depinde de individ, pe unii suferinta ii face mai rai, pe altii mai buni.

Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu le vom dispreţui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)

Ai raspuns foarte bine,mai mult Domnul IIsus a ales calea suferintei sa ne mantuiasca ,putea sa traiasca ca imparat ,avea putere dar a ales chinul si n-a urat pe nimeni niciodata doar ca si-a aratat aversiunea fata de fariseii care chiar atunci cand au venit soldatii si i-au relatat invierea Domnului, ei in loc sa creada i-au platit sa minta.am vazut oameni care sufereau si blestemau si pe altii care se rugau.

Suferintele sunt ingaduite de Dumnezeu ca noi prin ele sa devenim mai buni. Problema e ca noi le traim fara a-L trai si pe Dumnezeu. Si din aceasta cauza luam o gramada de medicamente si pierdem din vedere medicamentul cel mai de pret: Dumnezeu. Injectiile, pastilele aduc celor ce traiesc mari suferinte o liniste de cateva ore, Hristos biruie timpul. Nu spun sa dam de o parte medicamentele, ci sa le insotim cu Hristos. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca putere sa le suportam fara a ne revolta impotriva cuiva.

Nu cunoastem un "dumnezeu de departe", rece, nepasator fata de noi; cunoastem un Dumnezeu de aproape, Il cunoastem pe Hristos, Cel ce ne este alaturi in suferinta.

Ne putem intreba: daca inima parintelui pamantesc e zdrobita de suferinta copilului sau, oare Dumnezeu va privi nepasator durerea copiilor Sai dupa har? Nicidecum.

In suferinta, cu ajutorul lui Hristos Care ne e alaturi, putem deveni mai buni. El ne da harul Sau, energia Sa dumnezeiasca. Pe El, suferinta nu L-a indepartat de Tatal; si ne va da si noua puterea de a inainta prin suferinta catre Tatal nostru Ceresc.
Doar cu Hristos, prin Hristos, in Hristos, suferinta nu ne desparte de Dumnezeu, ci ne apropie de El, ne uneste cu El.

Despre suferinta putem vorbi in mai multe feluri. Pentru ca reactiile sunt diferite. Suferinta cuiva drag sau chiar a unui strain, fie el si dusman al nostru, ne provoaca mare durere sau macar o compasiune sincera si parca ne solidarizam intr-un fel cu acea suferinta. In acest sens am descoperit in ultimul timp pe forum un lucru uimitor: suferinta unor parinti pentru copilul lor (Rares) a solidarizat zeci de suflete care in alte conditii erau deseori in conflict, si i-a unit in dragostea lui Hristos. Ce poate fi mai frumos decat sa simti bucuria rugaciunii comune? Vrajmasul nu te mai poate atinge (cel putin pentru o vreme) si sa-ti dea ganduri care sa-i tulbure pe ceilalti. Deci, iata cum suferinta grea a altuia, poate linisti o furtuna si poate aduce pace in multe suflete zbuciumate.
Suferinta noastra insa... Aici este - cred - cel mai sensibil loc, iar omul de cele mai multe ori clacheaza. Cand suferinta vine direct de la Dumnezeu, nu prea avem incotro si daca nu avem inima impietrita si nu ne suparam ca magarul pe sat, intelegem de ce ni se intampla si inghitim hapul. Cand insa Dumnezeu ne trimite prin altii anumite semnale pentru indreptare, iar acestea ne starnesc atata suferinta interioara pe cat de mare este mandria din noi, asta nu-i face mai buni decat pe cei intelepti. Pe cei mandri, ii inraieste si pornesc la vanatoarea fara de sfarsit, ca si cum omul e vinovat de suferinta lui si nu el personal. Cineva scria foarte frumos despre Crucea personala pe care Hristos o cerceteaza bine inainte de a ne-o incredinta; nici un gram din "greutatea" Crucii, nu se datoreaza celor pe care ii invinovatim, ci noua insine. Cand intelegem acest adevar si il acceptam, Crucea noastra devine usoara ca un fulg, iar suferinta se transforma in rugaciuni de multumire.
O alta suferinta este cea pe care ne-o atragem la modul dramatic, prin marea noastra ignoranta. Uneori privim catre cei carora le merge treaba bine si foarte bine si ne intrebam cum se poate intampla asa ceva cand ii stim departe de cele ale lui Dumnezeu. In sufletul nostru, noi constientizam si pacatul si credinta si sacrificiul Mantuitorului si vrem sa ne mantuim, dar... in felul nostru. Mai tinem si cate un pic de post, mai mergem si la biserica din cand in cand, dar de anumite deprinderi pacatoase nu ne putem debarasa. Si la un moment dat, se trezeste in noi dorinta de a primi Sfintele Taine fara sa cugetam ca am dus o viata in mare nevrednicie si pentru asta trebuie sa ne curatim bine sufletul. Cum-necum, ajungem sub patrafirul parintelui-duhovnic, dar... pentru anumite lucruri ne este atat de mare rusine incat nu cutezam sa deschidem gura. Astfel, parintele ne da un canon care crede el pentru cele spuse si ne "dezleaga" la Sfanta Taina... Ei, daca pana atunci treburile mai mergeau cum mai mergeau, impartasirea cu nevrednicie aduce de la sine mare suferinta si mai cu seama boala. De aceea nimeni nu trebuie sa omita cu buna-stiinta nimic din ceea ce stie bine ca inseamna pacat si uraciune la Dumnezeu, cand merge la spovedanie. Iar daca totusi s-a intamplat, nu trebuie amanat nici o clipa, ci mers fuguta si facut o spovedanie completa, pana nu se asterne pedeapsa indraznelii si ignorantei noastre.