<< continuare >>
Apoi, ca și când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă și să glumească, cum nu mai făcuse puștiul niciodată în viața lui. Era atât de fericit că-și găsise un prieten! Dar el nu știa că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi așa, mâine așa, însă frații ceilalți din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipsește seara mereu dintre noi?” Apoi, curioși, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; și-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide ușile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii și, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiștiind ce să facă, au stat așa, înfricoșați, după zidurile groase ale bisericii, așteptând până noaptea târziu, când copilul a ieșit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puștiul tremurând. “Minți! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioși. “Am furat mâncare și am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriți, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce și nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puștiul. “Și ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburați călugării. “A coborât și-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puștiul. Și, în clipa aceea, toți cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu și el, la rândul lui, să tremure și, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească și pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poți să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul. Și seara din nou coborî peste mănăstire, iar puștiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Și, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie și biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, ușile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume și câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puștiul și-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori și el să-l primești la masă”. Și, pentru prima oară, fața Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puține decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Și apoi, din nou, fruntea lor s-a descrețit și-au început să râdă și să glumească. Într-un târziu, copilul și-a luat la revedere de la Fratele cel Mare și s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aștepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoție. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Și atunci el, egumenul, se prăbuși în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Și, cu un gest disperat, se agăță de copilaș. Acesta îl privi surprins și-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou și mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri și gemete de pocăință. Copilul însă dormi liniștit. Și, din nou, treaba obișnuită prin mănăstire. Dar toți se făceau că lucrează. Așteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăție, copilul la bucătărie. “Poți”, îi spuse monahul, și-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu pași mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Și câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul își aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierți… și să-l primești și pe el la masă!…” Tristețea se așeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înțeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Și atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului și acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândești că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Și sufletul Prietenului său mai mare fu mișcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Și cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post și rugăciune și, mai ales, în multă pocăință. A opta zi, dis-de-dimineață clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Și atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceștia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…) - Fragment din textul “Basmul din Carpați”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos” |
Vulturul si cocosul
Un vulture zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui:”trec in zbor peste departari intinse peste vai si munti ,mari si rauri ,campii si paduri;vad multime de fiare si pasari;vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-I voi pevesti despre viata lumii”
Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vessel se plimba cocosul in mijlocul gradinilor lui si s-a gandit : “inseamna ca e multumit cu soarta lui ;dar, cu toate astea,ii voi povesti cele ce cunosc “. Si vulturul a inceput sa-I vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie , dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic,vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui,cocosul , neintelegand ceea ce-I povestea vulturul , se plictisea si-I era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui. Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si,inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului,dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului . Mintea amului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1,2] si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu , dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace , dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii;dar omul ne-duhovnicesc se bucura de slava desarta , sau de bogatii , sau cauta desfatarile trupesti . si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc , legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios. Extras din Cuviosul Siluan Athonitul “ Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei ” |
Sfânta Treime
Un om simplu călătorea pe un drum de țară, în tovărășia unui preot.Vorbind ei de una de alta, omul și-a arătat o nedumerire:- Cuvioase părinte, nu pot înțelege cum de în Sfânta Treime sunt treiPersoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărțite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt și lucruri mai presus degândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuiește acolo deveacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul,lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viața și să ne scape de păcate. Apoi,căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi SfântulDuh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzește mereu sufletele înghețate de răutate.Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina și cu căldura lui nu sunt unul și același lucruși, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel șiîn Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt Unul și Același Dumnezeu,Căruia noi, credincioșii, ne închinăm.Omul, ca și toate celelalte vietăți și lucruri, este creat de Dumnezeu diniubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură și înțelepciunea sau puterilesale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei și că toate, maidevreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios știe însă, că numintea și nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate."Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu esteDuhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ție! " (Sfântul Ioanichie)
