Un om si cainele sau au murit deodata.
Ajungand in cer. Au mers pe drumul pietruit cu aur...
Va amintiti? Pe langa un gard de marmura fina.
Urcand spre deal au intalnit o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soarelui.
Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.
" scuzati-ma" i s-a adresat stapanul cainelui, " unde ne aflam?"
" in rai " - a raspuns portarul.
" putem primi un pahar de apa? " a intrebat stapanul cainelui.
" desigur " a raspuns portarul, " intra si vei primi apa racoritoare".
" si prietenul meu poate intra?" a intrebat vizitatorul.
" regret " i-a raspuns portarul " nu permitem intrarea animalelor".
Omul a decis sa renunte la apa,
si-a chemat cainele si au plecat mai departe.
Drumul in continuare era anevoios si plin de praf.
Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard prin prejur.
Portarul rezemat de poarta, citea dintr-o carte.
" pardon " i s-a adresat vizitatorul.
" putem primi putina apa?"
" desigur, cu placere, poftim intrati "
a raspuns amabil portarul.
Ei au trecut poarta si au baut apa rece
din fantana apropiata, cat au poftit.
" multumim, puteti sa ne spuneti unde ne aflam?"
" in rai " le-a raspuns portarul.
" sunt complet derutat si portarul precedent, mi-a spus, ca la poarta lui e intrarea in rai " a spus vizitatorul.
" aaa, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nu, acolo e iadul."
" si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru? "
s-a mirat stapanul cainelui.
" nu " i-a raspuns portarul.
" noi suntem bucurosi ca ei ii iau pe toti aceia care sunt de acord, sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara."

sa tineti minte ...
Cu un prieten bun,
intotdeauna veti avea,
o " raza de lumina " la
capatul tunelului ...

Pune-ti puterile in joc
 

Un rege îşi puse curtea la încercare pentru un post important. Numeroşi oameni puternici şi înţelepţi se aflau în jurul lui.
- Înţelepţilor, spuse regele, am o problemă şi vreau să văd care dintre voi este în stare să o rezolve.

Îi conduse pe oameni la o uşă enormă, mai mare decât văzuse cineva vreodată. Regele le replică:
- Aici vedeţi cea mai mare şi cea mai grea uşă din regatul meu. Care dintre voi poate să o deschidă?

Unii dintre curteni scuturară doar din cap. Alţii, care se numărau printre cei înţelepţi, se uitară la uşă mai de aproape, dar recunoscură că nu pot să o facă. Atunci când înţelepţii spuseră asta, restul curţii consimţi că această problemă era prea dificil de rezolvat.

Un singur vizir se duse la uşă. O examină cu ochii şi cu degetele, încercă mai multe modalităţi de a o deschide şi, în cele din urmă, o trase cu o smucitură puternică. Şi uşa se deschise.

Fusese lăsată întredeschisă numai, nu închisă complet, şi nimic altceva nu fusese necesar, decât bunăvoinţa de a realiza ceva şi curajul de a acţiona cu îndrăzneală.

Regele spuse:
- Vei primi postul de la curte, pentru că tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau auzi; tu îţi pui propriile puteri în joc şi ai riscat o încercare.

Lupul din noi
 

Multumesc, Laviniu ! Chiar aveam nevoie de un asemenea talc !

Postul zilei,din punctul meu de vedere.

Un semn
 

Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.

Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."

In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.

Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."

De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"

Poestea baiatului si a pomului sau fructifer
 

Cu multă vreme în urmă, în curtea unei gospodării, îşi ducea veacul un măr, un impunător pom fructifer. Băiatul fermierilor îşi petrecea zilnic ore întregi prin preajma acestuia, urcându-se în copac, savurând delicioasele fructe şi odihnindu-se la umbra binefăcătoare a acestuia. Se simţea atras şi ataşat de măr, jucându-se cu nesaţ şi nutrind o puternică afecţiune faţă de acesta.

Astfel trecură anii…


Într-o bună zi, tânărul sosi in fata mărului, dar de data această afişând o mutrişoară tristă şi plictisită. Vâzându-l supărat, mărul i se adresă: „Hai să te joci cu mine, aşa cum faci mai mereu.”

„Nu mai sunt un copil, nu se mai cade să mă distrez cu crengile şi poamele tale.” – răspunse posomorât adolescentul – „Vreau să am diverse lucruri şi pentru asta am nevoie de bani,” conchise junele.

După câteva clipe de tăcere, pomul reacţionă sugerându-i următoarele: „Regret, dar eu nu am bani. Însă, am suficiente mere. Aşa că, poţi culege toate fructele mele, le vinzi şi astfel vei dispune de suma necesară achiziţionării celor dorite.”

Înseninat şi cu o faţă bucuroasă, tânărul tâşni şi recoltă toate merele existente, făcându-se mai apoi nevăzut. Zilele treceau şi feciorul nu se mai arătă prin preajma prietenului său fructifer. Datorită absenţei acestuia, copacul căzu într-o adâncă melancolie…

Dar, după ani şi ani, reapăru băiatul devenit între timp bărbat în toată regula. Fericit, pomul i se adresă: „Ce mă bucur să te revăd! Hai să ne jucăm, aşa cum făceam pe vremuri…”

„Nu am timp de distracţii.” – reacţionă feciorul – „Trebuie să am grijă de familia mea şi trebuie să le asigur un acoperiş deasupra capului. Dar, nu avem unde locui. Mă poţi ajuta?”

