Plimbându-se cu mama sa pe marginea unui râu, Corina a întrebat:
- Mamă, pentru ce le zice „nu-mă-uita" acestor mici și drăgălașe flori albastre ca seninul cerului și care au un cerculeț galben în mijloc? Ele cresc și se află foarte multe pe malul râului. Mama i-a răspuns: Numele lor este vechi și iată ce se spune despre el. A fost odată un om, care, plecând într-o călătorie lungă, a fost însoțit de soția sa până la țărmul unui râu. În momentul despărțirii, văzând aceste floricele albastre, ea a cules câteva și i le-a dat soțului, care le-a păstrat ca pe o amintire. La rândul său, i-a zis soției: „Asemenea și tu, draga mea, de câte ori vei vedea o floare ca aceasta, să te gândești la mine pentru a nu mă uita". De atunci li s-a dat numele ce le-a rămas până astăzi. Atunci Corina i-a răspuns: - Dar eu, mamă, care nu m-am despărțit nici de părinți, nici de frați, nici de surori, de cine să-mi aduc aminte, la vederea acestor flori? - De cine? De semenii noștri aflați în suferință, pe care trebuie să-i privim ca pe frații noștri și să-i ajutăm în nevoile lor, pe cât ne va sta în putință. |
În timp ce mâncau, un țăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Știți voi, băieți, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă? - Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu îi spuse: - Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul și ploaia 1-au făcut. - Nu știți nimic! - zise și cel mai mare dintre băieți. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ și că ploaia 1-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună și ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu! Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul! Tatăl lor a arat și a semănat pământul, a cules porumbul, 1-a măcinat la moară și a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a și rugat. Șase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a șaptea a fost la biserică s§ se roage pentru sănătate și spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă și de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga și 1-a blagoslovit cu o recoltă bogată și, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ... Cu banii câștigați atât de greu, părinții ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunță la tot ce își doresc, pentru ca fiii și fiicele lor să aibă de toate. Dacă toți copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinții ar fi mulțumiți. Dar, dacă toți copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preț pe care 1-au primit de la părinți, adică de viața lor, pe care s-o trăiască frumos și fără păcat, atunci toți părinții ar fi, cu siguranță, fericiți. "Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și ani mulți să trăiești pe pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci ) |
|
|
Raiul și iadul
Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr și l-a întrebat:
- Cum poate să existe rai și iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul și iadul? - Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poți numi războinic, când nu văd în fața mea decât un caraghios? Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus: - Vezi, așa se deschid porțile iadului! Înțelegând lecția dată, războinicul a pus sabia în teacă și s-a înclinat respectuos. - Vezi, i-a mai spus călugărul, așa se deschid porțile raiului! "Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
|
|
Viața
De mult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit și 1-a întrebat: - Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniștea? De ce nu sunt mulțumit de viața mea? Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă și, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în fața omului și 1-a întrebat: - Cum e această sticlă? - Este pe jumătate goală! - Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină. În viață, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom ști să privim natura, vom vedea frumusețe și bogăție. Dacă vom ști să-1 privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate și dragoste. Privind astfel viața și oamenii, devenim noi înșine mai frumoși, mai bogați și mai buni. "Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur ) |
|
Zidul inimii
Într-un deșert aspru și stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani și ani de rugăciune și sălbatice renunțări, unul dintre cei doi asceți era convins că ajunsese la desăvârșire.Celălalt era și el pios, dar totodată bun și înțelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puținii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.
"Acesta este timp pierdut pentru meditație și rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absențe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înțeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfințenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greșală. După câteva luni, în fața grotei sale se înălța un zid de pietre, cenușiu și sufocant. Și el era închis înăuntru. Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Și mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora". |
Ora este GMT +3. Ora este acum 23:50:16. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.