Patericul egiptean.
|
O dragoste adevarata
Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se așeze știind că avea să mai treacă cel puțin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă. În așteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mică conversație. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția. Politicoasă, îl intreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povestește că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Și-atunci îl întreb mirată: “Și dvs.. vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce și o mângâiere pe mână, îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea“. Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întâmplat.” Morala: Persoanele fericite și împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au. |
Gasim intotdeauna ceea ce cautam
Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati? Batranul ii raspunse printr-o intrebare: - Cum erau locuitorii cetatii de unde vii? - Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo. - Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul. Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare: - Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati? Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare: - Cum erau locuitorii cetatii de unde vii? - Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit. - Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul. Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros: - Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane? - Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei. |
Arborele care daruieste
Se spune că a existat odată un arbore bătrân și maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele și culorile veneau de pretutindeni și dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din țări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca niște brațe vânjoase. Era minunat.
Un băiețel obișnuia să vină și să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obișnuit cu el și a început să-l iubească. Ceea ce este mare și bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic și tânăr, cu condiția să nu fie atașat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, așa că s-a îndrăgostit de băiat. Așadar, copacul s-a îndrăgostit de băiețelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el și le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile și pentru a-i culege fructele. Așadar, ori de câte ori venea copilul, arborele își pleca ramurile. Când micuțul îi mângâia florile, bătrânul copac se simțea cuprins de un val incredibil de fericire. Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simțea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simțea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut și mai mult. A început să se cațere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simțea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambițiile lui. Trebuia să își treacă examenele, să își facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aștepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aștept”. Când băiatul nu venea, copacul se simțea trist. Băiatul a crescut și mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toți cei care cresc în lumea ambițiilor își găsesc din ce în ce mai puțin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambițios și prins în afacerile sale lumești. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aștept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poți să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îți voi oferi ceva? Îți ofer tot ceea ce am”. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenție a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiți. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcorește pe cei încălziți. Când bate vântul, dansăm și cântăm. Deși nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre și ciripesc vesele. Dacă ne-am implica și noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiți și de nefericiți ca voi, oamenii, care sunteți nevoiți să stați prin temple și să ascultați predici despre iubire și despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obține bani. Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele și vinde-le. În felul acesta, vei obține bani”. Băiatul s-a luminat imediat la față. S-a urcat în copac și a cules toate fructele copacului, chiar și pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile și i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simțit din nou fericit. Băiatul nu și-a dat nici măcar osteneala să-i mulțumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulțumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obține bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani și era foarte ocupat să obțină cu ajutorul lor încă și mai mulți bani. A uitat cu totul de copac, și astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care și-a pierdut copilul. Întreaga sa ființă tânjește după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept și a se ușura. Cam la fel tânjea și copacul nostru. Întreaga sa ființă era în agonie. După mulți ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino și îmbrățișează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poți oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îți propun: îmi poți tăia crengile, pentru a-ți construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor și i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Bărbatul a plecat, fără să-și mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Și-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aștepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri și frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reușit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, așa că a venit și s-a așezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poți face pentru mine? Aș vrea să ajung într-o țară îndepărtată, să câștig și mai mulți bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul și fă-ți o barcă din el. Aș fi extrem de fericit să devin barca ta și să te ajut să mergi astfel în țara aceea îndepărtată, pentru a câștiga mai mulți bani. Dar, te rog, ai grijă de tine și întoarce-te cât mai repede. Voi aștepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, și-a făcut o barcă din el și a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aștepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. Odată, m-am așezat lângă ciot. Acesta mi-a șoptit: „Am un prieten care a plecat departe și nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în țara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viață. O, cât mi-aș dori să aflu vești de la el! Mă apropii de sfârșitul vieții, așa că tot ce mi-aș mai dori ar fi să aflu vești despre el. Atunci aș muri liniștit. Dar știu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înțelege decât acest limbaj. |
Povestea celor trei iepurasi
Trei iepurasi se plimbau prin padure. La un moment dat, unul dintre ei cade intr-o groapa destul de adanca. Cei doi iepurasi de pe margine au inceput sa strige:
- Vai, acolo o sa ramai, nu o sa reusesti niciodata! Iepurasul cazut in groapa incepu sa se cazneasca sa iasa. Incepu sa se zbata si sa se agate de margini in dorinta disperata de a iesi din groapa. Cei doi iepurasi ramasi la suprafata, niciodata nu mai vazusera un asemenea necaz si erau siguri ca iepurasul cazut nu o sa reuseasca niciodata, astfel ca au inceput sa-i spuna iepurasului: - Nu o sa reusesti niciodata! Pe masura ce iepurasul incerca mai mult, ei repetau acelasi lucru, ei se agitau si mai tare si ii spuneau ca nu o sa reuseasca niciodata! Dupa zeci de minute in sir de strigaturi si incercari, iepurasul reusi sa iasa. O asa grozavie iepurasii nu mai vazusera pana atunci si-l intrebara: - Vai iepurasule, dar cum ai reusit? - Am reusit! - Ai reusit, dar cum? - Am reusit! - Mai iepurasule tu nu intelegi ce spunem? - Am reusit si va multumesc pentru incurajari, fara voi nu as fi reusit niciodata! Iepurasul nostru cel cazut in groapa era surd. El nu auzise cuvintele nici o clipa si a intrepretat strigatele si agitatia de pe marginea gropii drept incurajari. Iepurasul nostru nu ar fi reusit niciodata daca ar fi auzit descurajarile de pe margine. Morala: Trebuie sa fii surd atunci cand ceilalti te descurajeaza, sa interpretezi orice gest ca pe o incurajare si sa continui sa perseverezi in a-ti atinge obiectivele. PS: Aceasta poveste este de fapt un mesaj de incurajare pentru voi toti, dar in mod special pentru o persoana de pe acest forum! |
