Canonizare 2
 

Iată canonul canonizării, foarte limpede în acest sens:
„Canonizarea sfinților cu moaște
Pentru a evita o eventuală înșelăciune provocată de cauze naturale (condiții improprii descompunerii trupului, efectul unor medicamente etc), dar și a unor cauze spirituale (blestemul părinților [deci cineva blestemat de Sfintele Sinoade Ecumenice poate avea trupul neputrezit – n.n.], afurisenia arhiereilor, păcate strigătoare la cer etc), Biserica este foarte circumspectă cu privire la proclamarea oficială a canonizării unui sfânt. Există condiții de fond indispensabile pentru a putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare :
[...]
În urma celor arătate pînă aici, a expunerii făcute pe temeiuri doctrinare și documentare cu privire la canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă sîntem îndreptățiți să conchidem că pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare trebuie să fie date următoarele condiții de fond:
a) Ortodoxia neîndoielnică a credinței celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată pînă la moarte, fie în tot timpul vieții, fie în timpul de la care a îmbrățișat credința ortodoxă.
b) Proslăvirea lui de către Domnul, cel puțin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
— Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință;
— Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe pînă la moarte;
— Puterea de a-și închina eroic viața celei mai desăvîrșite trăiri morale și religioase;
— Puterea de a săvîrși minuni în viață sau după moarte; sau în fine,
— Puterea de a apăra sau a sluji cu devotament eroic credința și Biserica Ortodoxă.
c) Răspîndirea miresmei de sfințenie după moartea lui și confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărîndu-l în rînd cu sfinții. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestîndu-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfînt. De la îndeplinirea acestei cerințe pot face excepții numai mucenicii dreptei credințe.
Existența condițiilor de fond și anume existența neîndoielnică a primei și a celei de a treia, care poate lipsi numai în cazul martirilor ca și a oricăreia dintre cele enumerate la cea de-a doua, îndreptățește autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare .
Din păcate, Părintelui Arsenie Boca îi lipsește fără îndoială prima condiție, fiindcă credința nu i-a fost numai îndoielnică, ci chiar eretică în multe părți din ea, în tot timpul vieții preacuvioșiei sale necunoscând nimeni vreun moment în care s-a întors la Ortodoxie prin lepădare publică de toate căderile din scrieri, predici și picturi. Propovăduirea preacuvioșiei sale fiind dată anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice, toate celelalte condiții din canonul canonizării cad, deci, nu ar trebui să mai aibă loc nici o discuție pe acest subiect.
Dar, deoarece adepții mai înfierbântați ai pictorului de la Drăgănescu, grăiesc împotriva Sfinților Părinți (poate necunoscându-i), neglijânu-i și aducând ca false dovezi împlinirea părută a celorlalte condiții ale canonului [neștiind sau uitând că pot apărea astfel de semne (doar că fără Ortodoxie) și la cei înșelați], ne vedem obligați să le examinăm pe toate și să le aplicăm vieții și învățăturii Părintelui Arsenie Boca.
Vom alcătui, așadar, concluzia acestui mic studiu în funcție de condițiile de fond ale canonizării, pentru a vedea dacă Părintele Arsenie Boca le îndeplinește, sau este doar o impresie amăgitoare pe care o suferă ucenicii sfinției sale.
Broșura: Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cinstirea Sfintelor Moaște în Biserica Ortodoxă, editată la Sfânta Mănăstire Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Catedrala Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, s.a., p. 2.
2 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 182.”

Canonizare 3
 

Vorbitul mult nu întotdeauna indică fenomenele pozitive. Se vorbește mult și de cele negative.
De exemplu:
- Fenomene paranormale;
- Fenomenul Pitești;
- Fenomenul El Niño;
- Fenomenul Tunguska;
- Fenomenul Poluării;
- Fenomenul Prislop.
Iată cum este definit un fenomen:
„«Fenomen» în filosofie
În funcție de punctul de vedere filosofic, un fenomen este: o apariție perceptibilă sensorial, aparența unui lucru sau prezența în conștiință a unui lucru în urma experienței și puterii de reprezentare.
Pentru Platon, fenomenele aparente sunt doar oglindirea ideilor, cărora le atribuie existență reală. Ideea este un fapt etern, totdeauna același și netransformabil, în timp ce fenomenele sunt variabile, risipite în timp și spațiu, mereu altele și în continuă transformare. La idee se poate ajunge pe calea rațiunii, fenomenele sunt legate de lumea nesigură a simțurilor.”
Dar prin simțire ne-a atacat și ne-a robit diavolul.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul are învățături și viață Ortodoxe. Cinstirea lui este rezultatul duhului jertfelnic cu care slujea lui Hristos și norodului. Cei care îl urmează își mântuiesc sufletul, mergând pe calea Sfinților Părinți.
Nu se poate compara cu Părintele Arsenie Boca. Sfinția sa are învățături eretice, atât pictate, cât și scrise. Viața lui nemistificată, după cum se desprinde chiar din mărturiile ucenicilor contravine Sfintelor Canoane, din toate punctele de vedere. Formarea, ascensiunea și căderea, toate sunt exemple clasice de înșelare. Prestigiul sfinției sale a fost construit cu finanțare intensă, fiind unul artificial. Cine îl urmează cu fidelitate (și nu dintr-o impresie zvonită, fără să își dea seama de ceea ce face) devine intolerant, cu siguranță de sine, alunecându-i mintea pe lângă pocăință, răstălmăcind Sfinții Părinți și ghidându-și viața după învățăturile sfinției sale foarte primejdioase suferă de înșelare la rândul său.
Sfânta Biserică a procedat cu evlavie recunoscând sfințenia reală a Părintelui Paisie.
Sfânta Biserică are de înfruntat azi o mare dezbinare provocată de Părintele Arsenie Boca, datorită conflictului între faima artificială și mesajul sfinției sale de tip uniat și hindus, în sfera mai generală a noii spiritualități. Părintele Arsenie Boca nu reprezintă modelul Ortodox de sfințenie, este o ispită contemporană, fața personalizată a unui mare și grav fenomen de înșelare.

Canonizare 4
 

Ați uitat să menționați că Sfânta Biserică mai este și ispitită spre lămurire, de către diavol și puterea politică.
De aceea, în general, Sfântul Sinod așteaptă să treacă două trei generații până la canonizarea cuiva, ca să nu fie influențat de cei care din cunoștință trupească, sau interese personale vor canonizarea cuiva.
„In cinstea tuturor acestor Sfinti din veac, Leon, preainteleptul si vrednicul de lauda imparat, a zidit o biserica mareata si foarte frumoasa inauntrul cetatii Constantinopolului, aproape de biserica Sfintilor Apostoli. Dupa cum se spune, el ar fi zidit aceasta biserica pentru Teofana, sotia lui cea dintai, care ar fi bine-placut lui Dumnezeu in chip desavarsit, petrecandu-si viata, lucru de mirare, chiar in mijlocul tulburarilor si al palatelor imparatesti. Astfel, dupa ce imparatul a facut cunoscut Bisericii scopul sau, aceasta nu s-a plecat voii lui. Adica, s-a impotrivit indata parerii imparatesti, sub cuvant ca nu este cu cale a numara intre Sfinti, si a cinsti numaidecat pe Teofana, in asa fel incat sa i se sfinteasca chiar si o biserica, peste masura de frumoasa, celei care pana ieri, numai cu cateva zile mai inainte, traise sub ispita infumurarii si a desfatarii imparatesti si ca, desi a bine-placut lui Dumnezeu, totusi inca nu a sosit vremea a i se da cinstire si inchinare ca unui sfant. Preainteleptul imparat, impartasind parerea intregii Biserici, a harazit Tuturor Sfintilor biserica zidita de el, zicand: «Daca si Teofana este sfanta, sa fie si ea socotita cu toti Sfintii».”
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...or-145408.html
Desigur că sunt și excepții.
De aceea mi se pare foarte interesant studiul despre acest subiect, făcut aici:
Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti
Vom cita pentru cei interesați, trei capitole foarte sugestive:
Introducere
1Ezdra 4:13 Iar al treilea cel ce a zis de muieri și de adevăr, acesta este Zorovavel, a început a grăi: 14 O bărbaților! Au doară nu este mare împăratul, și mulți sunt oamenii? Și vinul nu este tare? 15 Dar cine este cel ce îi stăpânește pre ei, sau cine este cel ce-i domnește pre ei? Au nu sunt muierile? Muierile au născut pre împăratul și pre tot poporul, care stăpânește marea și pământul. 16 Și din ele s-au făcut, și acestea au crescut pre aceia cei ce sădesc viile, din care se face vinul. 17 Și acestea fac îmbrăcămintele oamenilor, și acestea fac mărire oamenilor, și fără de muieri nu pot fi oamenii. 18 Și de vor aduna aur și argint și tot lucrul frumos, au nu iubesc pre o muiere frumoasă la chip și la frumusețe? 19 Și toate acestea lăsându-le, la dânsa caută, și cu gura căscată se uită la ea, și toți pre ea o aleg mai mult decât aurul și decât argintul și decât tot lucrul frumos. 20 Lasă omul pre tatăl său, care l-a hrănit pre el, și țara sa, și se lipește de femeia sa. 21 Și cu muierea își lasă sufletul, și nici de tatăl său nu-și aduce aminte, nici de muma sa, nici de țară. 22 Și dintru acestea se cade să știți voi, că muierile vă stăpânesc pre voi. 23 Au nu trudiți și osteniți, și toate le aduceți și le dați muierilor, și ia omul sabiea sa, și iese la căi să tâlhărească și să fure, și pre mare umblă și prin rîuri, 24 Și pre leu vede, și întru întunerec merge, și după ce fură și răpește și desbracă de haine, la cea iubită aduce. 25 Și mai mult iubește omul pre muierea sa, decât pre tatăl său și pre muma sa. 26 Și mulți s-au fluturat la chipuri pentru muieri, și robi s-au făcut pentru ele. 27 Și mulți au pierit și au greșit și au păcătuit pentru muieri. 28 Și acum nu-mi credeți mie? Au nu este împăratul mare cu oblăduirea lui? Au nu toate țările se tem a se atinge de el? 29 Văzutu-l-am pre el și pre Apamina fata lui Vartac celui minunat, țiitoarea împăratului șezând de-a dreapta împăratului. 30 Și luând stema de pe capul împăratului, și puind-o pre capul său, da palme împăratului cu stânga. 31 Și la acestea împăratul căscând gura se uita la ea, și de-i va râde lui, râde; iar de se va mâhni asupra lui, se cucerește ei, ca să se împace cu el. 32 O bărbaților! Cum nu sunt tari muierile, de vreme ce fac așa? 33 Atunci împăratul și dregătorii căutau unul la altul. 34 Și a început a grăi pentru adevăr. O bărbaților! Au nu sunt tari muierile? Mare este pământul și înalt este cerul și iute la alergat soarele, că într-o zi se întoarce și înconjură cerul, și iarăși aleargă la locul său. 35 Au nu este mare cel ce face acestea? Ci adevărul este mare și mai tare decât toate. 36 Tot pământul chiamă adevărul, și cerul pre el bine îl cuvintează, și toate lucrurile se clătesc și se cutremură, și nimic la el nu este strâmb. 37 Nedrept este vinul, nedrept este împăratul, nedrepte sunt muierile, nedrepți sunt toți fiii oamenilor și nedrepte sunt toate lucrurile lor, cele ce sunt ca acestea, și nu este întru ele adevăr, și cu nedreptatea lor pier. 38 Iar adevărul rămâne și este tare în veac, și trăește și biruește în veacul veacului. 39 Și nu este la el privire de fețe, nici osebiri, ci cele drepte face de toate nedreptățile, și relele se ferește, și la toți sunt plăcute lucrurile lui. 40 Și la judecata lui nimic nu este nedrept, și aceasta este puterea și împărățiea și oblăduirea și mărimea tuturor veacurilor; bine este cuvântat Dumnezeul adevărului. 41 Și a încetat a grăi, și tot poporul atunci a răspuns. 42 Și atunci a zis: mare este adevărul, și mai tare este. Atunci împăratul a zis lui: cere ori ce vei vrea, mai mult decât cele scrise, și voiu da ție, pentrucă te-ai aflat mai înțelept, și alăturea cu mine vei ședea, și rudeniea mea te vei chema.