Căzând pe gânduri, după câteva momente de tăcere, copacul îi spuse: „Îmi pare rău, dar eu nu am o casă să v-o dăruiesc. Dar, uite, poţi folosi crengile şi ramurile mele pentru a-ţi ridica o locuinţă pentru tine şi familia ta.” Zis şi făcut: omul tăie toate braţele copacului şi-l părăsi încântat de rezolvarea problemei lui. Şi de această dată mărul se simţi împlinit pentru că a reuşit, atât cât a putut, să-l ajute pe amicul său.

Anii treceau şi pomul suferea din nou de singurătate, de absenţa celui drag.

Dar, la începutul unei toride zile de vară, reapăru maturizatul său prieten. Mărul radia de fericire şi exaltat îl invită: „Hai, hai să ne jucăm ca pe vremuri…”

„Îmbătrânesc,” – spuse omul – „Aş vrea să mă avânt în larg, să mă relaxez un pic. Dar nu am barcă să pot naviga. N-ai cumva tu una?”

Fără să stea pe gânduri, mărul îşi oferi sprijinul obişnuit: „Uite, ia trunchiul meu şi făureşte-ţi o barcă. Astfel vei putea să ieşi la mare şi să fii fericit.” Ca de obicei, bărbatul trecu la acţiune şi disecă trupul pomului, dispărând, din nou, vreme îndelungată…

Însă, după decenii, îşi făcu, în sfârşit, apariţia băiatul nostru ajuns la bătrâneţe.

Copacul, parcă simţindu-se vinovat, îi adresă următoarele cuvinte: „Îmi pare tare rău, băiete, dar nu îţi mai pot oferi nimic. Nu mai rodesc fructe…”

„Nici o problemă”, reacţionă interlocutorul, „nici eu nu mai dinţi ca să le pot mânca.”

„Nu mai am nici trunchiul pe care te căţărai odată…”, continuă pomul.

„Nu contează”, replică cel în vârstă, „sunt mult prea bătrân ca să mai pot urca.”

„În acest caz”, reacţionă lâcrimând pomul fructifer, „nu-ţi mai pot oferi decât rădăcinele mele seculare.”

„Adevărul este că, în acest moment, nu mai am nevoie nici eu de prea multe… Doresc doar un loc unde să-mi odihnesc oasele îmbătrânite.” – replică moşneagul.

„Foarte bine! În acest caz, rădăcinile mele ostoite îţi pot oferi culcuşul cel mai comod pentru a-ţi obloji obositele oase ale tale.”

Fără să stea pe gânduri, omul se întinse la poalele mărului, gazda bucurându-se printre lacrimi de ultimul posibil ajutor acordat…

Această poveste se adresează nouă tuturor. Mărul este precum părinţii noştri.

Copii fiind, ne făcea mare plăcere să petrecem mult timp jucându-ne cu mămica şi tăticul nostru. Maturizându-ne, părăsim casa părintească, revenind doar atunci când suntem la ananghie sau avem nevoie de sprijinul părinţilor.

Indiferent de greutăţile sau suferinţele lor, părinţii vor fi mereu acolo pentru noi, încercând să ne dea totul doar pentru a ne vedea fericiţi şi împliniţi.

Bănuieşti că tânărul nostru s-a comportat cu cruzime faţă de pomul fructifer, nu?

Dar, în realitate, acesta este comportamentul nostru, al tuturora, faţă de proprii părinţi.

Îi considerăm drept o sursă inepuizabilă, indiscutabil doar a noastră, fără să apreciem adevărata lor valoare… decât mult, mult prea târziu…

Asta a fost o poveste trista...

A fost odata ca niciodata un om caruia Dumnezeu ii daduse patru fii.Omul,batrin si intelept,privind in urma,la valurile vietii,si-a dorit ca fii sai sa nu judece niciodata pripit lucrurile.De aceea i-a trimis pe fiecare,pe rand,in cate un anotimp,sa priveasca un par.Primul s-a dus iarna,al doilea primavara,cel mai mare vara si mezinul toamna.

Cand au revenit batrinul i-a adunat si i-a pus pe toti sa descrie ce au vazut.Primul a zis ca era urat,cu crengi uscate,golase si dezgolite.Al doilea a spus ca era acoperit cu muguri verzi si ca promitea un rod bogat.Al treilea spuse ca era plin de flori ce raspandeau un parfum dulce,cum nu mai vazuse pana atunci.Cel mic spuse ca a vazut pomul incarcat de roade,fructe coapte,implinit si plin de viata.

Batrinul le-a explicat atunci ca fiecare avea dreptate pentru ca fiecare a vazut doar un anotimp din viata copacului.Le-a mai spus ca nu poti judeca pe nimeni cunoscandu-l doar o anumita perioada.Asta este esenta firii,a bucuriei si a dragostei pe care ti-o da viata si pe care nu o poti masura decat la sfarsitul tuturor anotimpurilor.

Da, superb. Esenta "de a nu judeca (aproapele)".
Bas agus buiadh!