Un preot trebuia într-o zi să meargă să țină o predică într-un
penitenciar. S-a gândit mult înainte, ce-o să le spună unor oameni care nu prea știau de biserică. Nu prea găsea părintele nici-o idee de la care să plece, și-și spuse în final că o să-l lumineze Dumnezeu cu vreun gând atunci când se va afla în fața deținuților. Când a intrat în sala unde erau adunați pușcăriașii a întâlnit priviri ironice, unele disprețuitoare. În timp ce mergea spre locul de unde avea să vorbească, se împiedică de-o treaptă și căzu. Toți izbucniră în hohote de râs. Preotul se simți rușinat cum nu mai fusese vreodată, dar dintr-o dată sări în picioare și se duse hotărât la masa care ținea loc de amvon. Și cu zâmbetul pe buze, le spuse deținuților: „Prieteni, pentru asta am venit la voi: să vă arăt că cine cade se poate și ridica.” |
Un șoricel privi din crăpătura sa din perete și îi văzu pe țăran și pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- "Ce mâncare să fi adus oare?" se întrebă șoricelul Cu groază își dădu repede seama că era o capcană. Șoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor și dădu alarma: - "E o capcană în casă, e o capcană în casă!" Găina cotcodăci și se înfoie, ridică apoi capul și îi spuse: - "Domnule Șoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanță. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze." Șoricelul se întoarse atunci înspre porc și îi spuse: - "E o capcană în casă, e o capcană în casă!" Porcului îi fu milă de el, dar răspunse: - "Îmi pare foarte, foarte rău, domnule Șoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele." Șoricelul merse atunci la vacă și îi spuse: - "E o capcană în casă, e o capcană în casă!" Vaca îi spuse: - "Vai! Domnule Șoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgență pentru mine." Și așa se întoarse șoricelul în casă, cu capul plecat și cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de țăran. În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot, ca acela produs de o capcana în care s-a prins un șoricel. Nevasta țăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu își dădu seama că în capcană își prinsese coada un șarpe veninos. Șarpele o mușcă pe nevasta țăranului. Țăranul o duse cât putu de repede la spital și când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. Oricine știe că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, așa că țăranul luă un cuțit și se duse în curtea păsărilor ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă. Dar nevasta lui nu se însănătoși, așa că prietenele și vecinele ei veniră să o îngrijească și stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, țăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta țăranului nu se mai însănătoși și muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar țăranul trebui să taie și vaca pentru a-i hrăni pe toți. Șoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristețe. Morala: Data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă și tu ai impresia că acest lucru nu te privește, adu-ți aminte: Când unul dintre noi este amenințat, cu toții suntem expuși unui risc. Suntem cu toții implicați în această călătorie numită viață. Trebuie să avem grijă unii de alții și să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alții. Fiecare dintre noi este un fir vital în tapițeria altei personae. Viețile noastre se intrețes și acest lucru nu este intamplător. Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poți ține strâns este un prieten. |
Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine? Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse: - Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga: - Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine. - As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat. - Bine, incuviinta batranul invatat. Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand: - Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede. Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept. ... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat. - Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului. - Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana. Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise: - Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel. - Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul. - Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58. Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate. - Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta. Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic. - Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze. Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi. |
Aceasta este o poveste adevarata si trista.
E povestea unui baiat care iubea mult o fata. Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit, romantic: a facut un buchet dintr-o mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire. Baiatul lucra intr-o companie si viitorul lui nu era stralucitor, cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna. Pana intr-o zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata. Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el, asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui. Ce sa mai zica baiatul? A simtit ca i se frange inima. Dupa ce a recapatat incredere in sine, baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult. In final, dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor, baiatul si-a infiintat propria companie. Daca incerci intr-una, n-ai cum sa cazi, isi spunea intotdeauna. Trebuie sa reusesc in viata! Intr-o zi ploioasa, pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el. Chiar si sub umbrela, cei doi erau uzi. Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite. Cu inima batandu-i repede, s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa. Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi, ca avea propria lui companie, masina etc. Ca a reusit in viata! Inainte ca sa-si dea seama, baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir. S-a dat jos din masina si i-a urmarit, apoi a vazut chipul fostei iubite zambind asa cum obisnuia sa–i zambeasca, intr-o fotografie de pe piatra unui mormant si alaturi, buchetelul din fasii de hartie. Atunci l-au observat si parintii fetei. Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat? Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta, ci ca era bolnava de cancer. In inima ei, fata stia ca baiatul va reusi intr-o zi, dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui. Prin urmare a ales sa-l paraseasca. Fata le-a spus parintilor ca atunci cand va veni clipa sa plece, isi doreste ca buchetelul sa fie acolo, langa ea, in speranta ca poate, intr-o zi, soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire. Baiatul a izbucnit in plans. E foarte dureros sa stai aproape de cineva, dar fara sa-l mai vezi, sa-l mai atingi, auzi vreodata. O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme. Morala: La final, banii ca banii, dar iubirea este divina. In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi. Va veni o vreme cand numai amintirile vor ramane. Sa ne facem timp chiar acum si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei, ca-i iubim! |
Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese telefonat pentru o intervenție chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, și-a schimbat hainele și a mers direct la blocul de operație.
