Cea mai simplă rețetă a fericirii
 

Este o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi.
Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 326-327)

Episcopul Teofan ne învaţă să înfăptuim orice lucru cu gândul la Dumnezeu, cu sentimentul adânc că depindem de El. Cu acest obicei, al convorbirii permanente cu Dumnezeu, trebuie obişnuiţi copiii. Chiar din pruncie, în obişnuinţa copiilor vor intra rugăciunile înainte şi după masă, înaintea începerii oricărui lucru. De asemenea, ei vor fi învăţaţi ca înainte de a pleca la şcoală sau, în genere, înainte de a ieşi din casă, să se apropie de părinţi pentru a le primi binecuvântarea. Binecuvântarea părintească, făcută cu credinţă şi evlavie, are o putere protectoare.
Cine ştie ce drum a pregătit Dumnezeu copilului nostru? Să nu-l împiedicăm să ajungă la Dumnezeu cât mai devreme: în aceasta constă zălogul creşterii lui duhovniceşti. Să-i creăm astfel de condiţii, încât inima lui să fie desăvârşită pentru Dumnezeu, Care spune: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).
Nikolaj Evgrafovich Pestov

Cred că vă mai amintiţi ‒ cel puţin unii ‒ că îmi plac îndeosebi Psalmii 22 şi 102. Şi-n Psalmul 102 se afirmă în legătură cu Dumnezeu: „Pe cât este de sus cerul de pământ, atât este de mare mila Lui spre cei ce se tem de El. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe fiii săi, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dânsul”.
Când ai nişte convingeri de felul acesta, când lucrurile acestea au intrat în componenţa existenţei tale, nu se poate să nu te bucuri de Dumnezeu şi să nu-L iubeşti pe Dumnezeu şi să nu ai bucurie din iubire şi din împlinirea poruncilor, atât cât le poţi tu împlini. La fel este şi cu iubirea faţă de aproapele. Când iubeşti, eşti fericit, ai o bucurie din aceasta, intri în sfera fericirii, pentru că iubirea adevărată este şi fericire adevărată.
(Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 30-31)

"Atunci cand esti credincios daca nu ai sentiment, credinta ta e falsa! Credinciosii sunt de mai multe feluri:Pravilist de s-au rupt trei randuri de Cesloave si Psaltiri, dar mai ticălos de nu s-a vazut! Postitor, pana la moarte de foame... dar mai afurisit si mai rau la inima... n-ai mai vazut! Evlavios..de ia un rand de sticla de pe icoane.. dar el n-a invatat sa faca o fapta buna, nici daca-l pici cu rasina! Si de ce va spun lucrurile astea? Este marea cicatrice a ortodoxiei rautatea crestinilor, este marea durere a crestinismului dusmania crestinilor, viclenia lor.. sunt mai periculoase decat ale paganilor.. De ce? Petru ca ii chinuie dracul mai mult, ca sunt crestini si ei nu-si dau seama!"
Parintele Calistrat Chifan

Predica integrala: -
https://www.youtube.com/watch?v=w0js9vRzNjI

"Cand cineva iti face un bine, trebuie sa vezi de ce ti-l face. Prieteniile cele tari, aduc vrasmasiile mari. Cu cat te-ai incalcit mai mult, ca nodul gordian, si pericolul va fi mai puternic. Se certa doi oameni de la un lucru marunt, domnule... cearta-te pe problema in sine! De aici, pana aici! Pe segmentul respectiv. M-ai jignit, mi-a trecut... mi-am cerut iertare, dar nu trebuie sa faci tu cazierul cuiva: Lasa ca stiu cine esti! Am auzit eu, mi-a spus mie ala... Si asa pana cand poti sa scrii un roman! Ei, asta arata ca tu esti mizer interior!

Parintele Calistrat Chifan 2015

Cel care nu vrea să se vindece consideră că este sănătos. Dar păcatul sălășluiește în el. Există creștini care sunt creștini de ani de zile și sunt netămăduiți de păcat. Nu este suficient să afirmi unele lucruri prin cuvinte sau doar să faci unele fapte bune. Dacă sufletul tău nu se tămăduiește, atunci ce fel de creștin ești? Creștinul își vindecă sufletul de păcat.
Așa cum păcatul îl determină pe om să nu dorească să se vindece de boala provocată de păcat, așa și în bolile psihopatologice, diavolul care se ascunde în spatele lor îl determină pe om să nu dorească să se vindece. Oricât ar suferi, oricât l-ar durea, își protejează sinele. Nu lasă să intre în el Harul lui Dumnezeu pentru a se putea vindeca. Cei care au stări bolnăvicioase nu vor să se vindece, nu fac nimic să se vindece, se împotrivesc, își apără sinele și păcatul rămâne, starea bolnăvicioasă rămâne.
Arhimandrit Simeon Kraiopolous,

Învățătură a Sfântului Efrem, despre folosul sufletesc

Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. "Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi." Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Sfântul Efrem Sirul)

In ce priveşte idealurile, soţul şi soţia trebuie să fie „cu el totdeauna, ca el totdeauna” (I Corinteni 11, 11). Dar în ceea ce priveşte preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui. Dacă este iubire, lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul şi ştiu ce au de făcut. Atunci când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creaţia lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine. Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeşte.
Şi atunci femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată faţă de cap? Dacă bărbatul este capul, femeia este inima. Trebuie să se supună unul faţă de altul (Efeseni 5, 21); fiindcă sunt foarte dese situaţiile în care bărbatul o întreabă şi-şi ascultă femeia (I Corinteni 7, 4). Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relaţia dintre soţi este numai o ordinară gâlceavă.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

– Maică Stareţă, i-ai scris urări lui Dimitrie, care acum se căsătoreşte?
– I-am scris, Părinte.
– Adu-mi felicitarea să completez şi eu ceva: „Hristos şi Maica Domnului să fie cu voi. Dimitrie, îți dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, în afară de Maria. La fel şi Mariei”. Ia să văd dacă vor înţelege la ce mă refer?
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?”. „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei. Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti.
Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, totuși se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape din punct de vedere spațial, în realitate se află departe anul de celălalt. De aceea, soții trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV. Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 43-45)

În furtuna vieţii se întâmplă nu de puţine ori ca soţul şi soaţa să uite legământul dintre ei, aşa cum în general oamenii uită Legământul pe care Dumnezeu l-a reînnoit cu omul şi pe care omul L-a primit cu recunoştinţă şi bucurie, măcar o dată în viaţă.
Toate trec...
Iar unde este iubire (şi în majoritatea căminelor ea este, deşi la prima vedere pare a lipsi cu desăvârşire, sub spuma tulbure a întâmplărilor dintre noi) se petrece din când în când o minune care nu constă în altceva decât în faptul că mai întâi unul, apoi amândoi îşi amintesc legământul şi Legământul. E tare bine atunci.... Şi iar şi iarăşi apar uitarea, sila, cearta, ura....
Apoi iubirea îşi flutură batista, lăsînd locul urii, iar viaţa îşi îngână ceasul cu moartea... Şi aşa mai departe.
E ca şi cum pe un fluviu etern ies mereu la suprafaţă conţinuturi tainice, abia bănuite: bulboane de mâl, hoituri groteşti, ierburi şi flori neştiute şi multe alte dovezi că râul, dincolo de jocul nesfârşit al valurilor, îşi poartă propria poveste şi sensul.
Cei care se iubesc îşi vor aminti întotdeauna, la timpul potrivit, aceasta. Ceilalţi îşi vor aminti mereu orice altceva. Ca un făcut, parcă!