|
Cerul pământul și lumea
Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viața sa curată, a fost întrebat deun vecin:- Cum faci tu de ești totdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzutsupărat.- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineață, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Așa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă și de bunătate.Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de Judecata de Apoi. încele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezește în fiecaredimineață la viață. Așa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de bolisau neputințe, de cei ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i-aș puteaajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce pot face.Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna liniște și mulțumire, atât însufletul celui care primește cu recunoștință, cât și în sufletul celui care dăruieștecu drag."Cine este bun mai bun să se facă și cine a biruit ispita să se roage pentrucel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )
|
Dragoste de mamă
O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,cu multe probleme și acum era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca oricemamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească.- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva așa, cu una, cudouă? Nici nu știi despre ce-i vorba.- Dar îmi poți povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aș puteaajuta...- Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi.Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa.Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat seama de greșeala ei, desupărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranță, mamei, s-a întors. Acasă însă, și-agăsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fiadormit.Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice aufost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise șiultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!".Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fispus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei,de dragostea ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (FericitulIeronim) |
Ceasul mântuirii
Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăiaodată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înțelepciunea sa. Într-odimineață, a venit la el un tânăr și l-a întrebat:- Sfinția ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne parărău de toate păcatele ce le-am săvârșit de-a lungul vieții. Dar, părinte, cât trebuienoi să ne căim?- Fiule, este de ajuns dacă te călești o singură clipă, înaintea morții.- Atât de puțin, părinte?- Da, fiul meu!- Dar, de unde să știu eu când se apropie ceasul acela?- Moartea poate veni oricând, așa că așteapt-o pregătit, m orice moment săte poată găsi cu smerenie și căință în suflet.Dumnezeu este bun și iertător. Cine regretă din suflet pentru greșelile saleși caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viață frumoasă și de linișteasufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viațaveșnică.
"Neștiind locul și vremea în care ne așteaptă moartea, o vom aștepta noioriunde și oricând." (Fericitul Augustin) |
Ecoul vieții
Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană dela marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei și a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-arăspuns: "Te urăsc, te urăsc ...!".Speriat, copilul a alergat în casă și i-a povestit tatălui toată pățania,spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăște. Au mers împreună la loculcu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:- Aici erai când ai auzit că cineva te urăște?- Da!- Ia spune-i că-l iubești!- Te iubesc! - a strigat copilul și, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, teiubesc! ..."- Ține minte, i-a mai zis tatăl, așa este și în viață: dacă ești om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă ești om bun și te porți frumos cu ceilalți, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Și, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiți asta!
"Când un străin bate, caritatea îi deschide ușa ospitalității; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduiește omenia. Pe cel flămând, îl hrănește bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzește credința, iar pe cel tulburat,dragostea."(Sfântul Ambrozie ) |
O scurtă învățătură de la părintele Paisie
Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea și se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.
În cele din urmă a murit și acest lucru i-a ușurat pe o parte dintre credincioși ,ei mergând și spunându-i încântați părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriașă. Părintele Paisie le-a răspuns că el știa despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiți, iar unii au protestat și au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înțeles. Starețul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toți băieții. Deci, ca să nu-l ia de la părinții lui, ei îl luau cu ei la seceriș, și astfel pentru a nu plânge, au pus raki* în laptele lui pentru ca el să doarmă .Prin urmare, el a crescut și a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost și el. alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii și rugăciuni în fiecare noapte și s-o implore pe Fecioara să-l ajute să reducă câte un pahar de băutură După un an a reușit, cu pocăință și lupta să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor și a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată. „ Lumea a văzut ,de-a lungul timpului, un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii,dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa. Fără să cunoaștem ce fiecare încearcă să facă și ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său? |
"Povara" care te ușurează !
Odată un necredincios i-a spus fericitului Augustin :
-Poruncile Evangheliei sunt o povară care limitează libertatea omenească. Atunci fericitul i-a răspuns : - Și aripile rândunicii sunt un adaus de greutate la trupul ei, insă tocmai datorită acestei greutăți, trupul rândunicii se face ușor și străbate văzduhul. |
Puterea smereniei
Avva Macarie se întorcea, odată, din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar n-a putut. Atunci, îi zice: „Ești tare, Macarie, nu pot să-ți fac nimic, și totuși fac și eu ce faci tu: tu postești, postesc și eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui“. Avva Macarie întreabă: „Care?“. Diavolul răspunde: „Smerenia. De aceea nu pot să-ți fac nimic“.
|
Ora este GMT +3. Ora este acum 17:56:54. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.