Greu lucru este a vorbi despre viața și învățăturile altcuiva. Ar trebui să trăiești viața lui cu multă iubire și să-i cuprinzi mintea lui cu mult discernământ pentru ca să înțelegi toate nuanțele ce i-au străbătut preocupările. Aceasta este valabil pentru orice om. Cu atât mai mult când acesta este public și prezentat ca un Sfânt de necontestat atât de puterea politică prin mass-media cât și de unele persoane cu autoritate bisericească. Trebuie mult timp, osteneală cu durerea inimii și multă atenție să nu fi mai mult pe placul oamenilor decât lui Dumnezeu. În afară de aceasta îți abate mintea și absoarbe resursele de la propria mântuire. Nu ne-am fi încumetat la aceasta dacă nu primeam poruncă de la duhovnicii noștri: „pentru a sluji binelui celor mulți, care nu au avut posibilitatea să afle”.
Iată cum gândea dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în situați similare:
Primind eu această listă și citind-o, mi s-a oprit în loc și mintea și auzul și cugetarea. Drept aceea Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest lucru. Ți-am spus că aceste locuri de abia pot fi înțelese de cei care au înaintat mult în contemplație și au ajuns la capătul celei mai înalte și mai neapropiate cunoștințe, nu însă de mine care mă târăsc pe pământ și, asemenea șarpelui cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor. Făcând deci aceasta mult și de multe ori, când am văzut că nu primești această rugăminte a mea, temându-mă să nu sufere ceva iubirea care ne unește și ne face să avem un singur suflet, chiar de purtăm două trupuri, putând să-ți pară refuzul meu un semn de neascultare, am cutezat împotriva voii mele cele mai presus de puterea mea. Am socotit că e mai bine să fiu acuzat de îndrăzneală și să fiu luat în râs de cei ce voiesc, decât să sufere iubirea vreo clătinare și vreo micșorare. Căci după Dumnezeu nimic nu e mai de preț ca ea în ochii celor ce au minte. Mai bine zis nu e mai plăcut lui Dumnezeu ca ea. Căci ea adună la un loc pe cei dezbinați și poate crea în cei mai mulți sau în toți o identitate netulburată a voirii

Canonizare 5
 

Această dorință a canonizării rapide a Părintelui Arsenie Boca este, acum, o pricină de dezbinare.
Unii susțin sfințenia Părintelui Arsenie Boca având ca argumente mulțimile minunilor și închinătorilor entuziasmați, acuzând pe cei care nu sunt de acord cu ea că ar fi „flașnete”, invidioși și zeloți, alții o contestă exemplificând din viața și învățăturile Părintelui lucrurile neconforme cu Predania, susținând că primii nu ar fi cercetat cu discernământ cazul, sau, dacă l-ar fi cercetat, ar fi ori ecumeniști (acceptând acele abateri) ori contaminați de o lucrare ocultă.
Aceasta nu este de mirare, deoarece, după Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, rațiunile făpturilor pot fi supuse minții (susținând viața spirituală) sau simțirii (susținând prejudecata coborâtă la stricăciune, confuzia, păruta dreptate și învrăjbirea) . Orice argument se poate inversa, dându-i-se un sens opus. Sensul înțelegerii argumentelor provine dintr-o interpretare dependentă de mentalitatea sau credința celui ce le analizează. Alteori pricina neprimirii adevărului poate fi într-unul (sau mai multe) din păcatele minții: neștiința, cunoștința mincinoasă, nebiruirea gândurilor pătimașe sau consimțirea cu păcatul .
Studiul de față este datorat presiunii (prin întrebări frecvente și insistente, cu mare implicare emoțională, adresate nouă de cei dragi) celor ce doresc să se lămurească în adevăr, fiind tulburați de această agitație nefirească, în jurul cazului Părintelui Arsenie Boca, întreținută de mass-media . Am dori să alăturăm argumentele și contraargumentele, punându-le în lumina dăruită nouă de Sfinții Părinți (ce vine din experiența lor uriașă unită cu harul Sfântului Duh), pentru a ridica rațiunea noastră din chinul șovăielii, la simplitatea adevărului.
Pluralul “aceștia sunt dumnezeii tăi“ e folosit din pricină că păcatul este prin fire împrăștiat și nestatornic, atotfelurit și împărțit. Căci dacă binele prin fire unește și susține la un loc cele dezbinate, răul dezbină și corupe cele unite
Desigur că în această privință Sfântul Sinod prin Sobornicitatea Sa (adunând mulți învățați în ale Ortodoxiei cu felul și experiența lor unică în a înțelege realitatea, dar care se completează reciproc), cu autoritatea Sa și mai ales luminarea dată de Sfântul Duh (dată, însă, numai celor ce caută adevărul, iar nu interesul momentan, de succes exterior) va avea ultimul cuvânt de spus, aducându-ne pacea ascultării de Sfânta Biserică.
Până atunci , pentru a ne lămuri și a evita tulburările, discuțiile deșarte și mai ales hâda dezbinare, trebuie să cercetăm învățătura în această privință a Sfintei Biserici Ortodoxe, singura care nu poate greși.

1Ti 3:15 Ca să știi, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului .
Note:
Citatele vor fi redate fără ghilimele, cu caractere cursive, accentuările noastre cu caractere aldine, îngroșate. Când editorul original, de unde preluăm textul, are și el accentuările lui, se redau tot cu caractere aldine, îngroșate, iar evidențierile noastre (peste ale lui) se marchează prin caractere subliniate.
Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM,
<http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digital a%20-%20Apologeticum/filocalia%2003.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, 42005, Vol. III, p. 23.
Dar poate că pe lângă acestea mai erau şi alte lucruri pe care trebuia să le înveţe Petru prin pânzătura coborîtă din cer şi prin diferitele animale cuprinse în ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe care trebuia să le înveţe tot neamul omenesc, sau orice om care, asemenea lui Petru, străbătând la ultima înălţime a credinţei, învaţă limpede să-şi stingă cu totul orice simţire, întrucât până ce priveşte prin ea cele văzute, cunoaşte zidirea ca una ce se strică prin sine, neputând să fie ferită de stricăciune şi de confuzie. Deci prin pânzătură şi prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a descoperit lui Petru drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea îi zice: “Ridică-te Petre, jertfeşte şi mănâncă“.202 De unde i se porunceşte să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din deprinderea şi din lanţurile simţirii (percepţiei prin simţuri) şi dintr-o prejudecată coborîtă despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca eliberat de nălucirile simţurilor, să poată vedea numai cu mintea raţiunile lucrurilor sensibile, dezbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile celor inteligibile şi să înveţe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cel care contemplă creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor văzute, ca pe o pânzătură ce coboară de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile văzute, nemaiobservînd în raţiunile lor nimic care să trezească scârbă (4). Pentru că stricăciunea se află în latura sensibilă, ca şi războiul făpturilor întreolaltă. Între raţiuni însă nu este învrăjbire.
Pânzătura ţinută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ţinută şi ea de cele patru elemente. Iar târâtoarele, dobitoacele şi păsările sunt diferitele raţiuni ale făpturilor, care pentru simţire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinînd viaţa spirituală.
[...]
cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-şi scruteze sufletul bine ale sale; şi cu ajutorul căror raţiuni şi moduri ajungînd prin raţiunea cea după fire la relaţii nepătimaşe între simţiri şi lucrurile sensibile, va modela simţurile ca să stea în slujba virtuţilor, precum prin patimi le modelase mai înainte, să stea în slujba păcatului (8) şi cum va înfăptui această bună întoarcere ca să se folosească de cele prin care greşea înainte spre naşterea şi susţinerea virtuţilor; cum apoi, izbăvindu-se şi de aceste relaţii , va culege cu pricepere, prin contemplarea naturală în duh, raţiunile celor create, desfăcute de simbolurile sensibile din ele; şi cum după aceste raţiuni, luând contact cu cele inteligibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre cele supuse simţirilor, va primi înţelegerile cele simple şi va dobândi cunoştinţa simplă, care leagă toate întreolaltă potrivit cu raţiunea, originară a înţelepciunii; în sfârşit, cum după aceasta sufletul, o dată trecut dincolo de toate cele ce sunt şi de înţelesurile lor fireşti şi desfăcut de toată puterea în chip curat, chiar şi de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înţelegere cu Dumnezeu însuşi, iar în acesta stare, primind de la El în chip negrăit învăţătura adevărului adevărat, ca pe o sămânţă, nu se va mai abate spre păcat, nemaifiind loc pentru diavol ca să-l atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoaşterii Celui ce e bun prin fire şi înfrumuseţează toate cele ce se pot împărtăşi de El.
Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM,
<http://zona4.arhiva-ortodoxa.info/0.upload/carti/Carti%20de%20la%20Biblioteca%20Teologica%20Digital a%20-%20Apologeticum/filocalia%2003.pdf>, descărcat 07.07.2013 14:42:24, 42005, Vol. III, pp. 126-l28, 27-28.
34. Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimaşe ; iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul.
35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte gândurile pătimaşe. Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare, (pasionale), adică iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor.
36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.
Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia…, Ed. cit, Vol. II, pp. 121-l22
Care în cazul pelerinajelor la Sfinții recunoscuți (Cuvioșii Dimitrie și Grigorie, Cuvioasa Parascheva) critică și acuză Sfânta Biserică de interese financiare, bigotism și chiar de accidente (unele chiar mortale) datorită aglomerației, dar, în cazul Părintelui Arsenie Boca, se leagă de orice amănunt (cercetat sau nu) pentru a-i face publicitate și a îndemna pe oameni la mersul (în masă) în diferite zone ale țării pentru a se închina lui, acuzând aceeași Sfântă Biserică de faptul că nu îl canonizează.
Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sfântul Maxim MĂRTURISITORUL, Filocalia…, Vol. III, Ed. cit., p. 76.

Canonizare 6
 

Fiindcă Sfântul Sinod, cu înțelepciunea dată lui, poate considera că încă nu este momentul sau prioritatea unui astfel de comunicat. Bine ar fi de cercetat acestea și dacă Sfântul Sinod ia vreo hotărâre. Dacă respinge canonizarea, pentru a înțelege de ce, dacă o acceptă pentru a înțelege ce anume trebuie păstrat și ce nu din învățăturile Părintelui Arsenie Boca, după cum la Fericiții Augustin și Ieronim cunoaștem că au avut învățături greșite.
Pentru aceasta trebuie să știm că Ortodox este:
59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții?
Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau... Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57. Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire consta[n]tă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.
57 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667 [...]
63. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții?
Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți... Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.
61 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.
Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006, <http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013, p. 25, 26.

Canonizare 7
 

La ce se referă infailibilitatea Bisericii?
Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi, sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit, sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor, sau prin locțiitori, sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem.
Iată, așadar, că am aflat ce este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, stâlpul și temelia infailibilă a Adevărului.
De aici cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului, sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul, sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8). Se cuvine însă pe lângă cele zise să adăugăm și aceasta, că cu adevărat și mai cu deosebire singure șapte sinoade ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după legile sinoadelor celor ecumenice s-au adunat; și pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoștință, întru dânsele s-au rânduit. Drept aceea toate întrebările câte se nasc din cele rânduite de acele șapte, cu lesnire se dezleagă (Dositei în Dodecabiblion foaia 633). Iar după cel al șaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice precum cel 1 și 2 și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii; însă cu rea întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintru acestea s-au adunat după legile sinoadelor ecumenice. Și pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor al adaoge. Că cel ce de latini s-au numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, și cu totul nici a se numi sinod s-a osândit. Și măcar că toate acele șapte ecumenice sinoade pentru cuvântul de a fi ecumenice sinoade, sunt de o cinste și întocmai. Însă acest întâi sinod, și pentru vechime și pentru sfințenie, a stătut și stă pururea pilda cea mai întâi închipuită, și știința cea mai întâi începătoare a tuturor sinoadelor celor ecumenice, și acestuia a urmat de aici înainte și sinoadele cele după dânsul, și întru proclamațiile (poruncile) lor, și întru șederile lor, și întru hotărârile lor, și pe acesta Dialogul papă cap al tuturor Sinoadelor l-au numit, și un cuvânt se află în gura tuturor, adică: stăpânească cele rânduite în sinodul din Niceea. Mult au ostenit sinodul cel adunat în Cartagina și în practicalele sale, și în canoanele sale, și în epistoliile sale cele către Bonifatie și către Celestin, pentru ca să nu primească alte canoane, fără numai pe acestea adevărate canoane al sinodului din Niceea. Și marele Atanasie, și dumnezeiescul Ioan Hrisostom, tare striga să nu stăpânească alte canoane, fără numai canoanele sinodului din Niceea.
Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-106.

Multumesc pentru opinii, domnule doctor!
Doamne ajuta!

Și eu vă mulțumesc. Nuanțele celuilalt sunt bogăția noastră.
Vă rog să mă iertați dacă v-am supărat cu ceva.
Doamne ajută!

Minuni prin simțire
 

2. SIMȚIREA

Domnul Cristian R. v-a răspuns că nu este dr. Victor Ardeleanu.
Eu vă răspund la fel.
Probabil că nici nu avem aceleași opinii în legătură cu Părintele Arsenie Boca.



