta, scoase o bancnota de 50 EURO si ii zise:
- Vrei aceasta bancnota?
Paul, putin confuz, la inceput ii raspunse:
- Bineinteles, Carla… sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?

Atunci Carla lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana cand facu un mic ghemotoc. Aratandu-i ghemotocul lui Paul il intreba din nou:
- Acum o mai vrei?
- Carla, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50 EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai.

Carla desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu piciorul, pana cand se murdari toata.
- Tot mai vrei bancnota?
- Asculta, Carla, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza valoarea….
- Paul, trebuie sa stii ca chiar daca uneori ceva nu iese asa cum vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna… Ceea ce trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult poti sa fii abatut intr-un anumit moment.

Paul ramase nemiscat uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce mesajul ii intra bine in memorie. Carla puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un zambet complice ii spuse:
- Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci cand nu te vei simti bine… dar trebuie sa imi dai o bancnota noua de 50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie. Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Paul privi bancnota, zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa plateasca nota…

De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam intr-adevar si de ceea ce putem realiza?

Acum gandeste-te bine. Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:
1. Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume.
2. Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Univers.
3. Spune 10 castigatori ai premiului Nobel.
4. Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar cel mai bun actor sau actrita.

Cum merge? Rau? Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste care erau cei mai buni ieri. Iar aplauzele se duc! Si trofeele se umplu de praf! Castigatorii se uita!

Acum raspunde la urmatoarele:
1 – Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta
2 – Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile
3 – Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special
4 – Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.

Cum merge? Mai bine? Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii… Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si care stau oricum cu tine.

Gandeste-te o clipa… viata este foarte scurta! Tu, pe ce lista esti? Nu stii?… Lasa-ma sa te ajut…

Nu esti printre cei faimosi, dar esti printre cei la care m-am gandit ca vor citi aceste randuri.

“O lumanare nu pierde nimic daca aprinzi o alta…”

O istorioara adevarata pe care am citi-o intr-o carte a lui Dan Puric

Iese Puric din biserica intr-o duminica si il intampina un om, foarte rastit:
- Dumneata ai scris cartea aia cu "Omul frumos"?
- Da, eu am scris-o.
- Unde vezi, domnule, dumneata, oameni frumosi? Ca eu de dimineata de cand ma scol si pana noaptea, cand ma culc, vad numai jigodii. Nu exista oameni frumosi.
O batranica se baga in discutie, cu voce calma si molcoma:
- Ba exista, bre, dar nu vezi dumneata.

Monahul Galaction Ilie din manastirea Sihastria, fiind multi ani pastor la oi, umbla cu oile manastirii... a intalnit un sihastru sfant pe care il cunostea si l-a intrebat:
- Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?
Cuviosul sihastru, oftand din inima, a raspuns:
- Parinte Galaction, stii cand va fi sfarsitul lumii? cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin, adica atunci cand nu va mai fi dragoste si intelegere crestineasca intre frati, intre rude, intre crestini si intre popoare. Atunci cand nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevarat va fi sfarsitul lumii. Caci fara iubire si fara Dumnezeu nu pot sa mai traiasca oamenii pe pamant.
Apoi cei doi sihastri s-au sarutat si au plecat.

Gasim intotdeauna ceea ce cautam
 

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întreabă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărtă, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

despre vreme calduroasa
 

“Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!

Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau?

Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura"

Sădeşte-ţi credinţa!
 

De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeţ ce conţinea câteva boabe de muştar.
- Ce este acolo? întrebă curios omul.
- Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculeţul şi îi puse în palmă cele câteva boabe de muştar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie şi citi:
"Iar Domnul a zis: De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v'ar asculta" .
- Acesta să fie leacul minune? zise ironic tânărul.
- Încearcă şi ai să vezi. Uite îţi las şi Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, aşadar, pliculeţul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână şi se strădui să-şi imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, graţie credinţei lui cât un bob de muştar.
Trecu o lună şi nu se întâmplă nimic."Trebuie să mai am răbdare", îşi zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri maşina pe partea dreaptă a şoselei şi aruncă furios pliculeţul pe geam. Se săturase: "Să mă lase în pace cu utopiile lor!" bombani el cu năduf şi porni maşina.
Trecu câţiva ani. Necazurile erau parcă mai mari şi mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet maşina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculeţul pe gem, îşi aminti de întâmplare. Opri şi se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muştar răsărite pe marginea şoselei. Proveneau din seminţele pe care le aruncase. Se aplecă şi începu să le culeagă seminţele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă şi plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga şi le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste seminţe s-au inmulţit dacă le-am sădit, tot aşa credinţa mea, cât un bob de muştar, trebuia să o sădesc în ţarina Domnului. Numai aşa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greşala mea a fost aceea că nu am semănat muştarul.
Tânărul a semănat muştarul de credinţă pe ogorul Evangheliei şi acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră şi apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
"Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu? şi cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s'a făcut pom şi păsările cerului s'au sălăşluit în ramurile lui ".
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ţi semeni credinţa şi să aştepţi până când creşte ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează şi se sădeşte în mare. Dar totul porneşte de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poţi avea grămezi de seminţe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzeşti pe căi nepătrunse şi înţelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înţelepciune. Viaţa este un bun predicator şi dacă am şti să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiţi de munţii de ghinioane şi necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenţi la călăuzirea Ta şi fă să ascultăm cuvântul vieţii, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veşnic. Amin.

” …În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărţi a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
- Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin minte aşa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
- Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de cuvinte, Doamne.
- Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulţeşte douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
- Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
- Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum şaizeci şi nouă.
- Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Şi ai biruit?
- Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute şase mii o sută de talanţi… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
- Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
- Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
- Două sute şapte lei? se holba vecinul.
- De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârşit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minţi. La revedere !

Paresimi Fericitul
 

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc". Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
- De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
- Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
- Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Ce frumos! De aici se dovedeste ca se mantuiesc unii si prin jertfelnicia si multa rabdare a altora!

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…