Ce faceti cand...
 

Ce faceti cand simtiti ca va indepartati treptat si sigur de Dumnezeu, cand nu puteti sa va rugati cu adevarat, cand simtiti o raceala imensa fata de Dumnezeu, cand ati inceput iar sa faceti pacate pe care nu le-ati mai facut de multa vreme, cand simtiti ca nu tare mai vedeti cale de apropiere fata de Dumnezeu ci doar cu mintea va mai ganditi la Dumnezeu, fara suflet si asta vreme de cateva luni, cand simtiti cum va schimbati incet si decisiv in rau?

Poate am gresit la Spovedanie, poate am pacatuit foarte mult. Ma sperie faptul ca nu mai simt nimic, nici in rugaciune, nici pe parcursul zilei sau la Biserica. Toate le fac numai sa fie facute, mecanic si nu stiu cum sa ma intorc caci simt ca nu am putere sa fac nimic.

Mda. Se intampla si stari dintr-astea. Ca sa redobandesc forta necesara, ma duc la o slujba de botez sa ascult acolo din nou ce inseamna sa fiu botezat si ma intaresc.

Citeste o carte duhovniceasca.
Am citit undeva ca atunci cand ai mintea ravasita si nu te poti ruga, e mai bine sa citesti o carte duhovniceasca, pentru a-ti reveni pofta de rugaciune.
Daca vrei ceva odihnitor, citeste-l pe par. Paraian.
Eu acum am descoperit pe site si citesc cu placere viata par. Cleopa - http://www.crestinortodox.ro/carti-o...opa-82981.html.

Este cumva asta ce ti se intampla? http://corortodox.blogspot.com/2010/...udeste-cu.html Este vorba de akedie sau starea de nesimtire de Dumnezeu.

Sincer, eu asa am fost de cand ma stiu. E ciudat, la cei 28 de ani ai mei, sa realizez si sa ma intreb cum am putut trai asa... Mi-am trait viata ca un zombie. Nascuta crestin-ortodoxa, crescuta in familie crestin-ortodoxa, din mediul rural,... am trait ca un robotel. Rugaciunile mi le faceam ca un robotel, la biserica mergeam ca un robotel... Spovedaniile, facute pe repede inainte, de catre un preot probabil cu mult prea multi enoriasi ca sa stea sa asculte pe fiecare in parte, cum se face la o spovedanie adevarata, sa-i spun. Tot ce era legat de Dumnezeu si de Biserica faceam exact ca un robotel. Rece. Fara suflet. Fara... nimic. Am trait in intuneric, in ceata. Probabil, din cauza asta am fost singura si nefericita toata viata.
Credinta... De fapt, nu-i pot spune inca credinta. Mai am de lucru, stiu... Primii muguri de credinta s-au ivit cand am suferit cu adevarat, pentru prima data, din dragoste (si inca sufar, apropos... crunt).
Nu stiu cat e de cinstit fata de Dumnezeu, dar se pare ca doar in astfel de momente tinzi sa te apropii de El, cu adevarat. Probabil ca o ultima incercare de a-ti rezolva problema... sau poate singura modalitate de a-ti rezolva problema, mult prea ampla pentru tine si pentru psihicul tau, care te depaseste cu mult prea mult si te termina din toate punctele de vedere. Apelezi la El. La Dumnezeu.
Inca ma lupt si ma rog pentru credinta. Cred ca de fapt asta e ideea credintei: sa te lupti aprig pentru ea, in fiecare zi, in orice moment. Intai de toate, ca Dumnezeu te pune la incercare mereu. Te testeaza. Si-apoi, mai e partea cealalta, intunecata, care te ispiteste, la fel, zi de zi, si-ti da fel si fel de ganduri. O continua lupta, in care musai trebuie sa iesi biruitor.
Nu stiu cat o sa te ajute, dar de curand am descoperit pe forumul asta, in cautare de raspunsuri fiind la problema mea actuala (una din problemele mele actuale), postat de catre cineva, nu stiu exact cine, un articol din revista/ziarul "Formula As" (vezi link: http://www.formula-as.ro/2011/973/as...rea-oasa-13840). Pe mine una m-a ajutat (cat de cat, momentan... mai am de lucru, am spus). L-am citit si cumva m-a facut sa inteleg multe lucruri care, desi normale si logice, eu nu le pricepeam de fel. Sunt convinsa ca problema ta e de cu totul alta natura, sunt convinsa ca prea multe raspunsuri nu o sa-ti dea parcurgerea textului respectiv, probabil pe multe dintre ele deja la stii, dar citindu-l, iti da o stare anume, te umple de ... ceva frumos. Nu stiu sa-i spun pe nume... Poate credinta? Indraznesc prea mult spunandu-i astfel? Nu stiu, tu sa-mi spui.
PS In om rau n-ai cum sa te transfomi. Atat timp cat ai avut o viata credinta si-ti pui problema ca e posibil s-o pierzi, nu te transformi in om rau. Toti suntem buni. Doar ca fiecare e cu lupta lui. Mai mare sau mai mica.

"Dumnezeul in care nu crezi nu exista."

justificari...
 

Poate ca singura justificare pentru raceala fata de dumnezeu a omului, e incercarea grea care ai e datas in viata : boala ,moartea, singuratatea...incercari dure,fata de care materia umana adesori si nerusinos cedeaza,insa ramane speranta,si cererea,relationarea cu un cer plumburiu tacut si rece !
In final,omul nu e facut sa dea dumnezului, mai mult decat primeste in viata lui trewcatoare, pentru ca omul e o fiinta finita,limitata,infinit slaba si vulnerabila !

E o ispita frate, sa nu dai crezare acestui simtamant! Acea relatie personala cu Hristos, pe care o dorim toti, se cladeste in ani de multa munca si truda, de sudoare duhovniceasca si lupta crancena cu noi insine, nu te da batut!
Am citit un lucru frumos in Patericu Lavrei Sfantului Sava, Pateric scris de Sfantul Teofan Zavoratul, care zicea, "Barbat (duhovnicesc, intru Hristos) e acela care dupa ce cade mai vartos se ridica cu ravna spre Hristos!".
Roaga-te simplu, cu cuvintele tale si spune tot ce ai in inima, spovedeste-ti gandurile in fiecare zi in fata lui Dumnezeu, in fata duhovnicului!
Iti recomand cartea pe care si eu abia am cumparat-o, Viata Parintelui Serafim Rose, un sfant care a avut multe multe multe ispite dar care a izbavit, cu ajutorul Domnului si Maicii Lui. Daca nu ai bani de carte sunt pe net multe articole despre el.
Dumnezeu sa te lumineze si sa iti dea rabdare in toate luptele tale!

baliverne... relatia personala cu hristos ar trebui(teoretic) sa o ai de la inceput. ca doar esti botezat in hristos.

Da, uneori o ai de la inceputul vietii duhovnicesti. Esti atras prin harul lui Dumnezeu (o prima faza, daruita gratuit), dupa care se pierde (a doua faza) si cu greu se recastiga (a treia faza): cu nevointe, cu rugaciune, cu osteneala...

Starea de akedie este legată de pierderea harului. Sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol. Victima a patimilor sale, el pierde harul. Are sentimentul ca Dumnezeu il lasa, ca Duhul Sfant il paraseste, cel putin sub forma sa simtita, perceptibila. Caci, asa cum spune parintele Sofronie, "in realitate, nu e o pierdere desavarsita a harului, ci sufletul resimte sugestiv micsorarea efectelor harului ca o parasire a lui Dumnezeu".

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...sal-68670.html