Dialog între doi gemeni nenăscuţi
 

O schiţă de convorbire între doi fraţi gemeni nenăscuţi.


Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt.
- Tu crezi în viaţa de după naştere?
- Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează.
- Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?
- Nu ştiu exact, dar desigur că va fi mai multă lumină decât aici. Poate că vom umbla pe propriile picioare şi vom mânca cu propria gură…
- Ce ciudat! Nu se poate să umbli. Iar ca să mănânci cu gura, chiar că ar fi de râs! Doar noi mâncăm prin cordonul ombilical… Însă ia să îţi spun eu ceva: putem exclude viaţa de după naştere, pentru că deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranţă va fi ceva. Însă, probabil, ceva mai altfel decât ne-am obişnuit noi aici.
- Păi de acolo nu s-a întors nimeni. Odată cu naşterea, viaţa se termină, pur şi simplu. De altfel, viaţa nu este altceva decât o permanentă înghesuială, într-un întuneric profund.
- Eu nu ştiu exact cum va fi dacă ne vom naşte, dar desigur că o vom găsi pe MAMA, iar ea va avea grijă de noi.
- Pe mama? Tu crezi în mama? Şi după tine, unde ar putea ea să fie?
- Păi oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în ea şi prin ea. Fără ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de mamă, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, o auzim cum cântă, simţim cum mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!
Şi în viaţa de după naştere mulţi cred că nu există viaţă dincolo de moarte, dar ea există. Trupul este muritor, nu însă şi sufletul, care este suflare din suflarea lui Dumnezeu, fiind, deci, nemuritor. Viaţa de după moarte există şi este cea pe care omul şi-o câştigă, trăind pe pământ, prin gândurile, vorbele şi faptele sale bune sau rele, ca de altfel şi prin credinţa sau necredinţa sa în Dumnezeu; viaţă pe care fiecare şi-o va petrece în rai sau în...iad, după dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Iartă-mă ca parafrez, dar chiar e minunată "povestioara"
 

"- Pe Tatăl? Pe Dumnezeu? Tu crezi în Tatăl? În Dumnezeu? Şi după tine, unde ar putea El să fie?
- Păi, oriunde, în jurul nostru. Doar trăim în El şi prin El. Fără El, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am văzut nicicând, niciun fel de Dumnezeu, aşa că e evident că nu există!
- Dar, uneori, când suntem în linişte, Îl auzim cum ne cheamă, simţim cum ne mângaie lumea din jurul nostru. Ştii, eu cred că viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!"

Liniștea, tăcerea și rugăciunea inimii vor arăta și inutilitatea "cordonului ombilical" pentru Viață (să vedem doar posturile sfinților, ei gustă deja parțial ceea ce vor gusta cu "gura duhovnicească"după naștere). Aici, e drept, e doar pregătirea pentru Viață. "viaţa adevărată ne aşteaptă abia de acum încolo!" Problema e dacă vrem să renunțăm la cordonul ombilical ("marile noastre averi" folosite spre hrană - aspectul material al vieții, dar și spiritual al vieții noastre) sau vrem să ne legăm de el și să murim la NAȘTERE (întru Domnul) sau să murim la MOARTE (fără Tatăl, fără Dumnezeu).

Frica de războiul duhovnicesc
 

Un frate l-a întrebat pe avva Agathon: „Am primit poruncă, şi unde este poruncă este şi război. Vreau să ascult porunca, dar mă tem de război“. Bătrânul îi zice: „Dacă ar fi fost Agathon în locul tău, îndeplinea porunca şi biruia războiul“.

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa...

Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:


“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”

“Nu ştiu părinte.”

“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”

“Bine părinte”

A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:

“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”

“L-am întrebat, părinte.”

“Şi ce-a zis Dumnezeu.”

“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.

Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!
 

Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire”

Era odată un pelerin care fusese inițiat în rugăciunea minții. Deoarece avea lepădare de sine, meditație, și lipsa grijilor – deoarece nu era legat de familie, muncă sau orice alte lucruri – spunea rugăciunea neîncetat și simțea o foarte mare dragoste pentru Hristos. Adică, cu adevărat avea dumnezeiasca dragoste în sufletul său. El avea o mare dorință să meargă la mormântul cel preasfânt al lui Hristos: credea că acolo își va împlini preaplinul dragostei sale pentru prea iubitul său Hristos.
Deci, se duce la Ierusalim, la mormântului lui Hristos și întră ca să I se închine. Desigur, trăi sentimente puternice de dragoste duhovnicească înflăcărată. El gândea că aici Cel pe Care Îl adora – Iisus Hristos – fusese înmormântat și că acolo se afla mormântul Său gol ș.a.m.d. În timp ce adora sfântul mormânt, chiar acolo pe mormânt, își dădu sufletul! Când ceilalți văzură acest lucru ziseră: “Să vedem ce avea acest om ascuns în inima sa!” Îi făcură autopsie, îi deschiseră inima și rămaseră uimiți: acolo, în inima sa, erau scrise cuvintele: “Iisus, dulcea mea iubire” (un fenomen asemănător s-a întâmplat cu inima Sfântului Ignatie Teoforul). Vedeți cât de mult îl îmbogățise rugăciunea pe acest om? Cât de mult îl îmbogățise cu dragoste divină? Gândiți-vă doar unde s-a aflat după moartea sa! Cu siguranță că îngerii i-au primit sufletul și l-au dus dinaintea tronului lui Hristos încununat de slavă. Doar prin rugăciunea minții ajunge omul la nepătimire. Nici prin multă lectură, ori psalmodiere sau prin orice alt mijloc nu poate ajunge la nepătimire. Cel ce se roagă în acest mod va învăța din propria expierență să urască grăirea în deșert și îndrăzneala și va încerca să-și găsească vreme spre a fi singur pentru a nu pierde starea dohovnicească pe care o dobândește prin rugăciune. Mă rog ca Dumnezeu să vă dăruiască simțământul acestei rugăciuni. Iar când vine harul, atunci veți descoperi aceste lucruri în practică și veți înțelege ce vă spun eu acum.