L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, așteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: “De ce v-a luat așa mult timp să veniți? Nu știți că viața fiului meu este în pericol? Nu aveți simțul responsabilității?” Medicul a zâmbit și a spus: “Îmi pare rău, nu eram în spital, și am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aș dori să vă calmați, pentru a-mi putea face treaba.” “Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-ați calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce ați face??” a spus tatăl furios. Doctorul a zâmbit iar și a răspuns: “Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă- “Gol am ieșit din pântecele mamei mele, și gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului.”- Doctorii nu pot prelungi viața. Duceți-vă și mijlociți pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu.” “A da sfaturi când nu suntem îngrijorați e foarte ușor”, a murmurat tatăl. Operația a durat câteva ore, după care medicul a ieșit fericit. “Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Și fără să aștepte răspunsul tatălui, și-a văzut de drum, fugind. “Dacă aveți vreo întrebare, întrebați-o pe asistentă!” “De ce este așa arogant? Nici nu a așteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase. Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe față: “Fiul său a murit ieri într-un accident de mașină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operația fiului tău. Iar acum, că a salvat viața fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său.” NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu știi cum e viața unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec. |
Un băiat de 24 de ani privind pe fereastra unui tren striga...
" Tată, privește copacii care se duc în spatele nostru"!Tatăl a zâmbit,dar un cuplu de tineri stând în apropiere s-au uitat la tânărul de 24 de ani cu comportament copilăresc, cu milă.Dintr-o dată tânărul strigă din nou....."tată, privește cum norii aleargă cu noi "! Cuplul nu a putut rezista și -l întreabă pe bătrân: "de ce nu-ți duci fiul la un medic bun"? "Bătrânul a zâmbit și a spus:am făcut asta ,și acum tocmai ce venim de la spital... Fiul meu a fost orb de la naștere ,el tocmai și-a recăpătat vederea astăzi...." -Fiecare om de pe planetă are povestea lui.Nu judeca oamenii înainte de a-i știi cu adevărat. Adevărul vă poate surprinde... |
^
povestea imi aminteste de o patanie de-a mea...vara asta venea la biserica o femeie batrana care purta ochelari de soare, mi se parea foarte caraghioasa. luna aceasta am vazut la biserica o alta femeie,tot batrana si care purta si ea ochelari de soare..."ia uite imi ziceam,noua moda,iarna cu ochelari de soare",adevarul e ca avea un aspect f. caraghios...ca sa aflu apoi ca femeia respectiva tocmai fusese operata la un ochi. |
Meseria de mama
Intr-o zi, o femeie numită Anne, își lua carnetul de șofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu știa cum să se considere.
Funcționarul insistă: ”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveți un serviciu.” ”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”. "Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcționarul cu răceală. O prietenă a ei, Marta auzi cele întâmplate și căzu pe gânduri câtva timp. Intr-o zi, se află în aceiași situație. Persoana care o interoga era o funcționară de profesie, sigură și eficientă. Formularul părea enorm și interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupația dvs?” Marta se gândi puțin și fără să știe cum, răspunse: “Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă și în relațiile umane”. Funcționara făcu o pauză și Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice. “Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceți, mai exact?” Fără pic de neliniște în glas, cu mult calm, Marta explică: "Desfășor un program pe termen lung, înăuntru și în afara casei”. Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "sunt răspunzătoare de o echipă și am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigență este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”. Pe măsură ce își descria responsabilitățile, Marta observă creșterea tonului de respect în vocea funcționarei. Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiță de 13 ani, alta de 7 și alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în brațe și gândi la gloria maternității, cu multitudinea de responsabilități și orele interminabile de dedicație. ”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuți să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aștepți la sfârșitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...” Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă și în relațiile umane, dar bunicile ce or fi?” Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctore superioare în dezvoltarea infantilă și în relațiile umane”. Străbunicile sunt doctore executive superioare. Mătușile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, soțiile, prietenele și colegele, doctore în arta de a face viața mai bună. Intr-o lume unde se dă atâta importanță titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi. Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce? |
Se povestește că, odată, o femeie care era mereu furioasă a mers la un călugăr zen și i-a cerut să-i spună cum să facă pentru a nu mai fi mereu în această stare în care le producea atat de multă nefericire în jurul ei, prietenilor, rudelor și își crea ei insăși, probleme.
- Nu vreau să fiu furioasă! Dar nu mă pot abține! Privind-o, călugărul a observat că era o doamnă extrem de bine îmbrăcată, elegantă si îngrijită și era evident că era o persoană orgolioasă, care punea mare preț pe modul în care arăta. Asa că, i-a spus: - Doamnă, tot ce trebuie să faceți este să purtați mereu la dumneavoastră o oglindă.Și, data viitoare cand vă înfuriați, scoateți oglinda și puneți-o în fața dumneavoastră. Având încredere în spusele călugărului, doamna și-a pus oglinda în poșetă. Iar când inevitabilul s-a produs, când s-a înfuriat și a început să țipe la cineva, și-a reamintit și a scos oglinda: - Aaaaa!, a țipat speriată. A fost șocată de imaginea pe care a văzut-o! Niciodată nu-și dăduse seama că putea să arate astfel! Morala:Tot machiajul din lume nu pot face o femeie furioasă să arate frumos! Ca să nu mai spunem de un bărbat furios: el arată ca un monstru! A fost atat de tulburată de felul în care arăta, încât din acel moment nu s-a mai înfuriat niciodată! |
Un ucenic si-a intrebat batranul dascal: Cate feluri de oameni sunt?
Batranul i-a spus: Sunt patru soiuri de oameni: Cei care stiu si stiu ca stiu. Acestia sunt invatatii. Cei care stiu, dar nu stiu ca stiu. Acestia sunt visatorii si trebuiesc treziti. Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu. Ei trebuie ajutati sa invete. Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de facut. |
Un batran a fost intrebat de un frate:
- Pentru ce judec necontenit pe fratele ? Batranul i-a raspuns: - Pentru ca nu te cunosti inca pe tine insuti. Cel care se cunoaste pe sine nu se mai uita la viata si faptele fratilor. |
Trei adolescente erau preocupate zilnic de cum sa aiba niste maini tot mai frumoase. Isi impartaseau una alteia importanta unei creme sau a unei lotiuni.
Intr-o zi, celor trei fete care iesisera la plimbare si se odihneau in parc, li s-a alaturat o alta fata. Pentru ca ele conversau despre maini, fata nou venita si-a privit mainile. Avea bataturi din cauza muncii, iar unghiile erau nevopsite si nelacuite. A fost luata in deradere. In acel moment a aparut in fata lor o batrana, care le-a rugat pe fete sa o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea cu ea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei fete i-au intors spatele, motivand ca exista riscul sa-si piarda frumusetea mainilor. Cealalta fata s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul. Cand au ajuns sus, batranica prefacuta in inger, i-a luat mainile si i-a spus: - Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii. |
Intr-o zi, tatal unei familii primeste vestea ca trebuie sa ajunga urgent intr-un oras dintr-o tara vecina. Fara prea mari pregatiri, si-a luat sotia si copiii si a pornit la drum. Sotia, pentru ca nu reusise sa faca bagajul asa cum obisnuia, era nelinista si punea o multime de intrebari: "Cunosti drumul?", "Daca trebuie sa manacam, unde vom opri?", "Daca vom avea probleme cu masina, unde le vom rezolva?" etc.
Obosita de intrebarile adresate sotului, privi in oglinda si observa ca cei doi copii, aflati pe bancheta din spate, erau linistiti si admirau bucurosi peisajele. Observand cat de calmi erau, mama i-a intrebat: "Nu sunteti ingrijorati pentru aceasta calatorie?" Unul dintre ei a raspuns: "Conduce tata, de ce mi-as face griji?" Acelasi lucru se intampla si in viata, suntem chemati sa ajungem la o destinatie. Daca avem credinta ca Dumnezeu ne conduce pe drumul unde suntem chemati, nu avem de ce sa ne facem griji. |
Răsfoind o carte având drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat întâmplător peste o istorioară petrecută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, acolo unde la acea vreme trăia starețul Serafim. Sfântul este celebru pentru minunile săvârșite, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conversația cu Nikolai Motovilov, căruia i-a arătat ce înseamnă dobândirea harului Duhului Sfânt. Istorioara din carte se referă la un alt episod. Se spune că un călugăr de aici era lovit de melancolie, încât nu putea să se ridice de jos. Întâlnindu-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost âcititâ de marele stareț, care i-a înțeles suferința de îndată. Pedagog subtil, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tânăr cum să-și depășească neputința. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Paraclisului Maicii Domnului:Umple de bucurie inima mea, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei și ai pierdut grija păcatului.
În toate ceasloavele, titlul Paraclisului e însoțit de indicația: Se zice la întristarea sufletului și la vreme de nevoie. Acest lucru e de la sine înțeles, mai ales că grecescul paraclisis înseamnă mângâiere. Precum citim în numeroase alte rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în necazuri. Teostirict Monahul, presupusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijlocitoare către Hristos, lucru ce se datorează curățeniei sale duhovnicești și trupești, pentru care a și fost aleasă de Dumnezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor. După ce a cântat acest tropar, Sfântul Serafim a adăugat: Nu ne este îngăduit să fim întristați! Hristos a biruit toate! L-a înviat pe Adam! A eliberat-o pe Eva! A biruit moartea!â Părintele a făcut astfel o scurtă incursiune biblică a motivelor pentru care Maica Domnului poate umple de bucurie inimile. Numai dacă ne gândim că întreg universul a căpătat o altă lumină după Întruparea lui Hristos înțelegem că Maica Sa este pur și simplu bucuria întruchipată. Privind la Fecioara Maria ținând pe Prunc în brațe, nu vedem numai o icoană a maternității, ci totodată pe cea a curăției, a iubirii și a smereniei. La venirea Arhanghelului Gavriil cu vestea cea minunată, ea a răspuns: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38), și astfel a primit âplinirea bucuriei, care este Hristos, Care a biruit toate, inclusiv moartea și a înviat pe Adam, așa cum spunea starețul din Sarov. Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fecioare, anume că a pierdut grija păcatului, o expresie care trezește nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne îngrijim să evităm ceva - or, în acest caz este vorba despre exact opusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau îndeobște negative: ele înfierau ceva, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până și în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa liniile unei vieți morale în același mod, îngrijind ca omul să nu păcătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le dă poruncă nouăâ ucenicilor: să se iubească unii pe alții (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui mai vorbise și altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut exemplu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, care nu s-a mai îngrijit de treburile sale și nici de cutumele sociale, ci a sărit în ajutorul celui rănit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, porunca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde grija păcatului. Având în față pe aproapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greșeală. Grija păcatului s-a pierdut și a început grija dragostei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului. Comentând apologia iubirii din prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o omilie devenită celebră în literatura creștină. El arată cum orice faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: Într-un cuvânt, primește această scurtă poruncă: iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine (Augustin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parți, VII, 8). |
Casa celor 1000 de oglinzi
Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”.
Un cațeluș mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări și a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiușele late și dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alți 1000 de cățeluși fericiți, care dădeau din coadă ca și el. A zâmbit, și a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde și prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”. În acelaș sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât și el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare și capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoși uitându-se la el, s-a speriat și s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilați 1000 de câini au început și ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieșit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”. Toate chipurile sunt oglinzi. |
Bătrânul și nepotul
A fost odata,tare demult,un batran…El locuia cu fiul sau, cu nora si
nepotul.Intr-o zi sotia fiului ii spuse: “Auzi draga, hai sa ii amenajam un loc in grajd tatalui tau ca aici ne incurca… Asa o sa avem mai mult spatiu…”, sotul initial nu a vrut, dar pana la urma se lasa convins. Cu un carlig de lemn il luara pe Batran si il transportasera in grajd. Copilul care asistase la toata scena, se duse si lua carligul de lemn si il puse foarte bine in casa. Tatal vazandu-l il intreba : - La ce iti trebuie acel carlig ? - Pai, acum nu imi trebuie dar, si tu vei ajunge ca tataie, si atunci cu siguranta imi va trebui,raspunse copilul… In urmatoarea clipa batranul fuse adus inapoi in casa si trai cele mai frumoase clipe! |
Un satean calatorea intr-o zi spre targ; trecand printr-un sat iata ca i se rupse o roata de la caruta si incepu si ploaia. Un copil din sat il intreba:
- Unde te duci nene? Cum omul era necajit si prea putin credincios, ii raspunse: - Ma duc la dracu! Copilul, intelept, nu zise nimic si se duse la treaba. Omul, dupa ce isi drese caruta, pleca spre targ si-si vandu marfa pe care o avea. La intoarcere l-a apucat noaptea pe drum si iata ca in dreptul unei paduri ii iesi un hot in cale. Sateanul intreba: - Cine esti? Hotul raspunse: - Sunt dracu! Si cu arma intinsa ii lua toti banii din buzunar si disparu in noapte. Dand bice cailor, sateanul isi aduse aminte de vorba ce o spusese si acum se mustra zicandu-si: “Iata am zis ca ma duc la dracu si la dracu m-am dus; bine ca nu m-am dus de tot! Si din acel moment a luat hotararea sa nu mai spuna sa cheme cuvantul acesta spurcat. Venindu-si in fire, omul nostru s-a vindecat de acest pacat pentru toata viata. |
Un creștin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aș vrea să fiu un bun creștin, să am o viață fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ? - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aștepți să crească ? Așa, fără să faci nimic, or să răsară ele? - Nu, părinte, trebuie să le ud... - Dar dacă le uzi și atât, vor crește ele mari și frumoase ? - Nu, părinte, trebuie și să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni... - Dar dacă le dai toate acestea, și nu vor avea lumină, pot ele să crească ? - În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-și are rostul, florile nu vor crește niciodată. - Acum ai înțeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credința, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusețe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoți. Și ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viață, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar crește, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeiești. Și unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură și lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! E, poți tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci și Dumnezeu te va ajuta. Doar așa, prin munca noastră și cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credința și toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor crește nestingherite, iar viața ni se va umple de fericire. “Toate lucrurile ne-au fost încredințate nouă și noi acestora” - Sfântul Ioan Gură de Aur. |
S-au întâlnit într-o după-amiază, pe ulița unui sat, preotul din partea locului și un țăran din parohia sa. Cum l-a văzut, părintele l-a întrebat:
- Ieri dimineață am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare și am reușit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ți pese și ți-ai continuat liniștit drumul. Cum este posibil așa ceva ? Crezi că ai făcut bine ? - Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic și dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu vrea să mă mântuiască, atunci așa va fi, indiferent de ce-aș face eu. - Vai, fiule, cum poți să vorbești așa ?! - i-a răspuns cu blândețe preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare ? - Păi, cum de unde, părinte ? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineață. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună. - Nu crezi că este la fel, fiule, și cu viața și cu păcatele tale ? De ce te duci să muncești la câmp ? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găsești de-a gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai ostenești ? Ți se pare firesc ? - Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aș putea să am de-ale gurii ? - Așa este, fiule, dacă muncești cu drag, Dumnezeu îți ajută și obții o recoltă bună. E, tot așa, dacă trăiești fără păcat, purtându-ți și ție de grijă, dar și celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură și, chiar dacă ai mai greșit în viață, îți iartă păcatul, iar la Judecată vei fi mântuit. Așa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aibă liniște și bucurie, să aibă credință și speranță în mântuire, tot astfel va căuta și Dumnezeu ca și tu să ai parte de toate acestea. Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poți să ajuți pe cineva, chiar și cu un sfat sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenți la tot ce întâlnim în viață, căci lumea toată este grădina de care noi toți trebuie să avem grijă. “Numai cine își iubește aproapele, Îl iubește pe Dumnezeu” - Sfânta Scriptură. |
