Astazi am invatat ca trebuie sa avem mila fata de cei indoliati, asa cum a avut Domnul Hristos la vederea vaduvei din Nain. Mai mult, trebuie sa ne identificam cu suferinta celui indoliat, nu sa fim doar partasi la bucuria lui, la nunti si la botezuri. Sa ne gandim ca am putea fi in locul lui si ca, oricum, o sa ajungem in locul celui de pe catafalc odata si odata.

Adevarul e ca, din ce observ eu, putini oameni doresc sa ia parte la inmormantari, daca nu e o ruda foarte apropiata.

Va rog sa imi iertati ignoranta, dar eu n-am reusit sa inteleg pe deplin de ce a facut Mantuitorul acest lucru (invierea fiului vaduvei din Nain). Pentru ca in general mortii nu mai invie, si trebuie sa acceptam ideea. Inafara de El, desigur si de cativa pe care tot El i-a inviat. Inteleg ca El este Invierea si Viata vesnica, dar acel om a inviat si fizic, lucru pe care nici nu-l tagaduiesc si nici nu zic ca n-ar fi trebuit sa se intample, atata doar ca in mod normal acest lucru nu se (mai) intampla, si multi oameni ignoranti ca mine s-ar putea astepta sa se intample si sa fie dezamagiti ca nu li se mai intampla si lor, adica noua, celor de azi. Trebuie totusi ca a facut-o El cu un scop anume, ca sa ne arate ceva, dar poate nu reusesc sa-mi dau seama ce anume. Poate ma ajutati. Multumesc!

Mie mi se pare că a făcut-o de mila mamei care-l pierduse, nu ca să arate ceva (parcă aici spune Evanghelia că Domnul a lăcrimat). Pur şi simplu i l-a dat înapoi în dar; un dar dumnezeiesc, cum altfel?

La fel cum, mai târziu, tot din milă, pentru Marta şi Maria de data asta, îl va învia pe Lazăr.

Da, şi eu m-am întrebat de ce atunci, fiind în trup, iar după înălţare nu, sau foarte rar (lucrând prin sfinţi). Oricare ar fi răspunsul, ştiu că viaţa cea adevărată, netrecătoare (singura care contează), ne-o dăruieşte tuturor, în Biserică, unde Îl întâlnim într-un altfel de trup.

Un alt gând: S-a întâlnit aici moartea cu Viaţa. Din El iradia viaţa, deşi nu fără voia Lui, însă e nefiresc ca în jurul lui Dumnezeu, în apropierea Sa să existe moarte. De aceea, ce a făcut acolo a fost o restabilire a firescului, a normalităţii care este viaţa. Înviindu-l pe fiul văduvei din Nain, oamenii au putut vedea că El este Cel care dă viaţă. Hristos Se purta pretutindeni dumnezeieşte nu pentru a demonstra ceva, nu pentru a-i determina pe oameni să creadă în El, ci pentru că aşa era pentru El firesc să se poarte, conform cu dumnezeirea Sa, ascunsă de trupul omenesc.

Priceputu, sunt de acord cu ambele puncte de vedere. L-a inviat din mila, caci asa marturiseste Scriptura si pentru a fost o intalnire cu moartea, Hristos nu putea trece pe langa ea nepasator. Moartea era nefirescul firii omenesti. De aceea a biruit-o, ca mai tarziu sa o biruiasca prin moartea Sa pentru intreg neamul omenesc.

Mai e un aspect !
Cand Hristos ii spune femeii indoliate : " Nu plange ", El ne arata ca si noi suntem datori sa ne indreptam sufletul catre cei aflati in dureri , nenorociri , caci El s-a dat exemplu in situatia de fata , si avem aceasta obligatie a celor care purtam numele lui Hristos, sa ne indreptam mai ales catre cei aflati in mari nevoi si dureri , fara sa fim impinsi de la spate !

Aşa este. Mulţumesc pentru completare, frate Cristian. Şi cu siguranţă se mai pot găsi multe alte înţelesuri, pe care poate alţi fraţi le vor adăuga aici, căci un gând cheamă pe altul şi toţi ne putem folosi.

