Una din legendele Sfantului Nicolae ne spune ca acesta ar fi plecat cu Sfantul Ioan Casian la intalnirea cu Dumnezeu. Mergand ei pe cale, dintr-o data in dreptul lor s-a ivit o caruta a unui amarat. Fiind grabiti spre intalnirea cu Dumnezeu, Sfantul Ioan Casian i-a spus Sfantului Nicolae: "Parinte Nicolae, n-avem vreme de stat, trebuie sa ne grabim, sa alergam, ca ne asteapta Dumnezeu." Sfantul Nicolae si-a suflecat manecile si a zis: "Du-te tu inainte, Ioane! Te voi ajunge si eu din urma." S-a asezat la marginea drumului, s-a osarduit impreuna cu oamenii si, in sudoarea fruntii lui, murdarindu-se tot, din cap pana-n picioare - caci era noroiul mare la marginea drumului - au ridicat caruta, au pus-o pe drum, s-a sters repede de noroi si a plecat grabit sa se intalneasca cu Dumnezeu si sa-si ceara iertare pentru intarziere. Dumnezeu intre timp, vorbea cu Sfantul Ioan Casian. Sfantul Nicolae, apropiindu-Se de Dumnezeu, a zis: "Doamne, iarta-ma ca am intarziat. Iarta-ma ca sunt murdar". Mantuitorul ii raspunde: "Nicolae, erai aici dinainte de a fi aici. Pe cand ajutai la caruta aceea de la marginea drumului, tu erai deja la intalnirea cu Mine".

Un frate din Pateric ce vietuise fara a implini cu prea multa constiinciozitate randuielile zilnice a fost vazut pe patul de moarte cu un chip luminat si linistit. Atunci parintii din manastire l-au intrebat cum de este atat de linistit acum cand se apropie plecarea catre Dreapta Judecata, de vreme ce nu si-a implinit toate ascultarile manastiresti. Raspunsul sau i-a uimit pe toti: "Cu adevarat nu mi-am implinit toate datoriile pe care le-am avut in obste, insa din ziua cand am pasit pe poarta manastirii si pana in prezent nu-mi aduc aminte sa fi judecat pe cineva, iar eu cred cuvintelor Domnului - nu judeca si nu vei fi judecat!"

Odata, un tanar indragostit a mers la un duhovnic iscusit, pentru a-i cere sfatul in legatura cu o fata pe care o cunoscuse. Spera ca acesta ii va da indemn de casatorie sau de despartire. Intrebat asupra calitatilor fetei, baiatul a inceput sa o laude, spunand mai intai ca este frumoasa. La auzul acestor cuvinte, duhovnicul a asternut pe hartie un "zero". Apoi a aflat ca este bogata si a mai adaugat unul. Enumerarea s-a continuat, iar la fiecare calitate, avva adauga cate un zero. La un moment dat, el l-a intrebat pe tanar: "Dar credincioasa este?", iar tanarul a raspuns ca, in fapt, pentru aceasta a ales-o. Batranul a asezat in fata sirului bogat de zero-uri cifra unu si i-a spus tanarului: "Cu adevarat ti-ai gasit jumatatea, pentru ca daca nu ar fi avut credinta - acel "unu" din fata zero-urilor -, toate acestea, oricat de multe ar fi fost, nu aveau nici o valoare".

In cartea "Viata din inima mortii", Olivier Clement aminteste de o intamplare din viata mitropolitului Antonie Bloom. El avea un prieten care adesea i se plangea ca nu are timp de meditatie si rugaciune, iar post nu poate tine. Cand acesta se imbolnaveste de cancer, mitropolitul merge si il viziteaza, spunandu-i increzator: "Acum ai timp destul. Foloseste-l pentru a iti reciti viata si pentru a o impaca". Si, incet-incet, il invata postul, rugaciunea, il sfatuieste sa-si smulga din inima ura. La sfarsitul vietii, agonizand, bolnavul marturiseste: "Simt ca o sa mor, dar niciodata nu m-am simtit atat de viu.“ Afirmatia ulterioara a mitropolitului Antonie este remarcabila: "Si a intrat in moarte ca o fiinta vie".

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de luncilor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:
- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.
- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şi de data aceasta părintele 1-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
- Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.
N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând:
- Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vre-mea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că 1-a surprins dormind şi nu 1-a trezit, că altfel im se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.
- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?
- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles?
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.
De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fără să-1 mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.
„Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului! " ( Sfânta Scriptură )

In jungla, un vanator a constatat la un moment dat ca i s-a umezit praful de pusca si aceasta nu mai functiona. A aparut un leu. Cand a vazut leul, stiind ca pusca nu mai functioneaza, a inceput sa alerge. Stia ca in apropiere se afla o cabana unde s-ar fi putut adaposti. A alergat pana la cabana si leul nu l-a ajuns. A ajuns pana la usa cabanei, dar usa era incuiata si el nu avea cheia. A alergat bine pana atunci, a facut tot ceea ce trebuia ca sa scape, dar n-avea cheia. Imparatia scaparii era dincolo, inauntru, iar el era dincoace. Cativa centimetri, grosimea unei usi l-a despartit, dar acesti centimetri erau diferenta ca intre alb si negru, ca intre rai si iad. Era aproape, dar nu era inauntru.
Asadar, prin toate faptele crestinesti, daca nu sunt unite cu inima buna, esti aproape de Imparatia Cerurilor, dar nu esti inauntrul ei.

Odata, avva Paladie din Tesalonic a povestit ce l-a determinat sa se calugareasca: In tara mea, ca la trei stadii departare de zidurile orasului, era un monah care statea zavorat in chilia sa. Acest barbat foarte virtuos, milostiv si infranat, era de fel din Mesopotamia si se numea David. A stat inchis in chilia lui 60 de ani.
Din pricina barbarilor, zidurile orasului erau pazite de ostasi. Intr-o noapte, ostasii care pazeau zidul din partea in care se afla chilia calugarului, au vazut ca prin toate ferestrele chiliei iesea foc. Soldatii au crezut ca barbarii au dat foc chiliei. Cand s-a facut ziua, soldatii au iesit si s-au dus la chilia batranului, insa au gasit pe batran nevatamat si chilia intreaga. Noaptea urmatoare, au vazut acelasi foc in chilie. Asa s-a intamplat nopti de-a randul. Asta s-a aflat in tot orasul si tinutul acela, incat multi oameni privegheau, noaptea, pe zid, ca sa vada focul. Asa s-a intamplat pana la moartea batranului.
Vazand aceasta minune de mai multe ori, mi-am zis: „Daca Domnul daruieste robilor Sai in lumea aceasta o astfel de slava, cat de mare va fi slava in veacul viitor, cand fata lor va straluci ca soarele!“.

Povestea celor doi frati
 

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. “Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.” “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.” Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie.
Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: “Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. “Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.” “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.”
“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ” (Isaac Newton).

Trei adolescente erau preocupate zilnic de cum sa aiba niste maini tot mai frumoase. Isi impartaseau una alteia importanta unei creme sau a unei lotiuni.
Intr-o zi, celor trei fete care iesisera la plimbare si se odihneau in parc, li s-a alaturat o alta fata. Pentru ca ele conversau despre maini, fata nou venita si-a privit mainile. Avea bataturi din cauza muncii, iar unghiile erau nevopsite si nelacuite. A fost luata in deradere.
In acel moment a aparut in fata lor o batrana, care le-a rugat pe fete sa o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea cu ea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei fete i-au intors spatele, motivand ca exista riscul sa-si piarda frumusetea mainilor. Cealalta fata s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul.
Cand au ajuns sus, batranica prefacuta in inger, i-a luat mainile si i-a spus:
- Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii.

La o manastire, un calugar ii tot marturisea staretului: "Parinte staret, sunt un pacatos, nu sunt in stare de nimic, sunt mai rau decat ceilalti”. Intr-o zi, staretul l-a pus la incercare. Venind din nou calugarul la el, i-a spus: "Am auzit ca nu prea iti faci datoria, fratii spun ca dormi prea mult, mananci pe ascuns, lipsesti de la pravila”. In urma acestor cuvinte, calugarul a spus: "Cum adica? Eu nu-mi fac datoria? Cum adica? Sunt eu mai pacatos decat ei?”
Staretul l-a inteles pe loc: "Parca asa spuneai inainte, ca esti pacatos! Doreai sa-ti arati un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca sa-l ascunzi pe cel adevarat, al mandriei. Du-te! Nu esti smerit. Sa stii ca smerenia devine virtute cand indreapta slabiciunile, nu cand doar le afirma. Si smerit nu este cel care spune despre sine ca este smerit, ci acela care rabda cu smerenie si adevarul si neadevarul spus de altii despre sine”.