Demult, a trăit un prinț tare-tare bogat, care era, însă, și foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise și ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îți arăt unde vei sta de acum încolo. Și au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare și frumos. - A, a strigat tânărul prinț, aici voi sta? - Nu, în niciun caz. - Dar, cine va sta aici? - Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău. - Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el așa ceva? - E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câștigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă daruiește, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătății lui. - Bine, și atunci eu unde o să stau? A mai întrebat nemulțumit prințul. - Uite acolo, în cocioaba aceea! - Cum, în șandramaua aia?! Păi acolo sunt doar niște scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept așa ceva? - Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândește-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun și darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut și tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar așa... Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale... În clipa aceea, tânărul prinț s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogății peste bogății, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani și, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preț: recunoștința celor ajutați de el și binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure! Înțelept ar fi ca și noi, toți, să procedăm ca prințul din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: "Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim". "Pe calea binelui mai repede obosești odihnindu-te, decât ostenindu-te". |
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să țipe. Alarmați, cei doi străini ies în uliță, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie țipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă! Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări și, după ceva timp, iese cu pruncul în brațe. Femeia îi mulțumește cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl privește cu admirație, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mișcase, ci aștepta liniștit în fața hanului. Întorși amândoi la masă, acesta îi spune: - Ești nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ți riști viața ? - Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiți cu atenție în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până și grăuntele din pământ putrezește pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiță care să ducă viața mai departe, mama își sacrifică tinerețea pentru a-și crește copiii și a-i educa, soldatul moare apărându-și țara și așa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte. - Bine, dar dacă ai fi murit și tu, ce realizai ? - Atunci, poate că aș fi fost și eu asemenea grăuntelui... Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze și el acest exemplu fără de care viața nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalți și nu pe al său; se roagă pentru toți și nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăiește pentru ceilalți, nu doar pentru el însuși. “Când vă veți curăța sufletele voastre, atunci ele vor străluci și se vor împărtăși de prezența lui Dumnezeu și de dumnezeiasca și cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca niște oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască și vor putea primi și ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul. |
Într-un oraș, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viața n-a făcut altceva decât să strângă și să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin fața unei biserici, i-a aruncat unui cerșetor doi bănuți. În rest, toată viața lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea și îl apostrofa, el răspundea mereu:
- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranță că și în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogății am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai! Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi așa, mâine așa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise și ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat: - Bine, omule, ce-i cu tine aici ? - Sfinte Petre, aș vrea și eu să intru în rai. - Da` crezi tu că poți ? - Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate... - Păi de ce n-ai spus așa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine. N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viața nu făcuse altceva decât să strângă și să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi și să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus: - Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuși ceva! Și, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuți. - Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulți. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuți ? - E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viață. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poți, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuți sunt de ajuns ?! În toată viața, n-ai dăruit decât acești bani unui sărman om ce aștepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieții, ai fi strâns mai multe comori cerești, poate ai fi intrat în Rai, dar așa... Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâția săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...! “Bogații vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii” - Fericitul Augustin |
Într-un sat exista un țăran care avea mult pământ. Brațe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ține de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai ușor, mai bine și mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aș cumpăra un plug și un cuțit de plug?! Grozavă idee!". Se duse deci la un fierar și comandă un plug și un cuțit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Și ce-ar fi să cumpăr două cuțite de plug. Cine știe, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!". Țăranul își cumpără tot ce-și propusese să cumpere și se întoarse acasă. În drum spre casă, țăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug și aceste cuțite de plug, atât de noi și lucioase?". Țăranul îi răspunse, după care fiecare își continuă drumul său. Ajungând acasă, țăranul atârnă un cuțit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când țăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni și după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuțitului montat la plug. Era ca și o oglindă, așa de curat și strălucitor era. Dar văzu pe perete și un alt cuțit pe care țăranul îl cumpărase în aceeași zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe țăran: "Ei, cum se face că aceste două cuțite de plug arată așa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuțitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar și în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuțitul pe care l-ai atârnat pe perete și care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Țăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă și lenevește încet-încet ruginește"
|
Întâlnim atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament pe scriitorii inspirați de Duhul Sfânt vorbind despre poporul lui Dumnezeu ca despre turma oilor cuvântătoare. V-ați întrebat vreodată de ce vrea Domnul să ne asemene oilor? Oare de ce nu au fost alese alte animale?
Pilda de astăzi sper să ne descopere misterul. De îndată ce a fost creată, oaia a descoperit că era cel mai slab animal. Mereu îi tremura inima, nu cumva să fie atacată de alte animale mai puternice și mai fioroase. Nu știa defel cum avea să se apere. Se întoarse la Creatorul său și Îi povesti ce pătimea. Vrei ceva ca să te aperi?, o întrebă cu blândețe Dumnezeu. Da, răspunse oaia cu sfială. Ce ai zice de o pereche de colți ascuțiți? Oaia dădu din cap dezamăgită: Cum aș putea să mănânc așa din iarba fragedă? Și apoi, aș avea o înfățișare înfiorătoare. Crezi că ți-ar ajuta mai degrabă niște gheare puternice? A, nu, spuse oaia dezaprobator. Poate mi-ar veni cheful să le folosesc și când nu s-ar cuveni. Ai putea atunci să ai saliva înveninată, propuse Domnul cu răbdare. Nici pomeneală, zise oaia. Aș fi urâtă și alungată de toți, așa cum se întâmplă cu șarpele. Dar de două coarne tari ce ai zice? O, nu… Căci atunci nu m-ar mai mângâia nimeni. Dar, pentru a te apăra, ai totuși nevoie de ceva care să facă rău celor care te atacă. Eu să fac rău cuiva? Nu, n-aș putea în ruptul capului. Mai degrabă rămân așa cum sunt… Noi, ființele umane, suntem cumva asemenea oilor. Nu avem colți ascuțiți și nici saliva înveninată. Pentru că nu răutatea, ci umanitatea ne ocrotește, acea capacitate de a-i iubi pe ceilalți și de a primi iubirea pe care doresc să ne-o ofere cei din jurul nostru. Nu duritatea ne dăruiește pacea, ci tocmai blândețea, aceea îi face pe cei de lângă noi să dorească a ne învălui cu iubirea lor. Adevărata putere a omului constă în blândețea sa. ( după o pildă din vol. „Doar vântul o știe“, Bruno Ferrero ) |
Dacă ți-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic. Dacă ți-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ți-ai pierdut speranța și curajul, totul e pierdut. Cei mai mulți pierd totul fiindcă și-au pierdut speranța în ultimul moment. Diavolul mizează adesea pe descurajarea noastră și pe abandonarea speranței. De aceea Sfântul Apostol Pavel numește speranța printre virtuțile capitale. Speranța este fiica răbdării. De aceea Scriptura spune că prin răbdarea voastră veți câștiga sufletele voastre (Luca 21, 19).
Se povestește că diavolul s-a hotărât cândva să-și vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora și-i supunea pe oameni. A făcut o mulțime de pachete, pe fiecare indicând ce conține: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie și așa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat un pachet care nu fusese pus spre vânzare. L-a întrebat pe diavol: De ce?Pentru ca aceasta este cea mai puternică dintre armele mele și pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranței. Când cineva ajunge la aceasta, atunci sigur îl am în mână! (Adaptare după o pildă din vol.Tâlcuri noi la texte vechi, Mitropolit Antonie Plămădeală) |
Cum să faci să fii trecut în cartea vieții?
Au venit la Părintele niște femei, iar una din ele, căzând în genunchi, plângea la picioarele lui, întrebându-l ce să facă pentru a se mântui. – Nu plânge soră, căci tu ești trecută în cartea vieții, îi spuse Părintele.
Cealaltă întrebă ce să facă ca să fie și ea trecută în cartea vieții, la care Părintele i-a răspuns: – Trebuie să citești mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Doamne, să nu mă lipsești pe mine de binele Tău cel ceresc”. Toată ziua și toată noaptea să umbli la biserică și Dumnezeu se va îndura, dacă vei discuta cu El în gând. Apoi, ele au plecat cu sufletele liniștite. Sfântul Lavrentie de la Cernigov |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Într-o dimineață, un băiat s-a dus la bunicul său și l-a întrebat:
- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite? - E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre și ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu pușca? - Bineînțeles, bunicule, că vânătorul și-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe șanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer. - Păi, vezi, băiatul meu...! Tot așa sunt și oamenii, asemenea păsărilor. Când ești muncitor și harnic, când ești mereu preocupat să faci cât mai mult și mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneș și delăsător, diavolul cu ușurință îl ispitește, iar el cade imediat în păcat. Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea și să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor și cu tragere de inimă, fiindcă doar așa va afla liniște și bucurie în viață. "Mâinile la muncă, mintea și inima la Dumnezeu!" |
Intr-un sat traia un om foarte sarac ce avea multi copii.El a plecat sa-si castige painea in alt sat din apropiere.Dupa o saptamana de lucru, a primit drept plata pentru munca lui un sac de grau.S-a bucurat bietul om, caci sapte guri flamande il asteptau acasa.Cu sacul in spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea saracul pe arsita dogoritoare, sufland din greu.Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac.Deodata, a vazut venind prin praful soselei o trasura frumoasa trasa de patru cai.In lumina soarelui, hamurile telegarilor si hainele vizitiului sclipeau de-ti luau ochii.Un domn, imbracat in haine scumpe sedea in trasura, in fata.Saracul orbit de atata frumusete si bogatie privea uimit si nu-i venea sa creada ca trasura se opri in dreptul lui;iar bogatul intinzand mana ii spune:
- Da-mi si tu ceva ! - Dar eu sunt sarac, domnule, nu am nimic de dat. - Da-mi si tu ceva! a vorbit din nou bogatul. Saracul l-a privit ingandurat. - Da-mi si tu ceva! a cerut a treia oara, strainul.Pentru a scapa de el, nevoiasul a dezlegat sacul si luand cu zgarcenie un bob, l-a intins, zicandu-i: - Iata, tine o farama din painea copiilor mei! Bogatul primi bobul si facu semn vizitiului sa mearga inainte.Porni cu povara pe umeri si saracul.Ajuns acasa, a rasturnat boabele din sac pentru a le trimite la moara.Dar mare a fost mirarea tuturor cand vazura stralucind in gramada rasturnata, un graunte de aur.Acum se facu lumina in mintea omului si pricepu ca darul lui - un bob de grau - ii fusese intors inmiit, prin trimisul lui Dumnezeu. O !De-as fi fost mai darnic, cat de multe boabe de aur as fi avut acum !De ce nu am dat un pumn, macar ! La vremea cernerii vietii noastre se va pune in balanta si ceea ce puteam sa facem si n-am facut; de cate ori puteam sa ajutam si ne-am lenevit.Vom raspunde pentru nepasare, pentru indiferenta fata de aproapele care este la stramtorare si la necaz.Duhul de jertfa, buna intelegere fata de semenii nostri, ajutorul, rugaciunea pentru ei, toate vor fi boabe de garu din aur curat si lamurit in traista faptelor noastre bune.Astazi lumea mai mult ca oricand, are nevoie de pocainta, de intelegere, de compatimire si de modele demne de urmat. Ajuta-ne, Doamne, sa ne bucuram alaturi de cei fericiti, sa plangem alaturi de cei necajiti, dar sa ne rugam cu lacrimi fierbinti pentru noi insine si pentru intreaga lume ratacita ! Amin ! |
Intr-o mare localitate se zidise o biserica frumoasa, dar pentru terminarea ei si a anexelor mai trebuiau vreo zece mii de arginti.Cei din consiliul bisericii stateau intr-una din zile,stateau sub turla bisericii si se sfatuiau si se tot intrebau de unde sa ia banii necesari finalizarii lucrarilor.Se gandeau la oamenii cei mai instariti din oras, care ar putea sa ajute biserica, se tanguiau de zgarcenia acestora si de necredinta lor.Dar stand ei asa de vorba, deodata cazu intre ei o grinda mare de lemn care scapase de sus dulgherilor, dar - iata ! minune mare, pentru ca aceasta nu a lovit pe nimeni si toti au ramas nevatamati, dar foarte speriati.Atunci acela de care fusese cel mai aproape nenorocirea, zise cu mare glas :"Dau eu cinci mii de arginti, caci, iata era sa mor !"Apoi, imediat dupa acesta sarira si ceilalti care fusesera in aceesi situatie si dadura diferenta de suma pana la zece mii de arginti.Astfel petrecandu-se, suma de bani se stranse imediat, desi pana mai devreme niciunul nu gasise in buzunar si in constiinta sa dea vreun ban bisericii, ci din contra, barfeau pe cei bogati pentru zgarcenia si necredinta lor.Dar iata ca inspaimantati de ceea ce li se putea intampla, si-au dat seama de faptele lor si au gasit de indata suma necesara pentru finalizarea bisericii.
Prin aceasta Dumnezeu le-a mustrat necredinta, proasta purtare si chiar zgarcenia.E bine sa gandim fiecare dintre noi la cate situatii de acest gen suntem supusi in viata si reactionam exact ca cei din povestea de mai sus ! |
Povestea Gheron Iosif despre un calugar imbunatatit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut in Muntele Athos, ca tinea cu strasnicie la respectarea programului de viata si a ordinii. Se pare ca ar fi spus unui frate ce dorea sa se nevoiasca alaturi de el: "Asculta, fiule, daca vei ramane cu mine, vreau ca in viata ta sa ai o randuiala si un program, pentru ca fara acestea nu te faci calugar. Priveste in jur lucrurile noastre, asa cum ti le spun: acolo este urciorul nostru, alaturi ceasca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii si celelalte, precum le vezi. Vreau sa le gasesc totdeauna acolo. Daca din intamplare faci vreo greseala, prima data iti voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oara. Daca continui pentru a treia oara neoranduiala, te voi ruga sa-ti iei lucrurile tale si sa pleci, ca macar pe mine sa nu ma tulburi, daca tu nu vrei sa te folosesti".
|
Zicea avva Avraam despre unul din cei de la Sketis ca era copist si nu manca paine, la care a venit un frate rugandu-l sa-i copieze o carte. Dar batranul avand mintea la cele ceresti, scrise sarind randuri intregi si nedespartind cuvintele. Iar fratele, luand cartea si dorind sa desparta cuvintele, gasi unele sarite. Si ii spuse batranului:
- Avvo, sunt randuri lipsa. - Hai, fa-le intai pe cele scrise, si vino apoi sa le scriu si pe celelalte. |
Sunt randuri lipsa
Zicea avva Avraam despre unul din cei de la Sketis ca era copist si nu manca paine, la care a venit un frate rugandu-l sa-i copieze o carte. Dar batranul avand mintea la cele ceresti, scrise sarind randuri intregi si nedespartind cuvintele. Iar fratele, luand cartea si dorind sa desparta cuvintele, gasi unele sarite. Si ii spuse batranului: - Avvo, sunt randuri lipsa. - Hai, fa-le intai pe cele scrise, si vino apoi sa le scriu si pe celelalte. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 07:47:42. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.