De ce a facut Mantuitorul Hristos cele cateva invieri despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, nu e greu se inteles, mai ales acum, dupa 2000 de ani. Pentru iudei, acest lucru ar fi trebuit sa insemne consfintirea proorocirii lui Isaia despre venirea Fiului lui Dumnezeu, Mesia, care, tocmai prin aceste minuni nu putea fi confundat cu nici un alt prooroc de pana atunci. Mai mult chiar, invieri s-au mai facut si de catre apostoli, in numele Mantuitorului Hristos, pentru ca Dumnezeu sa arate lumii dezorientate, puterea credintei adevarate. Fara astfel de minuni care ating apogeul uimirii, se intelege ca ar fi fost mult mai greu pentru crestinism sa prinda aderenta in randul celor nedecisi, dar mai ales pentru cei deja adanciti in idolatrie.
De ce astazi nu se mai fac? Pai eu cred ca sunt doua motive distincte. In primul rand credinta in Hristos Mantuitorul nu mai inseamna ceea ce insemna in acei primi ani ai crestinismului. Fie pentru ca Dumnezeu trebuia sa nu faca "economie" de har, daca dorea sa schimbe lumea, fie pentru ca acele grupuri de crestini au inteles altfel de cum intelegem noi astazi "iubirea de Dumnezeu si de semeni", fie... amandoua la un loc. Iar in al doilea rand, sunt mai mult decat convins ca prin anumite locuri exista rugatori cu har care, prin credinta, pot invia si mortii. Dar atat timp cat ei stau departe de ochii lumii si sunt nestiuti de nimeni, acest lucru nu are cum sa se mai intample. Ca sa nu mai vorbim de inutilitatea acestei minuni, intrucat ea poate fi transmisa in direct pe toate canalele lumii, ca tot nu mai uimeste pe nimeni, ci dimpotriva, aduce multa sminteala si taraboi intre "clanuri"...
Tot ce Dumnezeu si Mantuitorul au dorit sa ajunga la urechea si la sufletul omului, s-a oranduit deja. Cine vrea, nu mai are nevoie de alte dovezi ca sa creada. Chiar astazi ascultam sinaxarul despre Sf diacon Filip, care avea mult har si facea multe minuni. Astfel, Simon-Magul, fiind uimit el insusi de acele minuni, a dorit sa cumpere cu bani acel har deosebit, sfarsind prin a fi... botezat in numele Mantuitorului Hristos... Acum acest lucru pare banal, dar daca incercam sa intelegem ce implicatie a putut avea asupra oamenilor, botezul unui mag, putem avea cat de cat imaginea unei porniri in masa catre credinta in Iisus Hristos.

Duminica, de sarbatoarea Sfintei Paracheva, venind vorba despre ce s-a schimbat dupa revolutie, preotul a spus la predica si cateva cuvinte despre modernism si catolicism. Zicea ca dupa revolutie au aparut tot felul de carti despre credinta, de nu mai stie omul ce sa creada, fiecare dupa ce termina teologia si scrie o carte e teolog. Relata ca a venit cineva la el sa ii spuna de catolicism, ba chiar sa il convinga de ecumenismul asta filocatolic, de rugaciunile in comun. Preotul l-a trimis acasa si ne-a spus ca nu putem sa ne rugam cu altii, ca de exemplu la saptamana de rugaciune comuna, nu avem voie sa ne rugam cu cei ce nu sunt in dreapta credinta. Singurul raspuns si ajutor pentru catolici sau cei ce nu sunt in Biserica este sa vina in Biserica, ii primim pe toti.
Preotul a mai spus ca, din cauza ca nu vom fi de acord cu ecumenismul si mai ales filocatolicismul vom avea de suferit, vom fi considerati nebuni, dar sa nu lasam adevarul, noi sa ramanem in dreapta credinta.
Ne-a mai spus de neoprotestanti, ca spun unii ca s-au lasat de bautura de vreun viciu. A continuat ca mai bine sa ramana alcoolic dar sa ramana ortodox, decat sa-si piarda credinta, pana la urma va scapa si de viciu cu ajutorul Bisericii.

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian ( 1 )
 