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem)

,,O femeie din China avea doua vase mari pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat si le cara dupa gat la izvor pentru a aduce apa.Un vas era crapat dar celalalt era perfect si aducea tot timpul intreaga cantitate de apa.La sfarsitul drumului de la izvor pana acasa vasul crapat aducea doar jumatate din cantitate.Timp de doi ani acest lucru s-a intimplat zi de zi iar vasul perfect era foarte mandru de faptul ca el aducea intreaga cantitate de apa.Bietul vas crapat era atat de rusinat de imperfectiunea lui si de faptul ca nu-si putea face treaba decat pe jumatate.Dupa doi ani i-a spus femeii: ,,Ma simt atat de rusinat pentru ca aceasta crapatura a mea face sa se scurga jumatate din apa pe drum!".Batrina i-a raspuns: ,,Ai observat ca pe partea ta de drum sunt flori si pe cealalta nu?Asta pentru ca stiind defectul tau em am plantat seminte de flori pe partea ta de poteca si in fiecare zi,fara sa stii,tu le udai tot drumul pana acasa.De doi ani impodobesc casa cu aceste frumoase flori pe care tu le-ai udat si daca nu ai fi fost tu,asa cum esti,nici ele nu ar mai fi existat ca sa infrumuseteze casa noastra".

..............)

Sărut-mâna!

(Printre altele, un mic discurs despre miluinţă, făcută de cei păcătoşi şi nevrednici în drumul lor...)

Ha, extraordinar!!
Să ne trăieşti, Cristiane!

Patru lumânări
 

Patru lumanari ardeau incetisor, si daca ascultai cu atentie puteai chiar sa le auzi vorbind:
Prima a spus:
-Eu sunt Linistea. In ziua de astazi oamenii au uitat ca pot face parte din viata lor…
Flacara s-a micsorat din ce in ce mai mult si s-a stins.
Apoi a vorbit cea de a doua:
-Eu sunt Credinta. Oamenii spun ca pot sa traiasca foarte bine si fara mine, nu cred ca mai are vreun rost sa ard…
Cand a terminat de vorbit, si aceasta s-a stins.
-Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere sa ard, oamenii ma dau la o parte ca pe un lucru fara valoare, ei uita sa-i iubeasca chiar si pe cei mai apropiati oameni din viata lor…
O adiere blanda care trecea pe langa ea a stins-o fara sa vrea.
Un copil a intrat in incaperea unde mai ardea o singura lumanare, si vazandu-le pe celelalte trei stinse, a inceput sa planga.
-Voi ar trebui sa fiti mereu aprinse…
Cea de a patra lumanare i-a soptit usor:
-Nu-ti fie frica, atat timp cat eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranta!
Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins si pe celelalte.

Sătucul de la poalele castelului fu trezit în zori de glasul crainicului castelanului, care dădea citire în piață unei vestiri.
- Preaiubitul nostru stăpân îi cheamă pe toți bunii și credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătoarea zilei sale de naștere.
Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască aceia care vor veni la petrecere să aducă acolo niște apă ca să umplem puțul castelului, de acum secat…
Crainicul reluă de mai multe ori vestirea, apoi întoarse spatele mulțimii și, însoțit de gărzi, o porni spre castel.
În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri.
- Vai, tot tiran a rămas ! Are destule slugi ca să poată să-i umple puțul… eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă !
- Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv ! De aceea eu voi duce un butoiaș !
- Ba eu doar un… degetar !
- Iar eu un butoi !
În dimineața petrecerii, pe drumul care urcă spre castel se putea vedea un straniu alai.
Unii împingeau din răsputeri butoaie mari sau gâfâiau cărând vedre mari pline cu apă.
Alții, luându-și în râs tovarășii de drum, duceau pe tăvi carafe mici sau ulcele cu apă.
Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în puțul castelului, lăsând într-un ungher vasul în care o adusese, îndreptându-se apoi plin de bucurie înspre sala unde avea să aibă loc ospățul.
Fripturi și vinuri, dansuri și cântece se înlănțuiau, fără încetare, până când, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumire cu vorbe meșteșugite și se retrase în odăile sale.
- Și darul făgăduit ? Mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.
Alții vădeau, dimpotrivă, o bucurie deplină. ”Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai minunată petrecere !”
Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră strigăte ce iute se transformară într-o rumoare, care cuprindea și exclamații de bucurie și urlete de mânie.
Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur !
- Ah, dacă aș fi adus mai multă apă..

”Dați și vi se va da… căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura”.