Vă mulțumesc că ați deschis acest subiect. Este foarte important studiul simțirii în fenomenul de înșelare.
O mare parte din ucenicii Părintelui Arsenie Boca au pățit la fel ca Părintele Ciprian Negreanu.
Este vorba de simțirea umilicioasă, ce vine la mulți automat, atunci când merg la Prislop.
Este deja un fenomen tipic, de masă.
Se manifestă public (nu în taină ca la cei cu adevărat smeriți) și este incontrolabilă.
Să vedem acum dacă este Ortodoxă sau provine din înșelare.
Părintele Ciprian ne descrie foarte sincer evoluția duhovnicească a sfinției sale.
Tinerețea și-a petrecut-o umplându-și (prin lecturi nefolositoare) capul cu hule.
Ajunsese (trecând prin toate cele 11 trepte ale păcatului de până acolo), la pragul celei de a 12-a: sinuciderea. Avea o stare propice lucrării diavolești, de mare intensitate.
Deznădejdea era hrana cea otrăvită pe care i-o dădeau zilnic dracii.
Avea și un dar din fire: era convingător.
Prietenul sfinției sale fusese și el convins de hulele care le propovăduia.
Ce se întâmplă:
Din mândrie (deci într-o stare foarte grea, de comunicare maximă cu diavolii), ca să dovedească cine este el, se duce la Prislop.
Acolo se așează sub un pom și:
- Vine un plâns necontrolat, ce nu se oprește câteva zile, gândurile dispar;
- Este nedumerit de acest plâns pe care nu îl poate controla;
- Se verifică cu prietenul său, dacă pătimește la fel și așa este;
- Îl ceartă (deci nu se poartă ca un om smerit)
- Se leapădă de tot ceea ce a crezut mai înainte;
- Devine preot (tocmai la biserica studențească din Cluj, deci tocmai într-un loc unde poate influența pe studenții teologi, viitorii preoți, ca să aibă o priză mai mare la popor) și… mare propovăduitor al Părintelui Arsenie Boca.

Sfinția sa descrie convertirea proprie, fără să știe, însă, că este un caz tipic de înșelare. Îl regăsim, cu surpriză și la… Francisc de Assisi, atât de iubit de Părintele Arsenie Boca (încât îl declară, împotriva Sfintei Predanii, Sfânt, ba îl și pictează ca atare, dovedind că nu are nici un dram de cunoștință dogmatică și nici discernământ în legătură cu lucrarea lăuntrică).
Convertirile diavolești se petrec după următorul tipic:
Un mare păcătos, în culmea deznădejdii, deci în stare de robie, suferă un atac de mândrie și, fără să poată controla ce se petrece cu el, ajunge într-o stare de umilință, care îl fac să înceapă o viață religioasă de misionar, propovăduind tuturor convertirea lui, dar cu învățături contrarii Ortodoxiei și o stare de înfierbântare umilicioasă, pe care Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov o numește desfrâu sublimat. Aceasta fiindcă plăcerea care mai înainte era senzuală, acum devine fină, omul fiind pătruns de plăcerea propriei umilințe.
Toate se desfășoară într-o stare incontrolabilă, de robie, specifică acțiunii diavolești, care preferă un fals Sfânt sau un fals misionar, în locul unui mare păcătos, care aduce la toții scârbă, deci nu este eficient pentru a întinde altora curse prin minciuni. Convertirile rapide sunt foarte dubioase și interesul diavolesc este tocmai pentru cei care au capacitatea de a influența masele, pentru a înșela pe cât mai mulți.
Căderea de-a stânga este ușor de depistat, cea de-a dreapta este mai primejdioasă fiindcă nu poate fi depistată, mimând sfințenia. Diavolul poate opri gândurile, poate acționa prin simțire, poate mima orice, ca să vatăme definitiv sufletul.
În păcate omul suferă din cauza conștiinței și nu-i place starea în care se află.
Când i se oferă o falsă sfințenie este încântat că este cu Dumnezeu și se gâdilă printr-o falsă umilință ca să își hrănească în taină plăcerea cea mai mare că este plăcut de Hristos.
Este ce s-a petrecut și cu Părintele Arsenie Boca, și cu ucenicii sfinției sale.
Convertirea la Ortodoxie nu se petrece așa.
Un exemplu concret îl avem în cazul Părintelui Serafim Rose.
Omul sincer caută cu multă durere adevărul. Poate că arată cu pumnul și la Dumnezeu. Iubește adevărul din toată inima lui, mai mult decât viața sa și nu este mulțumit de nimic care este contrar conștiinței, acel gând subțire și strălucitor pus de Dumnezeu în orice om la zămislire. Omul căutător al adevărului urăște cel mai mult iraționalitatea, vicleșugul și perfidia. Are un simț al minții, nu al simțirii, de revoltă împotriva a tot ce este mincinos.
La un moment dat, când omul își epuizează toate resursele, apare minunea. Aceasta dacă omul nu descoperă pe cale rațională Ortodoxia (vezi convertirea la Ortodoxie a 2000 de protestanți în SUA).
Minunea îl marchează, dar nu îi ia libertatea. Adevărata umilință și lacrimile duhovnicești nu vin forțat, fără a fi controlate. Dumnezeu nu răpește libertatea și nici nu dă stări spectaculoase ca să convingă. Aceasta o fac dracii prin retragerea din fața minții (pentru a nu fi depistați. Vezi lipsa gândurilor) și gâdilarea firii prin simțire, pe căile foarte bine cunoscute de ei, ca să plângă forțat. Diavolii întotdeauna forțează, chiar și când vor să convingă liberul arbitru.
Adevărata umilință, de la Dumnezeu, vine cu totul altfel. Apare în urma unei lucrări a minții: vederea propriei păcătoșenii. Dacă omul nu este atent, imediat o poate pierde, fiindcă Dumnezeu nu forțează. Trebuie ca mintea să biciuiască, ajutată de har, dar liberă, conștiința să își vadă permanent păcatele. Numai așa, apărându-se de împrăștiere, susține umilința.
Dar nu este suficientă minunea. Omul care nu vrea să fie înșelat, nu se lasă robit de simțiri. Chiar dacă se umilește și este uimit de o astfel de lucrare ce împacă pe om cu Dumnezeu, dorind mai mult decât orice adevărul cercetează dacă învățătura care i-a provocat minunea sau simțirea este adevărată și îi hrănește mintea, limpezind conștiința că slujește cu adevărat lui Dumnezeu.
Dacă da, o primește și continuă pe cale: L-a aflat pe Hristos.
Dacă nu, nu se lasă păcălit de minune, ci caută mai departe.
Cineva care ar fi trecut prin experiența Părintelui Ciprian, dacă ar fi urmat calea adevăratei convertiri ar fi cercetat cu multă sârguință Sfinții Părinți. La ei ar fi cunoscut dogmele și punându-le față în față cu învățăturile Părintele Arsenie Boca și-ar fi dat seama că este un eretic. Nedumerit, s-ar fi întrebat atunci ce este cu umilința convertirii sale. Ar fi cercetat Sfinții Părinți în privința adevăratei lucrări lăuntrice și ar fi înțeles că s-a înșelat. Atunci am avea adevărata convertire a lui.
Ortodoxismul este mai primejdios decât ciorănismul (care este revoltător de hidos). Ciorănistul se zbate, se chinuie, își dă seama că nu este ceva în regulă. Chiar Cioran însuși avea insomnii. Ortodoxistul însă este mulțumit de sine, are trăiri umilicioase care îi dovedesc lui și celor care îl văd că este smerit. Începe să facă o campanie publică ca toți să meargă pe calea care i-a adus mulțumirea de sine, crezându-se aproape mântuit.
Pe ciorănist îl poți aduce la adevăr cu ajutorul Ortodoxiei. Pe ortodoxist nu, fiindcă se consideră pe sine deja un adevărat Ortodox, și încă unul râvnitor că poate ajunge și preot, și misionar. Bietul ortodoxist… cine îl va scăpa. Este nevoie de un duhovnic bun, care să cunoască bine Sfinții Părinți, să aibă și experiența (atât de rară azi) a căderii de-a dreapta, ca să îi analizeze stările și să-l mai și convingă că succesele care i se par că le are în viața sa lăuntrică sunt de fapt un tobogan vertiginos spre iad.
Dar nu este prea târziu. Uneori, Dumnezeu îngăduie răul, ca apoi să facă prin el un mai mare bine.
Dacă Părintele Ciprian este sincer înaintea Domnului, și eu cred că este așa, fiindcă este preot al Dumnezeului celui Preaînalt… va afla și poate chiar va da o declarație publică de pocăință, cum și eu, și autorii studiului o fac, tocmai ca un canon pentru vremurile în care au propovăduit pe Părintele Arsenie Boca că este Sfânt. Toți greșim, dar ne-a dat Dumnezeu minunatul dar al pocăinței. Dacă am păcătuit public, public trebuie să ne pocăim.
Nici nu am fi îndrăznit să spunem ceva despre această experiență, dacă nu ne-ați fi somat, și dacă nu ar fi fost făcută publică ca o dovadă de necontestat a susținerii canonizării cuiva care hulește cu viața și învățăturile sale pe Domnul nostru Iisus Hristos.
După cum spuneau Sfinții Apostoli, trebuie să avem mai presus de minuni adevărul.

Minuni prin simțire 2
 

Este aici, însă, și un examen pentru conștiința dumneavoastră.
Înțeleg că o să vă supărați pe cele scrise de mine. Acest lucru apare în general când cineva nu este de acord cu voința și părerea noastră.
Am observat că deși ați spus că v-ați schimbat, că nu vă mai încăpățânați de dragul Părintelui Arsenie Boca să apărați și minciuna, chiar evidentă, fiindcă nu mai sunteți un tânăr entuziast, postările dumneavoastră de până acum nu au arătat acest lucru.
În ele nu era răbdare de citire a Sfinților Părinți. Apărea revoltă și cerere ca admin-ul să intervină. Nu era toleranță față de părerea contrară dumneavoastră. Era o siguranță de sine în cunoașterea identității „oculte” celuilalt, deci un duh de bănuială. Aceasta apare când omul suferă o patimă rațională datorită admirării cuiva ce îi ia libertatea. Deasa lectură a cărților Părintelui Arsenie Boca, nu mai lasă libertatea cititorului să cunoască altceva, aburindu-i capacitatea de înțelegere și tăindu-i pofta de cercetare a marilor noștri Învățători.
Eu însă nădăjduiesc că toate cele de mai sus sunt o reacție rapidă la împotrivirea voinței, datorită credinței că Părintele Arsenie Boca este neapărat Sfânt, simțindu-vă dator să îl apărați.
Autorii studiului de mai sus, însă, nu vor să îl atace. Ei nu zic nu este sfințenie, Părintele Arsenie Boca nu este Sfânt.
Ei zic între Sfinții Părinți și Părintele Arsenie Boca alegem pe Sfinții Părinți.
În cântar nu este Părintele Arsenie Boca și necredința.
În cântar este Părintele Arsenie Boca și Sfinții Părinți.
Sigur că nu vă convine că Sfinții Părinți sunt citați pentru a arăta că a greșit cel care vă robește cu pasiune mintea.
Dar dacă sunteți cu adevărat Ortodox, și eu așa cred, vă rog iubiți adevărul mai presus de idol, cercetați cu atenți Sfinții Părinți, și analizați cu libertate toate acestea. Ele sunt un semnal de alarmă pentru a cerceta, nu o forțare a vă lepăda de cele pe care cu atâta pasiune le-ați crezut a fi sfințenie până acum.
Dacă îl iubiți cu libertate pe Părintele Arsenie Boca, de dragul lui, despovărați-vă de ce a greșit ca să nu sufere în veșnicie că v-a amăgit. Iar dacă credeți că este Sfânt, cercetați adevărul. Un Sfânt se bucură atunci când cineva îi arată că greșește.
Dacă sunteți Ortodox aveți ca repere Sfinții Părinți. Ei sunt deja canonizați. Ca să fie canonizat cineva nu aveți nevoie să așteptați hotărârea Sfântului Sinod, ci trebuie să cercetați dacă cel propus seamănă cu cei deja canonizați sau nu.
Sunt dator, așadar, pentru a vă arăta că cele spuse mai sus nu sunt propria mea gândire, ci culese de la Sfinții Părinți (chiar dacă nu vă convine, refuzând din start Sfinții Părinți atâta vreme cât vă atacă prejudecata dumneavoastră în legătură cu cel care v-a devenit suflare, gândire și iubire), să citez, în legătură cu înșelarea prin simțire, de aici:
Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti
Poate că nu veți citi. Este greu datorită superficialității Cărării Împărăției, o carte eretică scrisă cu suficiență de sine, care sădește cititorului aceeași suficiență de sine și părerea că a găsit o metodă infailibilă de mântuire. Cei care primesc în inima lor, fără cercetare, o astfel de carte, fiind otrăviți de un astfel de duh, refuză să mai cerceteze Sfinții Părinți, care implică osteneală și lucrare cu sudoare a minții pentru pocăință. Ei vor să ia totul de-a gata de la idolul lor.
Vă rog, nu să vă lepădați de Părintele Arsenie Boca, ci să îndrăgiți cu toată inima Sfinții Părinți. Veți întâlni un univers al gândirii, o lucrare a minții, o bogăție de neegalat, care vă va hrăni minunat toată ființa și vă va învăța cum să vă curățiți, iluminați și desăvârșiți. Nu vă chem la sărăcire prin anularea unui om, ci la îmbogățire prin asumarea atâtora care au avut mintea lui Hristos, vă chem la îmbogățire în Adevăr, care nu se va mai lua de la dumneavoastră.
Dacă Părintele Arsenie Boca este Sfânt nu ați pierdut nimic, îl aveți în hora altor Sfinții.
Dacă Părintele Arsenie Boca a fost înșelat, aveți un câștig uriaș. Prin hora Sfinților Părinți ați scăpat de înșelarea care vă poate duce la iad.
Dar, chiar dacă nu sunteți de acord, chiar dacă veți cere banarea, chiar dacă mă veți bănui că sunt vreo broscuță țestoasă, nu am ce face, mai sunt și alți cititori, care caută adevărul și cred din toată inima lor că acesta se află la Sfinții Părinți. Ei sunt interesați cu adevărat de acest subiect.
Mă iertați dacă v-am supărat. Am încercat să scriu cu dragoste, dar adevărata dragoste este la cel smerit. Adevărata dragoste se află în smerenia lui Hristos.
Lui mă rog să ne mântuiască pe amândoi întru adevăr, și pe toți ostenitorii acestui forum.
Eram dator dumneavoastră cu un răspuns, și lui Hristos cu slujirea adevărului.

Domnule doctor, va atrag respectuos atentia asupra unei posibile confuzii conceptuale datorate unor termeni asemanatori: simturi si simtire.
Nu se poate ca dvs., care sunteti medic, sa nu stiti ca simturile se refera la cunoasterea directa, i-mediata a stimulilor fizico-chimici, prezenti in contact hic et nunc cu organele de simt (analizatori). Cand spunem simturile ne gandim la: vaz, auz, pipait, gust, miros etc., prin care mintea omului cunoaste proprietatile elementare, concrete ale obiectelor si fenomenelor cu care vine in contact direct, ne-mijlocit.
Acest palier al cunoasterii este radical diferit de cel cognitiv-intelectual, unde cunoastem insusiri abstracte iar nu concrete, ale stimulilor cu care nu suntem in contact direct (si cu care nu vom putea fi, uneori, niciodata), prin operatii cognitive complexe de abstractizare, generalizare etc. (iar nu prin analiza si sinteza senzoriala).

Simtirea se refera la cu totul altceva. De data aceasta nu e vorba despre cunoastere, cat mai ales despre rezonanta afectiva la datele oferite de cunoastere (fie ea senzoriala ori intelectiva).
Pe scurt si pe grai simplu, simtire inseamna lumea trairilor afective: emotii, sentimente, afecte etc.

Exemple:
1) Prin intermediul simturilor cunosc ca gustul acestui ceai aflat in dreapta mea acum este dulce-acrisor.
2) Simtirea mea e trezita placut de acest gust (imi place ceaiul, am o emotie pozitiva, de satisfactie) precum si de gandul ca un ceai cald de tei la aceasta ora imi aduce liniste pentru un somn odihnitor. Ce-i drept, tot simtirea e strabatuta si de o unda negativa, anume ca din pricina ceaiului sorbit cu nesat o sa fac la noapte pipi in pat. Si abia am schimbat asternuturile!....:)

Vedeti asadar, ca intre simturi si simtire e o diferenta considerabila si, ca urmare, ar fi bine sa revizuiti afirmatiile. Ca doara ucenicii lui Arsenie Boca nu sunt in inselare, nu-i asa, doar pentru ca l-au vazut cu ochii, l-au pipait cu mainile, l-au auzit cu urechile. Ci, poate, mai degraba pentru ca au reactionat emotional la mesajul lui preotesc, duhovnicesc. Cu mentiunea ca acesta nu constituie un argument in sprijinul defaimarii Parintelui, deoarece, cum insusi spunea, in mintea stramba si lucrul drept se stramba....:)

Va doresc toate cele bune!

Minuni prin simțire 3
 

Materialul de mai jos l-am preluat de aici:



Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti



Pentru că un element foarte important al fenomenului de la Prislop este simțirea atât de puternică, va trebui să lămurim acest fenomen, după Sfinții Părinți.
Simțirea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca este o componentă foarte importantă a amăgirii. Ea este prezentă la foarte mulți și pe mulți îi convinge că preacuvioșia sa este Sfânt, determinându-i să devină ucenicii lui necondiționați. Simțirea de acolo mimează umilința, și dă șuvoi de lacrimi pe obraji, fiind un spectacol la arătare, mai ales în condiții publice, dar nu numai. Însă este diferită de umilința autentică care se unește cu rațiunea păcătoșeniei, neputinței și nimicniciei proprii, uimită de bunătatea lui Hristos. Umilința Ortodoxă este, așadar, o simțire inteligibilă, a minții, ascunsă în chilie, care uneori nici măcar nu este simțită în simțire de cel care se umilește, ca să nu se mândrească cu smerenia lui. Nu are nici lacrimi, nici înfierbântări ale inimii, ci doar o înțelegere liniștită, o sinteză a două cunoașteri: neputința proprie și ajutorul lui Dumnezeu. Ea vine prin osteneala dureroasă și gândită a voinței. Mintea împrăștiată în multe se preface - prin voința astfel curățită prin experiență - în mireasa cea mai simplă și robită de dorul lui Dumnezeu, prin smerenia lui Hristos. Ea nu poate fi reprodusă la comandă și nu este spectaculoasă, nefiind văzută nici de cel ce o are, nici de cei din afară.
Din păcate manifestarea umilinței de la Prislop este artificială, brutală și strălucitoare, instantanee și reproductibilă la comandă în momentul în care ajungi la mormânt (numit hulitor și antihristic ca „sfântul mormânt” de către cei fascinați), și lucrează prin simțirea senzuală, arma prin care șarpele ne-a robit de la început, și prin care lucrează cel mai mult asupra firii. De aceea ea are un caracter demonic. Și fiindcă tocmai această simțire atrage atât de mulți oameni către Părintele Arsenie Boca (și felul său de a lucra eficient în simțire), neglijând orice rațiune (care dă semnale de alarmă că cele de acolo nu sunt Ortodoxe), considerăm că trebuie să explicăm acum ce este simțirea, care simțire trebuie folosită și care trebuie învinsă.
Un exemplu de simțire de la mormântul Părintelui Arsenie Boca:
• Schimbarea mea s-a petrecut eu viteza și tăria unui fulger, îmbrăcată subțire, cu pantofi decupați și talpă de plută, mă plimbam ca un fotomodel printre oameni. La mormântul Părintelui însă, ceva s-a năruit în mine. Am început să plâng fără contenire și prin fața ochilor îmi treceau toate păcatele pe care le săvârșisem. Nu știu cât timp am stat la mormânt, dar când am revenit in curtea bisericii, aveam un dor cumplit de mântuire, un dor sfâșietor să rămân acolo, să nu mă mai despart de Părintele. Era peste puterile mele să mai plec. Prietenii care mă așteptau la mașină nu au înțeles nimic Credeau că am înnebunit, că trec priatr-o criză de delir mistic. Într-o secundă am lăsat în urmă tot: o carieră strălucită, o casă superbă în cartierul Primăverii din București, luxul și toate deșertăciunile vârstei. Am câștigat infinit mai mult: ajutorul și mângâierea Părintelui. (Maica Marin Mân. Prislop)

Poate va părea aspru ce spunem, dar credem, în lumina Sfinților Părinți, că mai bine i-ar fi fost aceste biete maici amăgite să rămână în lume, poate să guste și păcatul, dar să ajungă la adevărata pocăință. Adevărata pocăință nu robește nici unui loc, și nici unui om. Ea îl are ca centru doar pe Hristos. Sfinția sa a fost violată în minte, hipnotizată prin fulgerul simțirii, cum altă dată fulgera Părintele Arsenie Boca prin privire și a pierdut ce avea mai de preț: libertatea, deci și iubirea adevărată. Ceea ce s-a năruit în ea este chiar persoana ei, și persoana este capodopera creației și chipul lui Dumnezeu. Gravitatea cea mare a căderii sufletului ei, este arătată tot de sfinția sa, care nu vorbește nicidecum de îndrăgostirea de Hristos, cum ar fi de dorit nu numai pentru monahii (care ar trebui să fie miresele lui Hristos, iar nu ale lui Arsenie), ci și pentru orice creștin cu adevărat ucenic al lui Hristos. Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul ne învață că orice lucrare care nu are în centrul ei pe Hristos este pierdere veșnică pentru noi. În acest hal, asemănător năruirii lui Dyonisios Farasiotis în ashram, a fost adusă biata Maică Marin de lucrarea amăgitoare de la Prislop și câți alții, oare, nu sunt victimile acestei hâde simțiri, echivalentă cu foșnetul cozii balaurului celui roșu, care a tras după el a treia parte din stelele cerului. E nevoie ca Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul să intervină pentru ei să-i scape. Dar ei, oare, vor aceasta? Au evlavie oare la altcineva decât Părintelui Arsenie Boca? Auzit-au oare și de Părintele Paisie? Înțeles-au oare înțelepciunea pocăinței care o transmitea, diametral opusă mesajului amăgitor de la Prislop, orb și înfocat?
Apo 12:3 Și alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești.4 Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ.

E adevărat că unii sfinți se folosesc de termenul numit simțirea minții, prin care se descoperă bunătățile harului, pe măsură ce se curățește și simte rușinea urâciunii gândurilor drăcești (iar nu instantaneu):
77. Harul se ascunde, cum am zis, din însăși clipa in care ne-am botezat în adâncul minții. Dar își acopere prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într'un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții. Prin aceasta, cei ce vrea să țină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorința să vândă cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu adevărat țarina în care a aflat ascunsă comoara vieții. Căci când va vinde cineva toată bogăția lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului, își descopere și darul dumnezeiesc bunătatea lui în minte.2) Dar atunci îngăduie Domnul și dracilor să supere sufletul, ca să-l învețe să facă deosebirea între bine și rău și să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curățește simte tot mai multă rușine de urâciunea gândurilor drăcești.
Dar tot ei, în același context, ne învață că este o opoziție între simțirea minții și cea a simțurilor, din care face parte și simțirea generată de vedere, deci și de privirea fascinantă la Părintele Arsenie Boca:
74. Când sufletul ajunge la cunoștința de sine, produce și din sine o oarecare ardoare și sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind turburat de grijile vieții, naște o anumită dragoste plină de pace, care caută cu măsură pe Dumnezeul păcii. Dar e desfăcut de grabă de la acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simțuri, fie pentru că firea își cheltuiește repede virtutea sa din pricină că e săracă. De aceea înțelepții Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu stătea sub înrâurirea înțelepciunii netrecătoare și adevărate. Dar ardoarea venită în inimă de la Preasfântul Duh este întreagă numai pace. Apoi ea nu slăbește nicidecum și cheamă toate părțile sufletului la dorul după Dumnezeu. Ea nu iese afară din inimă și înveselește tot omul cu o dragoste și cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca după ce o cunoaștem, să căutăm să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un semn al firii însănătoșite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la nepătimire, ca dragostea duhovnicească.
Pentru a face deosebire între simțirea minții și undele simțurilor este, așadar, nevoie să discernem între dragostea subfirească (demonică), naturală (a firii însănătoșite prin înfrânare) și cea duhovnicească. Dar pentru aceasta este obligatoriu ca nu simțirea să ne ghideze la ceea ce avem de făcut ci înrâurirea înțelepciunii celei netrecătoare și adevărate, ce se poate găsi doar în învățătura Ortodoxă.

Ioane, îţi atrag atenţia respectuos că nu-i frumos, şi, după cum se vede, nici eficient să întrerupi să întrerupi oamenilor monologul!

Minuni prin simțire 4
 

Simțirea minții și vederea duhovnicească este una negrăită, nevăzută și inteligibilă și se poate confunda cu emoțiile sufletului căzut și neîncercat, provenite tocmai din simțuri, care însă acoperă, anihilează și derutează adevărata lucrare lăuntrică, fiind exact vrăjmașa de moarte a simțirii minții duhovnicești:
1Co 2:11 Căci cine dintre oameni știe ale omului, decât duhul omului, care este în el? Așa și cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. 12 Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu; 13 Pe care le și grăim, dar nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor duhovnicești. 14 Omul firesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. 15 Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; 16 Căci „Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe pe El?” Noi însă avem gândul lui Hristos.
Deosebirea și opoziția dintre cele două simțiri este redată prin experiere de însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Luca:
Luc 24:13 Și iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. 14 Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. 15 Și pe când vorbeau și se întrebau între ei. Și Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. 16 Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. 17 Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare. 18 Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea? 19 El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. 20 Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri; 21 Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. 22 Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt, 23 Și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu. 24 Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. 25 Și El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii! 26 Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa? 27 Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. 28 Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. 29 Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei. 30 Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor. 31 Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei. 32 Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?
Vedem cum ochii trupești nu pot recunoaște realitatea duhovnicească a prezenței Mântuitorului (erau ținuți să nu-L cunoască), deși inima lor ardea nearsă (dar nu de îndulcirea simțurilor prin vederea frumuseții feței, a fulgerării ochilor, simțirea emoției convertitoare sau altor fermecătorii ale trupului), ci de cuvintele lui Hristos și de înțelesurile Sfintelor Scripturi. Doar când se deschid ochii minții (deci simțirea minții) Dumnezeu este cunoscut, dar exact simultan se face nevăzut de ei. Aceasta este o mare învățătură pentru lucrarea lăuntrică: ochii trupești (care văd prin simțirea trupului) nu pot vedea cele nevăzute care se pot vedea (simți) negrăit, necreat, nevăzut, neînțeles pentru cugetarea și simțirea trupească. Astfel că cele două categorii de simțire (vedere):
- Sunt antagoniste (îndulcirea simțurilor duce la întristarea minții și îndulcirea minții duce la întristarea simțurilor, iar simțurile fură omul lăuntric de la curăția minții, singura care poate simți cu adevărat bunătățile harului și urâciunea gândurilor diavolești),
- fac parte din categorii diferite (sensibile respectiv inteligibile și mai presus de cunoaștere),
- sunt denumite cu aceleași cuvinte doar fiindcă cele trupești sunt simboluri acoperite ale celor duhovnicești (folosite ca unelte de înțelegere și convertire spre lucrarea minții în suișul său prin curățire și iluminare, dar chemate la desăvârșirea spiritualizării prin har. În etapa curățirii simțurile trebuie desfăcute de folosirea lor prin iubire sau ură nerațională. În etapa iluminării ele sunt folosite pentru pătrunderea sensurilor duhovnicești ale creației, duse prin simțirea inteligibilă în fața rațiunii care le alege și le oferă minții ca să le afierosească lui Dumnezeu. În etapa desăvârșirii însă, ele se odihnesc, oprindu-se din lucrare, mintea odihnindu-se de activitatea ei, fiindcă atunci lucrează în ea Însuși Dumnezeu ce se odihnește întru Sfinții Săi).
Dar să vedem ce spun despre aceasta Sfinții Părinți:
Trupul este stăpânit de minte
Deși trupul, ca unul ce este material [grosier], se pleacă în mod firesc la dulceața celor simțite, el poate fi adus, ocârmuit și purtat ca într-un frâu de către minte - când aceasta- are rațiunea întreagă. Dumnezeiescul Damaschin spune că [deosebirea] între sufletul rațional și nerațional aceasta este: cel nerațional se poartă și este stăpânit de trup și de simțuri, iar cel rațional stăpânește trupul și simțurile. Căci așa s-a rânduit de Dumnezeu: partea rațională să o stăpânească pe cea nerațională, iar cea mai bună s-o supună voii sale pe cea mai rea. De aceea, când [partea nerațională] poftește, nu se pornește îndată la faptă și la dobândirea poftei, ci este oprită de către stăpânul ei, mintea.

Simțirea o au și animalele, ele fiind definite ca făpturi cu duh de viață, de creștere, înmulțire și simțire. Ele se disting de plante (care nu au decât duh de viață, de creștere și înmulțire). Oamenii au în plus, față de animale, mintea, prin care conduc firea, deci ar trebui să conducă și simțirea.
La oameni este specifică simțirea inteligibilă, care se folosește de cea sensibilă, în slujba rațiunii, pentru a găsi sensurile lumii exterioare. Rațiunea lăuntrică le aduce pe acestea minții inteligibile care le închină cu simplitate (dacă a reușit să-și învingă împrăștierea) lui Dumnezeu.
A se conduce cineva după simțirea senzuală este ceva dobitocesc, iar a se conduce cineva după simțirea inteligibilă, este o inversiune a ierarhiei lăuntrice și duce la amăgire. Mintea este împărăteasa și, prin rațiune decide: 1. ce este de făcut, în funcție de poruncile dumnezeiești; 2. ce este de păstrat prin contemplație ca înțelegere, în funcție de dogme și 3. ce este trăit, prin credință. Dacă vrea să se mântuiască alege, la fiecare din punctele de mai sus tocmai 1. Calea, 2. Adevărul și 3. Viața, adică pe Hristos.
Deci, simțirea este o bună slugă, dar un rău stăpân. Dacă ne conduce ne face robi patimilor (fie simțite, fie gândite). Simțirea (slujind păcatului) fuge după plăcere și fuge de durere (aceasta este legea păcatului), dar rațiunea, (slujind minții) fuge de plăcere prin înfrânare și păstrează durerea spre vindecare prin răbdare (aceasta este legea minții). Etapa de curățire a sufletului este tocmai lupta cu iubirea nerațională și cu ura nerațională, adică tocmai cu dominația simțirii, care ne stăpânește prin poftă și mânie. Etapa de iluminare a sufletului constă tocmai ca din simțire, prin simțirea inteligibilă, să aleagă rațiunea numai sensurile dumnezeiești ale întregii firi, cu care este unit omul prin simțire. Etapa de desăvârșire este odihna de toate cele ale firii în simplitatea care se desparte de toate chipurile (inteligibile și sensibile), pentru a se uni cu Dumnezeul Cel simplu, care și El se odihnește atunci, lucrând prin cel desăvârșit dumnezeiește, care este și scopul tuturor scopurilor.
Vedeți fraților că în toată lucrarea lăuntrică este nevoie de 1. Înfrânarea; 2. darea sensului celui bun și 3. în final, încetarea simțirii? Numai așa bucuria naturală sădită în noi de Dumnezeu se avântă cu dragoste duhovnicească spre Mirele de taină, vindecându-se, după multe osteneli, de nebuna stricare și transformare (care a venit prin cădere) în plăcerea de sine simțită și gândită?

Imi cer iertare pentru monologul care a intrerupt monologurile!

Minuni prin simțire 5
 

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:
„Simțirea trupului este lemnul cunoștinței binelui și răului.
Căci în ea se află adevărata pornire nerațională, de care omul a luat poruncă dumnezeiască să nu se atingă cu încercarea prin faptă. [însă] nu a păzit-o.”[...]
„Când (simțurile) nu primesc simțirea lucrurilor, se va câștiga biruința fără luptă” (Cuvântul 44, p. 230). [...]
23.
Casa cea gândită a sufletului trebuie să aibă și portar
Ia aminte să ai și un portar care să păzească această casă, însă nu vreo femeie - adică simțirea cea smerită * (*Cu sensul de „slabă”). sau înțelegerea cea neputincioasă după cum avea Ievoste și pentru aceasta a fost omorât; ci gândul cel viteaz și atent, după cum filosofează dumnezeiescul Nil [...]
Iar Sfântul Talasie zice: „Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile ÎI avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea” (FR 4, Cuviosul Talasie Libianul și Africanul, Suta a doua, cap. 45, p. 27). [...]
Astfel, mai întâi [să vină] la simțirea și la bizuirea [atât] pe această zidire văzută [materialnică], cât și pe dumnezeiasca Scriptură. în al doilea rând, de la această simțire să fie dusă de mână de către povățuirea rațională la înțelepciunea, bunătatea, puterea, darul, dulceața, precum și la celelalte lucrări și slujiri ale Ziditorului care se văd- în zidiri și în Scriptură. Iar în al treilea rând, cu aripile lucrării celei înțelegătoare, atât cât este cu putință, să se suie de la aceste lucrări și slujiri ale Lui la cunoașterea și privirea însăși a Ziditorului [acestor] creații și a Dătătorului dumnezeieștii Scripturi, Care face niște lucrări ca acestea. [...]
Ți-ai păzit simțurile tale cele din afară ca să nu-și dobândească dulcețile cele simțite; ți-ai păzit simțirea cea din afară a nălucirii [închipuirii] ca să nu-și închipuiască chipurile cele pătimașe și ți-ai păzit mintea și inima ta de patimi și de gândurile cele pătimașe. Să asculți acum care sunt dulcețile duhovnicești și care ale minții, pentru care am zis la început.
Șase sunt locurile dulceților celor duhovnicești
Șase socotesc că sunt cele mai importante izvoare, locuri și materii din care se nasc și ies dulcețile minții:
1. Lucrarea dumnezeieștilor porunci și împlinirea voii celei dumnezeiești;
2. Câștigarea faptelor bune care îndumnezeiesc;
3. Cuvintele dumnezeieștilor Scripturi;
4. Rațiunile zidirilor;
5. Rațiunile iconomiei celei în trup a Domnului;
6. Privirea la cele ce sunt și la săvârșirile lui Dumnezeu [la creația lui Dumnezeu].
Să vedem ce ne învață despre lupta, supunerea, convertirea, folosirea și încetarea simțirii de către minte prin lucrarea de pocăință Sfântul Cuvios Talasie Libianul și Africanul, izvorâtorul de mir:
40. Vederea [contemplarea] celor supuse simțurilor este o lucrare comună a minții și a simțirii. Dar cunoștința celor inteligibile este numai a minții
41. Este cu neputință minții să se îndeletnicească cu cele inteligibile, de nu va tăia afecțiunea fată de simțire și față de cele supuse simțurilor.
42. Simțirea e dusă de o împătimire firească spre cele supuse simțurilor și fiind atrasă de acelea trage după sine și mintea.
43. Încovoaie simțirea spre slujirea minții și nu-i da vreme ca să o tragă ea pe aceea spre sine.
44. Când se întâmplă ca mintea să se îndeletnicească cu cele supuse simțurilor, atrage simțirea la ea, ridicând în minte cele ce stau în față.1
45. Semnul că mintea se îndeletnicește cu cele inteligibile îl avem în aceea că disprețuiește toate cele ce desfătează simțirea.
46. Când mintea e deschisă spre vederea celor inteligibile, are față de ele o plăcere cu anevoie de pierdut.
47. Când mintea se îmbogățește de cunoștința Unității, a pus cu totul stăpânire și pe simțire.
48. Împiedică-ți mintea să se învârtească în jurul celor supuse simțurilor, ca să nu-și rodească prin ele plăceri și întristări.
49. Cele cu cari se îndeletnicește mintea întru cele dumnezeiești, își fac și din partea pătimitoare [pasională, afectivă] armă dumnezeiască. (Vezi și Maxim Mărturisitorul, Ambigua. P, G. 91, 1113.)
50. Este cu neputință minții să se pătrundă de cunoștință,1 de nu-și va fi apropiat mai înainte partea pasională din sine prin virtuțile sale.
51. Mintea se face străină de cele ale lumii, atunci când își taie orice afecțiune față de simțire.
52. De firea părții raționale a sufletului ține să se îndeletnicească cu cunoștința lui Dumnezeu; iar de a celei pasionale, să îmbrățișeze dragostea și înfrânarea.
53. Este cu neputință minții să zăbovească la un lucru supus simțurilor, dacă n’a câștigat o patima față de el.
54. Minte desăvârșită este aceea care sa îmbibat de cunoștință; iar suflet desăvârșit este acela care sa țesut cu virtuțile.
55. Afecțiunea minții față de simțire o face roabă plăcerilor trupului.
56. Mintea e clintită din locul cunoștinței, când partea pasională [afectivă] a sufletului iese din virtuțile sale.
57. Am luat putere să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne vom face, de nu ne vom dezbrăca de patimi.
58. Nimenea să nu-și închipuie că a ajuns fiu al lui Dumnezeu în chip actual, dacă nu a dobândit încă în sine trăsăturile dumnezeiești. [...]
5. Gândului rău îi premerge patima. Iar pricina patimii este simțirea [percepția prin simțuri], precum pricina relei întrebuințări a acesteia este mintea.
6. Încuie simțirea și războiește închipuirea [prejudecata]; și dezrădăcinează patimile cu armele poruncilor. [...]
83. Pricinile gândurilor rele sunt păcatele; a păcatelor, neascultarea; a neascultării, înșelăciunea simțirii; iar a înșelăciunii acesteia, negrija minții de a o păzi pe aceasta.