Cum să trecem de la răutate la bunătate?
Cauzele şi temeliile păcatului
Iubiţi credincioşi,
În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Aceşti 3 uriaşi, fie toţi 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină ştiinţă şi cu deplină voinţă. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu ştiu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alţii pentru că au ştiut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Şi alţii care ştiu ce să facă şi n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune.
Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutăţii, dintre căpeteniile gândurilor rele şi a patimilor rele, trei sunt mai întărite şi pricină de alte păcate şi patimi, şi anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea îşi au pricina şi celelalte rele pe care le face omul.
Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutăţile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească şi pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocoleşte pricinile relelor, acela ajunge cu uşurinţă să facă rele. Mai ştim, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu dispreţuieşte păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greşelile pe care el le socoteşte mici, acela desigur ajunge să facă şi păcate mari. Pentru că se întăreşte în nepăsare.
După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Omul creşte în ce porneşte “. Dacă faci lucruri rele, faci şi mai uşor lucruri rele, şi dacă faci lucruri bune, faci şi mai uşor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut şi cuvântul pe care-1 spun părinţii, că tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce-i hrănit creşte, deci şi binele şi răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început – de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc.
Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum am auzit că s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulţime de draci, de o mulţime de răutăţi, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet – ne stăpâneşte cu răutatea pe care o purtăm în suflet. Fie că răutatea aceasta vine din neştiinţă, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:
- fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu şi plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;
- fie iubirea de avere; ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă. Spunea cineva că averea se ţine cu minciună şi cu înşelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;
- fie iubirea de slavă; ca să aibă omul cinste, caută să facă şi răul şi orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Şi cinstea pe care o caută omul prin înşelăciune, cu minciună şi cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este şi o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.
Iată, iubiţi credincioşi, diavolul stăpâneşte pe om prin răutăţile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmaşului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfanţ, prin lucrarea sa.
Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun
Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale. Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte.
Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce 1-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare.
Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.
Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl 1-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide “, cum zice Psalmistul: „ Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie “.
Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi.
Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „ de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat? ” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui.

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian ( 2 )
 

Privegherea şi smerenia – arme împotriva diavolului
Iubiţi credincioşi,
A mai spus Domnul Hristos că: „Acest soi de diavoli nu pot fi scoşi decât cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) şi aceasta ne aduce aminte şi de cuvintele: „ Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită “. Domnul Hristos ne-a arătat calea prin care omul poate să scape de sub stăpânirea vrăjmaşului, ca să nu-1 stăpânească sau dacă 1-a stăpânit să nu-1 mai stăpânească, şi anume ne arată calea rugăciunii şi a luării aminte.
„Privegheaţi” ce înseamnă? Fiţi cu luare aminte, fiţi ca omul treaz, că dacă nu eşti ca omul treaz, atunci te stăpâneşte. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei parabola cu sămânţa şi cu neghina, când au mers slujitorii şi au spus că a apărut şi neghină şi au întrebat de unde-i neghina, că ei au semănat sămânţă bună, stăpânul a spus: „ Un om vrăjmaş, pe când noi dormeam, a venit şi a semănat neghină “. Deci diavolul îşi seamănă semănătura când noi dormim, când dormim sufleteşte, când nu suntem cu gândul la Dumnezeu. Ne minte diavolul, iubiţi credincioşi, ne spune că mai avem vreme de pocăinţă, ne minte că adevărurile din Sfânta Scriptură nu-s adevăruri, cum i-a spus şi lui Adam, a minţit de-a lungul veacurilor, ne minte şi pe noi de atâtea ori, pentru că nu credem în puterea lui Dumnezeu, nu credem în adevărul găsit în dumnezeiasca Scriptură şi nu ne este ruşine să facem rău.
Iubiţi credincioşi,
„Privegheaţi” înseamnă „fiţi cu luare aminte”, ca omul care-i treaz şi ştie ce se întâmplă în jurul lui. Fiţi şi voi cu luare aminte, să nu vină diavolul să vă spună că binele-i rău şi răul e bine. Foarte mare ajutor, împotriva stăpânirii diavoleşti, a gândurilor celor diavoleşti, avem în smerenie. Dintre faptele cele bune pe care le face omul, parte din ele s-ar zice că s-ar putea să le aibă şi diavolul.
Se spune în Pateric, că s-a întâlnit odată Cuviosul Macarie cel Mare cu diavolul, care i-a spus: „ Macarie, tu posteşti, eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, eu niciodată nu dorm, dar este una cu care mă biruieşti”. L-a întrebat sfântul: „ Care ? ” Şi i-a răspuns diavolul: „ Smerenia “. Omul smerit n-ajunge niciodată să facă rău, pentru că el se mulţumeşte cu întrebarea şi el nu caută mărirea lui, ci mărirea lui Dumnezeu, şi cine caută mărirea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în ajutor. Se spune că smerenia îi arde pe draci.
Ce este smerenia ? Este acea stare sufletească pe care având-o cineva, se pleacă cu mintea, nu se ţine că el ştie şi el poate, ci se pleacă cu mintea.
Iubiţi credincioşi,
După ce omul, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: „Du-te la casa ta si spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ” (Lc. 8, 39). Deci, acolo unde-i casa ta, unde-i rostul tău, fii pildă bună, arată-le că eşti în legătură cu Dumnezeu şi atunci Mă urmezi pe Mine.
Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a Spus îngerului păzitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian