Orbirea duhului si nevederea duhovniceasca
 

Citeam postul lui Mihnea "Meditatii la Calea Crucii", in care crestinii comemoreaza drumul Crucii pentru mai mult multe motive: reamintire, simtire mai clara a patimirii lui Hristos, impropriere mai buna nu neaparat a patimirii si a drumului cat a actualitatii jertfei lui Hristos.

Si de aici am ajuns la gandul 'de ce omul face aceste lucruri'? De ce are nevoie de atata reamintire, de ce are nevoie de actualizare a simtirii duhovnicesti?
Si mai mult, de ce omul nu reuseste sa fie conectat/cuplat cu adevarat la realitatea duhovniceasca a luminii?

De ce omul "vede dar nu vede", "aude, dar nu aude"?

De ce noi facem acest drum al Crucii in mai multe forme si in Biserica Ortodoxa, ascultam in Biserica Evanghelia si totusi nu se prinde nimic de noi?

Cum invata de fapt omul si duhul care este lumina, cum este lumina, care este bucuria luminii, si pe Dumnezeu prin lumina?

Mi se pare ca omul este complet prins in aceasta dimensiune a trupului si orb in dimensiunea luminii, iar prin Biserica, lumina se salasluieste in om, lumineaza omul si arata omului unde este lumina, care sunt faptele luminii, unde este Dumnezeu...
Iar lumina inviaza sufletul si ochii sufletului si astfel omul vede cele ale luminii.

De ce omul nu isi poate asuma deodata o realitate/un adevar/o ratiune si are nevoie de mult timp pana ratiunea si simtirea lui sunt 'convinse' de fapt de acel lucru?
Este o problema de lipsa de ratiune sau lipsa de ratiune simtoare, ratiune care sa convinga simtirea despre realitatea din fata?


Si chiar daca ai convins pe cineva de ceva, de ce este totusi orb si nu face, si nu vede lucrul ala? De ce nu si-l asuma desi il vede clar si curat in fata ratiunii?
Aici cred ca este o problema mai degraba de intelegere si rationament personal decat de claritate a mesajului, poate si noi avem nevoie sa intelegem fetele unui mesaj aparent simplu, dar polivalent in natura.

De ce vad dar nu vad, si aud dar nu aud? Care sunt mecanismele sufletesti si trupesti si duhovnicesti pentru care vad dar nu vad, aud dar nu aud?
De ce avem nevoie de Calea Crucii pentru a vedea?

Observatiile astea mă duc cu gândul la un prunc aflat în pântecele mamei sale, care are încă ochii închisi si pentru care întreg universul se rezumă la sânul matern, desi uneori primeste semnale de dincolo.

Cred că asta suntem la momentul actual, în această viată: prunci hrăniti ombilical cu Duh Sfânt în sânul Mamei-Biserici. Trebuie să crestem si, totodată, să depăsim centrarea pe noi însine, deschizând ochii către lumină si către ceilalti.