Minuni prin simțire 6
 

Ca o concluzie adâncă despre acest subiect, iată ce ne spune Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Talasie și dumnezeiescul învățător al Ortodocșilor:
Cum și cîte sînt mișcările sufletului.
Diferite înțelesuri ale dualității materiale depășite de sfinți-, și care este unitatea în Treime (Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. III, Despre pace, cap. 8 ; P.G. 35, 1166).
Iar prin ceea ce spune că sfinții s-au ridicat mai presus de doimea materială, pentru unimea cugetată din Treime, bănuiesc că arată ridicarea lor peste materie și formă, din care constau corpurile, sau peste trup și materie despre care, depășindu-le, a spus că s-au unit cu Dumnezeu și s-au învrednicit să se împreune cu lumina preacurată. Aceasta înseamnă că au lepădat afecțiunea sufletului față de trup și prin trup față de materie, sau, vorbind în general, toată mișcarea simțitoare față de natura sensibilă familiară și au îmbrățișat sincer numai dorința de Dumnezeu, pentru unimea cugetată în Treime, cum am spus înainte. Căci cunoscând că sufletul stă la mijloc între Dumnezeu și materie, având puterile care îl unesc cu amândouă, adică mintea cu Dumnezeu și simțirea cu materia, simțirea față de cele sensibile prin relația activă au lepădat-o cu desăvârșire din dispoziția lui și prin mintea singură s-au familiarizat negrăit cu Dumnezeu. și văzând astfel sufletul întreg unit, în chip neștiut, cu Dumnezeu întreg, ca pe un chip cu modelul său, prin minte, rațiune și duh, avînd, pe cît se poate, înrudirea cu El prin asemănare, au cunoscut tainic unimea cugetată în Treime 229.
Dar poate că învățătorul a numit și iuțimea și pofta doime materială, pentru faptul că sînt legate de materie, și puteri ale părții pasionale a sufletului, ce se răzvrătesc împotriva rațiunii, putând sfâșia mintea în multe, dacă aceasta nu și le subjugă de la început, silindu-le cu. știință. Cu adevărat fericit e cel ce le stăpânește și le convinge pe acestea să se miște cu cuviință spre cele ce trebuie, avîndu-le subjugate sub stăpânirea rațiunii; sau cînd le părăsește cu totul și se lasă dus numai de plăcerea bărbătească a cunoașterii în iubire, prin rațiune și contemplație, și s-a concentrat în unica și singura mișcare curată de cele multe și simplă și neîmpărțită a puterii atotbărbătești a acelei dorințe, prin care și-a fixat filosofic statornicia fără sfârșit în jurul lui Dumnezeu, în identitatea mișcării neîntrerupte a dorinței. Căci a ajuns nu numai la unirea adevărată și fericită cu Sfânta Treime, ci și la unitatea înțeleasă din Sfânta Treime, ca unul ce a devenit simplu și neîmpărțit și uniform după putere, după ce, fiind simplu și neîmpărțit după ființă, s-a făcut simplu după deprinderea virtuților, imitând, după putință, bunătatea ce rămîne la fel și lepădând însușirea puterilor împărțite după fire pentru harul lui Dumnezeu cel unic 230.
65. Tâlcuire privitoare la partea pasivă (pasională, pătimitoare) a sufletului și la împărțirile generale și subîmpărțirile ei.
Căci partea pasivă (pasională, pătimitoare) a sufletului se împarte, cum se spune, în cea care e supusă rațiunii și în cea care nu e supusă rațiunii. și pe cea care nu e supusă rațiunii o împart în cea vegetativă, pe care o numesc naturală, și în cea vitală, pe care o numesc iar naturală. Fiecare din acestea se activează independent de rațiune. Și se spune că nu e supusă rațiunii, deoarece nu e condusă de rațiune, căci a crește, sau a fi sănătos, sau a trăi nu depinde de noi.
Iar cea care e supusă rațiunii se împarte tot în două, în poftă și iuțime, și se zice că e supusă rațiunii pentru că în cele bune se conduce de rațiune și se supune ei. Pofta iarăși o împart în plăcere și întristare, căci pofta satisfăcută produce plăcere, iar nesatisfăcută, întristare. Și iarăși în alt mod, pofta se ramifică, zic, în patru, cu ea cu tot: pofta, plăcerea, frica și întristarea. Căci deoarece dintre lucruri unele sînt bune, altele rele, iar acestea sînt sau prezente sau viitoare, binele așteptat 1-a numit poftă, iar pe cel prezent, plăcere, pe cînd răul așteptat 1-a numit frică, iar pe cel prezent, întristare. Astfel plăcerea și pofta sînt și se văd în legătură cu cele bune, fie cu adevărat bune, fie socotite bune; iar întristarea și frica, în legătură cu cele rele.
Întristarea iarăși o împart în patru : în supărare, în necaz, în pizmă și milă. Supărarea spun că este întristarea ce amuțește pe cei în care se ivește, din pricina trecerii în adânc a cugetării; necazul e întristarea ce îngreunează și supără din pricina unor împrejurări neplăcute j pizma e întristarea pentru bunurile altora ; iar mila e întristarea pentru relele altora. Dar toată întristarea au spus că e rea prin firea ei. Chiar dacă omul bun se întristează pentru relele altora, pentru că e milos, nu se supără cu anticipație, pentru că aceasta premerge voinței, ci de pe urma unei împrejurări. Dar contemplativul rămîne și în acestea nepătimitor, unindu-se pe sine cu Dumnezeu și înstrăinîndu-se de cele de aici.
229. După ce a înfățișat diferite modele ale trecerii prin lume la Dumnezeu, despre care a vorbit sfințiri Grigorie de Nazianz în cuvintele puse în fruntea cap. 10, sfântul Maxim abordează a doua idee a Sfîntului Grigorie, afirmată în textul amintit: depășirea doimii materiale de către sfinți și ajutorul ce-l primesc pentru această depășire din partea Treimii. Sfîntul Maxim consideră că trecerea principală de la lume la Dumnezeu constă într-o depășire a stării de dualitate spre unitate. Dar el își dă seama că trebuie precizat acum în ce constă dualitatea care trebuie depășită și unitatea Treimii spre care se face această depășire și care o ajută.
Sfîntul Grigorie de Nazianz declarase acea dualitate «materială». Sfîntul Maxim consideră că orice dualitate poate fi numită materială, chiar dacă un membru al dualității nu e material. Dualitatea umană e materială, pentru că e provocată de materie care e deosebită de spirit și care ține spiritul uman separat de Dumnezeu, deci într-o dualitate față de El.
Dualitatea aceasta care trebuie depășită se poate arăta, după sfântul Maxim, între materie și formă. în acest caz depășirea dualității ar însemna o deplină asimilare a desăvârșirii în corpul uman, o biruire a faptelor haotice care se opun raționalizării trupului, o biruire a lor prin spiritul uman unit cu Dumnezeu. Căci dualitatea aceasta provine și dintr-o prea mare atașare a trupului la materie. In acest caz trupul e despărțit de spirit. Sfinții despart de materie afecțiunea trupului, cînd îl fac pe acesta stăpânit întreg de spirit și unit cu Dumnezeu. Spiritul care pune stăpânire pe trup este puterea cugetătoare (mintea) prin oare sufletul e unit cu Dumnezeu. Spiritul, punând stăpânire pe trup și unind prin aceasta trupul cu Dumnezeu, înlocuiește sau copleșește simțirea prin care de obicei sufletul activează în trup. Ca urmare, în trup nu mai domnesc senzațiile, ci cugetarea unită cu Dumnezeu, sau simțirea minții, cum spun unii Părinți urmând Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aceasta produce și ea o plăcere, o plăcere superioară. Astfel s-a învins dualitatea între simțirea sufletului, lucrătoare în trup, și mintea sufletului care caută unirea cu Dumnezeu, producîndu-se unirea trupului cu partea cea mai înaltă a sufletului, sau cu mintea și prin aceasta cu Dumnezeu. Această unificare o dă unitatea Treimii. Această unitate e trăită apoi de omul însuși în sine. Căci el s-a unit cu Dumnezeu cel Unul și s-a făcut asemenea Lui, unitate în treime, său în minte, rațiune și duh, cum Dumnezeu însuși e Minte, Logos și Duh Sfânt. Afirmând această unificare a trupului cu spiritul în sfinți, sfântul Maxim respinge origenismul care prevedea lepădarea trupului la întoarcerea spiritului în pliromă.
230. O altă dualitate materială depășită de sfinți e aceea a iuțimii și a poftei. Și aceasta e numită dualitate materială, pentru că e legată sau stimulată de materie. Ambele sînt puteri ale părții pasionale a sufletului și ca atare se răzvrătesc împotriva rațiunii și o sfâșie în tendințe contradictorii, cînd rațiunea nu le stăpânește. Fericit e cel a cărui rațiune le stăpânește pe acestea, convingîndu-le să se miște spre cele ce se cuvine, sau cînd le părăsește cu totul și se lasă condus numai de unica dorință de a cunoaște pe Dumnezeu. Acela a depășit dualitatea și orice sfâșiere și nestatornicie, fiind întreg stăpânit de mișcarea neîntreruptă și bărbătească a acelei dorințe. Acela cunoaște în iubire, prin rațiune și contemplație, numai pe Dumnezeu și dorește să-L cunoască în modul acesta tot mai mult. Mișcarea lui, însuflețită de unica dorință a cunoașterii lud Dumnezeu, e curată pentru că nu se mișcă spre nimic impur; și e simplă, pentru că nu-și schimbă direcția cînd spre un obiect, cînd spre altul, sau spre mai multe deodată. Mișcarea cea unitară spre Dumnezeu este mișcarea spre bine pentru care a creat Dumnezeu ființa umană; e mișcarea tuturor spre Unul, Care are în El totodată iubirea.

Asta da, in acest sens.
Crezusem ca initial v-ati referit la afectivitate.

Minuni prin simțire 7
 

Din păcate, ucenicii Părintelui Arsenie Boca nu fac distincție între simțirea minții și cea căzută. Îndulcirea de minuni, care se adresează plăcerilor exterioare ale simțirii, este însoțită cu simțiri ce mimează umilința, dar care sugerează că ești un ales al Părintelui Arsenie Boca, adresându-se plăcerii subtile, sufletești de sine. Roadele unei astfel de lucrări se văd: devi un misionar care ești încredințat că slujești Ortodoxia, dar în realitate ai ca centru al misiunii tale pe Părintele Arsenie Boca.
O unguroaică ortodoxă cu suflet de român – Florescu Csilla Gyöngyvér traduce în limba ungară scrieri ale Părintelui Arsenie
– Eu am crezut că acest gând al traducerii este gândul meu, dar sunt convinsă că părintele Arsenie a rânduit aşa. Nu ştiu de ce m-a ales pe mine, am simţit, pur şi simplu, chemarea lui. Nu pot explica… Am avut o dorinţă imensă de a face ceva. Gândul acesta mi-a venit în vara lui 2004 când am constatat, de fapt, că lumea şi maghiarii „mei” nu înţeleg cum să trăiască întru Hristos. O parte din ei trăiesc necununaţi, nebotezaţi. Şi am zis, că nu au ce citi, nu au de unde afla învăţături mântuitoare, fiindcă ei nu au acces la scrierile ortodoxe. Traducând cărţile am avut senzaţia că sunt singura ortodoxă maghiară de pe globul pământesc [vedeți părerea de sine – n.n.]. Nu ştiam de niciun ortodox maghiar atunci. Aşa simţeam că sunt singură. Aveam doar binecuvântarea duhovnicului meu şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Daniel , atunci Episcop vicar de Vârşeţ, care a fost ucenicul părintelui Arsenie. Cu greu am început. Nu cunoşteam termenii duhovniceşti în limba maghiară, aveam doar o carte de rugăciuni si Hymnologionul în limba maghiară. Dar simţeam chemarea părintelui Arsenie şi minunile prin care mă ajuta să duc la bun sfârşit această lucrare.
– L-aţi cunoscut personal pe părintele Arsenie Boca? – Nu l-am cunoscut. Nu aveam cum, din păcate. Pe vremea când trăia părintele Arsenie, eu eram încă atee. Şi când mă gândesc că pe vremea când eram studentă la Braşov şi părintele Arsenie atunci picta biserica din satul Drăgănescu, de lângă Bucureşti, dar mai venea şi la Sinaia cu siguranţă, acolo avea atelierul de pictură, iar eu eram aşa de aproape de el dar eu nici de Dumnezeu nu ştiam atunci, darămite de părintele Arsenie.... Deci, nu l-am cunoscut personal, dar când am ajuns la mormântul lui, şi am îngenuncheat… Parcă-l cunoşteam. Parcă era rudă cu mine. Asta am simţit. [...]
– Cu ajutorul părintelui duhovnic aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe părintele Arsenie? – Consider că rugăciunile lui m-au ajutat. De părintele Arsenie am aflat din revista „Formula AS”, dar atunci era doar o curiozitate pentru mine. Într-o bună zi, în vara lui 2002, trecând prin zona Haţegului, am zis să intrăm cu familia la Mănăstirea Prislop. Şi atunci l-am simţit pe părintele Arsenie, îngenuncheată la mormântul lui şi rugându-mă lui. – După traducerea cărţilor părintelui Arsenie Boca, cum au fost acestea apreciate de maghiarii din România? – N-am făcut lansări de carte. Ele au ajuns la câţiva oameni din mână-n mână. Am făcut câteva cadouri, şi câteva am vândut la un preţ minim. Eu nici nu ştiam, cu adevărat, unde îi găsesc pe acei maghiari interesaţi de aceste cărţi. Ei cu siguranţă există şi în timp probabil că se vor afla. Din mână-n mână, de la om la om, aşa cum am aflat şi eu de părintele Arsenie, sper să afle cât mai mulţi interesaţi de părintele Arsenie, atât din România, cât şi Ungaria, sau din alte ţări. Pentru că sunt convinsă de faptul că părintele Arsenie Boca este sprijinitor puternic al Misiunii Ortodoxe Maghiare. Ne ajută pe noi maghiarii să ne apropiem de Ortodoxie. Pentru că de la traducerea cărţilor lui încoace, tot ce mi s-a întâmplat a fost sub semnul lui [unde este semnul lui Hristos, Sfânta Cruce, unde sunt Sfinții Părinți? Peste tot doar Părintele Arsenie Boca și semnul lui… dar aceasta nu este Ortodoxia – n.n.] . Cărţile au fost traduse de mine, dar corectate au fost de Annamária Abodi, o creştină ortodoxă convertită şi ea de la reformaţi. Mult am mai căutat o persoană care să se ocupe de corectura traducerii. După un an de căutări, Dumnezeu şi părintele m-au ajutat să dau de ea. Fără sprijinul Annamariei nu puteau să apară cărţile. Am cunoscut persoane ortodoxe dar şi maghiari care nu sunt ortodocşi, dar se pare că se vor converti. Şi încet, încet ei apar din ce în ce mai mulţi, aşa se pare că ei există, dar nu ştiu încă unii de alţii. Cărţile acestea sunt dăruite şi de maghiari şi de români la cunoştinţele lor maghiare şi astfel sunt citite de tot felul de oameni. Recent am aflat de o doamnă romano-catolică din România, care se oprea de la facerea de copii, dar după ce a citit cartea „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină” („A házasság felemelése a Szentség magaslatára”) a luat decizia să rămână însărcinată la vârsta de 37 ani. Ea mărturiseşte că revine periodic la capitolele din carte care au marcat-o. Astfel, cartea părintelui Arsenie Boca a devenit un reper de viaţă pentru această cititoare maghiară
[am fi dorit și noi să devină un reper pentru maghiari Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, sau dacă doreau ceva contemporan, dar cu un mesaj curat Ortodox, după Sfinții Părinți, Sfântul Cuvios Ioan Iacov Hozevitul, cu hrana sa curată duhovnicească. Când colo Părintele Arsenie Boca grăind în chip mincinos, împotriva Sfinții Părinți, despre relația dintre bărbat și femeie, după omul cel vechi – n.n.] .
Vedeți că sărmana amăgită nu vorbește decât odată de Hristos, nicăieri de Maica Domnului sau de Sfinții Părinți, ci doar de simțiri, minuni și de 22 de ori (în acel articol din care am citat acest scurt fragment) despre Părintele Arsenie Boca. Practic, ea nu s-a convertit la Ortodoxie, ci la arsenism.
Din păcate, după cum observăm, misiunea ortodoxă maghiară, devine din ce în ce mai centrată pe Părintele Arsenie Boca, care nu transmite cu nici un chip un mesaj Ortodox. Atei, reformați, romano-catolici, se convertesc la un Ortodoxism bazat pe simțiri, minuni și părerile personale ale unui ieromonah înșelat, nefiind interesați de tâlcuirea Sfinților Părinți. Nu putem să nu observăm afiliația pregătirii și simțirii lor cu a unui părinte uniat. Nu putem să nu ne îndurerăm că acum este cu mult mai greu pentru ei să devină cu adevărat Ortodocși, când s-au convertit la falsa Ortodoxie. Scăparea de înșelarea subtilă din Ortodoxie (numită ortodoxism) este cu mult mai dificilă decât scăperea din înșelarea mult mai grosolană a ereziilor recunoscute ca atare.
Mai primejdioasă este falsa convertire, decât împotrivirea fățișă provenită din căutarea cu osârdie a adevărului (mai presus de simțiri și minuni). Un astfel de om căutând adevărul va suferi în conștiință tensiuni uriașe cu care nu va putea face compromisuri, până nu ajunge la liman, adică la dreapta credință. În schimb dacă este încântat de minuni și simțiri, mai având și girul părutei Ortodoxii, cu greu va scăpa din ghearele hâdei mulțumiri de sine. când vede diavolul că omul începe să îi scape din gheare din ateism, viață necurată, erezii, ca să nu-i scape de tot, îl îndreptează prin simțiri potrivite și minuni ticluite, spre cea mai primejdioasă rătăcire: falsa Ortodoxie. Astfel că Părintele Arsenie Boca este, azi, una din cele mai redutabile arme de înșelare.


Note:

Ioan Cișmileanu, Mărturii din Țara Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, pp. 120.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul I, Ed. cit., pp. 368-372.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri..., Ed. cit., p. 101.
Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza Celor Cinci Simțuri..., Ed. cit., pp. 116, 211, 300, 401, 102, 279.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., pp. 14-15.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., p. 19.
Pr. Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, Volumul IV, Ed. cit., p. 25.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua – Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul Și Grigorie Teologul, Părinți Și Scriitori Bisericești, 80, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1983, pp. 182-185.
<http://vestitorul.blogspot.ro/2011/04/o-unguroaica-ortodoxa-cu-suflet-de.html>, marți, 9 februarie 2016.

Minuni prin simțire 8
 

Fiindcă am descris, mai sus, pe scurt starea ucenicilor Părintelui Arsenie Boca, datorită acțiunii duhurilor ce l-au amăgit și le-a transmis mai departe, este bine să dăm acum un cuvânt al Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov despre cartea „Urmarea lui Hristos” care produce în cei ce o cultivă aceeași lucrare lăuntrică ca și fenomenul Prislop. Această descriere parcă analizează foarte minuțios tipologia celor cuprinși de „duhul Drăgănescu”:

Ucenicul: Spui ca lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisa din amăgire de sine; totuși, ea are o mulțime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !
Starețul: Tocmai ca aceștia, fiind extaziați de valoarea ei, își dau cu părerea despre aceasta valoare fără sa aibă nici o pricepere. In înainte-cuvântarea traducătorului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - ediția din anul 1834, tipărită la Moscova - se spune: "Un foarte luminat bărbat - rus, ortodox - obișnuia sa spună: "Daca mi s-ar cere părerea as îndrăzni sa așez scrierea lui Kempis îndată după Sfântă Scriptura". Aceasta sentința atât de hotărâta da unui scriitor de alta lege deplina întâietate asupra tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rostește, pune părerea sa mai presus de așezămintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfinților Părinți ca fiind de Dumnezeu insuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor săi, ci si ca îndreptar pentru dezlegarea problemelor bisericești. In scrierile Părinților se afla păstrată o mare comoara duhovniceasca, creștina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vădit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care 1-a adus pe sus-pomenitul bărbat într-o asemenea stare care sa-1 facă a se rosti într-un fel atât de îndrăzneț, atât de greșit, atât de trist*.
* "Urmarea" atunci când a apărut pentru prima oara, a fost osândita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmărirea Inchiziției. Urmărirea a încetat, mai apoi, si s-a prefăcut in protecție, atunci când s-a văzut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in rândul oamenilor care si-au pierdut adevărata înțelegere a creștinismului si au păstrat fata de el doar o legătura de suprafața. Sub numele de propaganda papista, se înțelege aici acea părere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adică părerea despre puterea suprema, autocratica, nemărginita pe care Papa ar fi având-o asupra lumii. Propaganda, având acest tel, prea puțin ia seama la calitatea învățăturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la împlinirea telului sau - chiar si credința in Hristos fără părăsirea credinței in idoli.
* Aceasta este amăgirea de sine ! Aceasta este înșelare ! Ea a luat ființa din păreri mincinoase; părerile mincinoase au luat naștere din simțirile greșite împărtășite de cartea cu pricina. In aceasta carte trăiește si din aceasta carte răsufla ungerea duhului celui viclean, care ii lingușește pe cititorii ei, îmbătând-i cu otrava minciunii, otrava îndulcita cu mirodeniile subțiri ale semeței cugetări, slavei deșarte si patimii dulceții. Cartea ii poarta pe cititorii săi drept spre părtășia cu Dumnezeu, fără a-i curați, mai înainte, prin pocăința: de aceea si stârnește o deosebita aplecare spre ea in oamenii pătimași, care nu au bătut cărarea pocăinței, care nu au fost preveniți cu privire la amăgirea de sine si la înșelare, care nu au luat povața din învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, cum sa viețuiască după legea duhovniceasca. Cartea lucrează cu putere asupra sângelui si nervilor, ii ațâță - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiți simțurilor: de aceasta carte poți sa te îndulcești fără a te lepăda de despărțirile grosolane ale simțurilor. Cugetarea semeață, subțirea patima a dulceții si slava deșartă sunt înfățișate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecându-si dezmățul in forma subțire a lucrării sale, oamenii trupești cad in extaz de atâta beție, de desfătarea căpătată fără de osteneala, fără lepădare de sine, fără pocăința, fără răstignirea trupului cu patimile si poftele" ( 1 Galat.5, 24), prin lingușirea stării de cădere. Mânați de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocești in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domnește in casa de desfrânare a duhurilor lepădate. O oarecare persoana, aparținând, după starea ei pământeasca, societății înalte si cultivate, iar la arătare Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in următorul fel despre o luterana răposata, socotita ca sfântă de către aceasta persoana: "Îl iubea pe Dumnezeu cu patima; se gândea numai la Dumnezeu; Îl vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o a doua Evanghelie. Aceasta sentință exaltata a fost rostita in limba franceza, atât de potrivita pentru scenă: "elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu’ à Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que 1'Evangile et 1'Imitation qui est un second Evangile”.
In aceste cuvinte a fost înfățișată tocmai acea stare in care sunt aduși cititorii si cinstitorii "Urmării". Întocmai, in duhul sau, cu aceasta fraza este sentința vestitei scriitoare franțuzoaice, dna de Sévigné, in legătura cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. "Îl iubește pe Dumnezeu - si-a îngăduit sa spună d-na de Sévigné - așa cum își iubea mai înainte amantele". „Il aime Dieu, comme il aimait ses maitresses".
Vestitul critic La Garpe, fost mai înainte ateu si care a trecut mai apoi, la un creștinism prost înțeles si schimonosit de către el, încuviințând rostirea d-nei de Sévigné, a spus: "Cu aceiași inima este iubit Creatorul cu care este iubita si creatura, deși urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc si obiectele lor"*.
* C’est avec la même cœur, qu'on aime le Créateur, ou le créature, quoique les effets, soient aussi différents, que les objets.
Racine a trecut de la desfrâu la înșelarea numita "părere". Această înșelare se vădește cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in "Esthera" si in "Gotholia". "Înaltele" cugetări si simțiri creștine ale lui Racine si-au găsit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo**; in teatru - au stârnit entuziasm, aplauze.
** Muzele si Apollo - sunt zeități ale vechilor păgâni, greci si romani; acești demoni erau socotiți de către păgâni ca protectori ai artelor frumoase.
"Gotholia", socotita drept cea mai reușită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul si același cu duhul "Urmării". Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semănata in ea de cădere, si care se afla in legătura cu poftele duhurilor căzute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost zidiți si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfinților îngeri. Pentru a-1 iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecât sa ne curățim de pofta dobitoceasca. Aceasta curățire o săvârșește Sfântul Duh in omul care arata prin viețuirea sa ca o voiește pe ea. De fapt, in înțelesul duhovnicesc, inima se cheamă pofta dimpreună cu celelalte puteri sufletești, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt strânse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin întrebuințarea obșteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletești.

Minuni prin simțire 9
 

QUOTE=Ovidiu b.;612904]am simțit.[/quote]


Fata de oamenii trupești, bărbații duhovnicești socot cu totul dimpotrivă cu privire la aceasta carte: adulmecând miasma răului care se da drept bine, ei sunt cuprinși, neîntârziat de dezgust fata de cartea care răspândește o asemenea miasma. Starețului Isaia monahul, care se liniștea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), bărbat foarte sporit in rugăciunea mintii si învrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Starețul a pătruns de îndată miezul cărții. El a început sa rada si a glăsuit: "O ! Acestea au fost scrise din părere". Nu-i nimic adevărat aici ! Totul este născocit ! Toma a descris stările duhovnicești așa cum i s-au năzărit si așa cum i s-au părut lui, neștiindu-le din cercare". Înșelarea înfățișează, ca nefericire, o priveliște dureroasa; iar ca prostie, o priveliște caraghioasa. Arhimandritul mânăstirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), bărbat vestit pentru asprimea vieții sale si care se îndeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevoința trupeasca, iar despre nevoința sufleteasca știa cat se poate de puțin - ei bine, la început el ii povățuia pe cei ce se sfătuiau cu el si se aflau sub călăuzirea sa să citească "Urmarea"; cu câțiva ani, însa înainte de a trece la cele veșnice, a început a opri cu strășnicie citirea ei, zicând cu sfântă simplitate: "Mai înainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, însa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vătămătoare de suflet". Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus începutul înfloririi duhovnicești in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceiași părere despre "Urmarea lui Hristos".
*Canonizat de Biserica Rusa, împreuna cu alți doisprezece stareți care s-au nevoit in Sihăstria Optinei in a doua jumătate a sec. al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea.
Pe toți nevoitorii mai sus-pomeniți i-am cunoscut fata către fata. Un oarecare moșier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme așa numita "lume mare", adică lumea din paturile sale înalte, a văzut, odată, in mâinile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia citirea cărții, zicând: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi înaintea lui Dumnezeu". Iată cea mai buna judecata făcută asupra cărții.
Sfântul †Ignatie BRIANCIANINOV, Despre Înșelare, Ed. Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 11999, Ed. digitală APOLOGETICUM, 12005, pp. 35-37.
Materialul de mai sus l-am preluat de aici:
Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti

Ce bine ar fi ca nici românii să nu mai urmeze modei și să nu mai cocheteze înaintea lui Hristos prin "Urmarea Părintelui Arsenie Boca"!

Numai acum ai sesizat? :))

Si eu spun acelasi lucru, am vazut ca nu s-a inteles. Am spus ca se vorbeste si se scrie despre Parintele Arsenie Boca, ma refeream si la cei ce scriu critic despre domnia sa.

Așa da, în sfârșit un dialog real: despre simțuri și simțire
 

I) AȘA DA, ÎN SFÂRȘIT UN DIALOG REAL: DESPRE SIMȚURI ȘI SIMȚIRE
După Sfinții Părinți mișcările sufletului sunt trei:


- mintea (pătimitoare și înțelegătoare);
- rațiunea (rostită și lăuntrică);
- simțirea (sensibilă și înțelegătoare).

Prin acestea omul unește în sine, în mod înțelegător făptura cu Dumnezeu.
Simțirea are ca bine al ei plăcerea și ca rău al ei durerea.
Plăcerea și durerea influențează prin simțuri sufletul.
Dacă omul se hotărăște să slujească sieși prin egoism, își pune mintea în slujirea simțirii (fugind de durere și căutând ahtiată plăcerea), mintea lui devine trupească.
Dacă vrea să slujească lui Dumnezeu prin dumnezeiescul dor, își pune mintea în slujirea înțelepciunii (luptînd cu plăcerea prin înfrânare și cu durerea prin răbdare). Aceasta se cheamă curățirea de patimi. Apoi urmează iluminarea, în care simțurile descoperă rațiunile dumnezeiești din creație. Apoi urmează desăvârșirea, în care mintea se desprinde și de creația sensibilă și de cea inteligibilă, odihnindu-se în Creator.

Simțurile sunt cele care fac legătura dintre minte și exterior, prin organele simțurilor. Simțirea este mișcarea minții care o face să ia legătura cu exteriorul prin simțuri. Ea este sensibilă, sau inteligibilă, după cum ați remarcat și dvs.
Simțirea slujește în curățire minții ca să înțeleagă unde este durerea și plăcerea și să se antreneze prin răbdare și înfrânare.
Simțirea slujește în iluminare minții ca să ia legătura cu rațiunile dumnezeiești ale lumii văzute.
Simțirea se odihnește în desăvârșire.
Simțirea minții este alt ceva, ea este vederea lucrurilor nevăzute, auzirea celor neauzite, gustarea celor negustate, pipăirea celor nepipăite, mirosirea bunului miros de mireasmă duhovnicească, este experierea energiilor necreate. Se numește simțire alegoric, dar nu este simțirea. Se numește așa, pentru că omul nu are cuvinte ce pot exprima experiențele lăuntrice.

Problema apare când plăcerea (mișcarea naturală sădită de Dumnezeu în om pentru a se apropia de El și astfel a căpăta asemănarea ce l-ar face fericit), din ispita celui rău (care lucrează prin simțire), omul și-o mută de la Hristos către sine.
Fiindcă este suflet și trup, omul se îndulcește de sine în două feluri:
- sufletește prin simțirea inteligibilă (prin slavă deșartă, plăcându-i de sine însuși și de stările lui);
- trupește prin simțirea senzuală (prin desfrânarea în orice fel de simțuri).

Ucenicii părintelui Arsenie Boca au fost capturați de sfinția sa prin simțire și prin gândire (aceea ce slujește simțirii, iar nu înțelepciunii):

- prin simțirea sensibilă: hipnoză, ochi fulgerători, ochi frumoși albaștri, fotografii între amfore, programe TV laudative, minuni spectaculoase de la Prislop, fotografii care plâng, chipul lui pe mămăligă și beton, vise și vedenii, etc.

- prin simțirea inteligibilă: acțiunea duhurilor ce stârnesc simțiri de sine umilicioase, plăcere de sine, mimarea liniștii, păcii toate părute. Părerea că ești cineva pentru că faci pelerinaje la Prislop și citești cu râvnă Cărarea Împărăției (care te învață tocmai să slujești îndulcirii de sine, de exemplu:
- 1) trupească: bărbatul este poligam din fire, făcut a se aventura cu prima ieșită în cale;
- 2) sufletească: că dacă ai parcurs antropologia (bazată pe genetică eronată și pe ideea eretică a hristosului androgin) Părintelui Arsenie Boca ești marele cunoscător al misterului lumii, și te mântuiești cu siguranță fiind ocrotit de cel mai mare sfânt al tuturor timpurilor, ce oferă mântuire fără suferință etc.)

Când mintea omului nu mai caută ca scop principal adevărul în toate astfel că simțirea să o folosească exact ca pe o unealtă de sesizat rațiuni duhovnicești în creație pentru a se uni cu Dumnezeu, a căzut în robia simțirii.
Atunci nu mai luptă cu plăcerea prin înfrânare și durerea prin răbdare pentru Hristos, ci dorește să:
1) scape de durere;
2) să-și găsească plăcerea confortului prin rezolvarea problemelor prin minuni;
3) sau să se încânte de simțirile "înalte" de la mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Duhurile de la Prislop îi slujesc cu râvnă să obțină toate acestea numai să uite de pocăință și de adevăr, abătându-se de la Dreapta Credință și Dreapta lucrare prin învățăturile celui înșelat de ele numit Părintele Arsenie Boca.
Duhurile amăgitoare îl rezolvă trupește pe om și îi lasă pe mai departe mintea roabă simțirii, ba îi mai sugerează și plăcerea sufletească de sine că este un semi sfânt, părtaș la marea sfințenie a Părintelui Arsenie Boca.
Astfel duhurile care l-au înșelat pe Părintele Arsenie Boca cât a fost în viață, prin simțirea vedeniilor și prin plăcerea de sine (că este un sfânt savant de geniu), continuă să înșele pe cei care merg la Prislop sau se încântă de Cărarea Împărăției, tot prin simțire. Ele abat mintea de la înțelepciunea pocăinței care ne spune: răbdați durerea, osteniți-vă, înfrânați-vă și bucurați-vă de adevăr, nu fiți robi minunilor, ci lui Hristos pe Cruce ca să înviați împreună cu El.

Așa da, în sfârșit un dialog real: despre simțuri și simțire 2
 

Ca să fie clar, voi face o paralelă cu exemplul dat de dvs.:

1) Prin intermediul simțurilor cunosc că:
- Părintele Arsenie Boca a pictat eretici ca sfinți și a propovăduit uniatismul la așezământul de la Drăgănescu;
- Părintele Arsenie Boca avea ochi albaștri și vicleni, prin care semăna cu hipnotizatorii;
- Părintele Arsenie Boca s-a pictat pe sine ca Mântuitorul lumii, ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfântul Vasile cel Mare și că a dedicat așezământul de la Drăgănescu sieși și familiei Maicii Zamfira.
- Etc.
2) Simțirea mea este trezită neplăcut de aceste vederi precum și de gîndul trist că un ieromonah Ortodox căldicel s-a lăsat înșelat, chinuindu-se toată viața prin părerea de sine. Ce-i drept, simțirea este străbătută și de o undă pozitivă, și anume că prin sorbirea cu nesaț a învățăturilor sfinției sale, pusă în lumina Sfinților Părinți, o să evacuez din mine orice dorință de părere de sine, ca pe un fluid toxic, ca să nu pățesc la fel, ca preacuvioșia sa, pentru a nu murdări haina cea albă a pocăinței dobândită prin Sfânta Spovedanie și Învățăturile Sfinților Părinți, de care nu sunt vrednic, căci e harul lui Dumnezeu dat celui mai mare păcătos al tuturor timpurilor (printre altele și pentru că a crezut o dată și a spus public la oameni, că Părintele Arsenie Boca ar fi "Sfântul Ardealului". Lucru pentru care îmi cer iertare la toți și mai ales la Hristos).

Toate cele de mai sus sunt sinteză din:
- Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Ambigua;
- Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica.
- Sfântul Ierarh Grigorie Palama, omilie la Nașterea Maicii Domnului.
Aplicată la fenomenul Prislop.
Iată acum un mic fragment din Ambigua, legat de cele discutate mai sus:


13. Cum și cîte sînt mișcările sufletului.
Luminați de har, sfinții au cunoscut că sufletul are trei mișcări generale, adunate într-una : cea după minte, cea după rațiune, cea după simțire. Cea dintâi e simplă și cu neputință de tîlcuit; prin aceasta, sufletul mișcîndu-se în chip neînțeles, în jurul lui Dumnezeu, nu-L cunoaște în nici un fel, din nimic din cele create, pentru faptul că întrece toate. A doua determină după cauză pe Cel necunoscut; prin aceasta sufletul, mișcîndu-se în chip firesc, își adună prin lucrare ca pe o știință toate rațiunile naturale ale Celui cunoscut numai după cauză, rațiuni ce acționează asupra lui ca niște puteri modelatoare. Iar a treia e compusă ; prin ea sufletul, atingînd cele din afară, adună la sine, ca din niște simboluri, rațiunile celor văzute 96. Prin acestea ei au străbătut cu măreție, folosind modul adevărat și lipsit de greșeală al mișcării celei după fire, veacul de față al ostenelilor. Simțirea, care a reținut numai rațiunile duhovnicești ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea rațiunii, la minte ; rațiunea, care a adunat rațiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuială unică, simplă și neîmpărțită, cu mintea; iar mintea, care s-a izbăvit prin purificare de mișcarea în jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar și de lucrarea firească din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunîndu-se astfel în întregime la Dumnezeu, s-au învrednicit să se unească întregi cu Dumnezeu întreg, prin Duh, purtînd, pe cît este cu putință oamenilor, întregul chip al Celui ceresc și atrăgînd așa de mult în ei înfățișarea dumnezeiască, pe cît de mult erau atrași ei, s-au unit cu Dumnezeu, dacă este îngăduit să se spună astfel97.
Căci se zice că Dumnezeu și omul își sînt unul altuia modele 98. Și așa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cît de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu; și așa de mult a fost răpit omul prin minte de Dumnezeu spre cunoaștere, pe cît de mult omul a făcut arătat pe Dumnezeu, Cel prin fire nevăzut, prin virtuți". [...]
Și chiar dacă sfinții au fost mișcați uneori spre vederea lucrurilor, n-au fost mișcați să le privească și să le cunoască în mod principal pe acelea însele, în chip material, ca noi, ci ca să laude în chip felurit pe Dumnezeu, Care este și Se arată prin toate și în toate, și să-și adune lor multă putere de minunare și pricină de slavoslovie 101. Căci primind de la Dumnezeu un suflet care are minte, rațiune și simțire — adică, pe lîngă simțirea înțelegătoare, și pe aceasta sensibilă, precum pe lîngă rațiunea lăuntrică și pe cea rostită, iar pe lîngă mintea înțelegătoare și pe cea pătimitoare pe care o numesc unii și capacitatea animalului de a primi chipuri, potrivit căreia și celelalte animale se cunosc unele pe altele, ne cunosc pe noi și locurile ce le-au străbătut; în legătură cu care stă simțirea, cum zic cei cunoscători în acestea, care e un organ de percepere a chipurilor — au socotit că lucrările acestora se cuvine să le închine nu lor înșiși, ci lui Dumnezeu care li le-a dat, pentru Care și din Care sînt toate 102. [...]
Căci ce cîștig i-ar veni, și-au spus poate cugetînd în ei înșiși, celui care, nefiindu-și cauza sa în ceea ce privește existența, s-ar mișca spre sine însuși sau spre altceva decît spre Dumnezeu, odată ce nu-și poate adăuga sieși de la sine sau de la altceva afară de Dumnezeu nimic la rațiunea existenței ?105 De aceea s-au învățat ca mintea lor sa cugete numai la Dumnezeu și la virtuțile Lui și să caute în chip necunoscut numai spre slava negrăită a fericirii Lui; rațiunea să li se facă tălmăcitoare și lăudătoare a celor înțelese și să stabilească în chip drept modurile care o unesc cu acelea ; iar simțirea, înnobilată prin rațiune, cunoscând chipurile diferitelor puteri și lucruri din univers, să vestească pe cît e cu putință sufletului, rațiunile din lucruri. Astfel, cîrmuind prin minte și rațiune înțelepțește sufletul ca pe o corabie, au străbătut cu tălpi neudate calea fluidă și nestatornică a vieții, care poartă pe om mereu în altă direcție și inundă simțirea ,08.

Ecumenism, Arsenism, Zelotism - trei atitudini greșite
 

Când am citit prima oară studiul și eu am avut această impresie, iar zelotismul, uneori este mai primejdios decât ecumenismul, tocmai pentru că mimează Ortodoxia și râvna pentru adevăr, deci, este mai greu de depistat.

Mi-am schimbat impresia, însă, când am dat de un pasaj, citat de aici:

Pe care îl puteți descărca de aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...ntilor-parinti

După ce l-am citit mi-am dat seama că autorii au făcut o cercetare atât de amănunțită din mai multe motive probabile:
- 1) datorită faimei Părintelui Arsenie Boca se întunecă rațiunea celor ce se apropie de sfinția sa, și nu mai pot alege binele de rău, crezând că toate ale sfinției sale provin de la un Sfânt, deci cele scrise/pictate de el nu se pot discuta ci numai urmat. E nevoie de amănunțime pentru a se vedea limpede că învățăturile și viața sfinției sale nu sunt conforme Sfinților Părinți, deci nu pot fi model de urmat;
- 2) datorită gravității fenomenului de înșelare, în general, deoarece este greu de depistat. O dezbatere amănunțită folosește mult experienței, sintetizând Sfinții Părinți pe acest domeniu atât de necunoscut, (abordându-l în toate detaliile și exemplificându-l printr-un caz de proporții mari ce a acaparat atât de șocant domenii în care lumea crede că nu există înșelare);
- 3) datorită dragostei lor față de Părintele Arsenie Boca, exprimată vis-a-vis de toate evenimentele și învățăturile sfinției sale:

- a) dacă este păcătos osândit în iad, să i se ușureze chinurile, prin faptul că nu mai atârnă de gâtul sfinției sale sufletele pierdute prin ereziile și modelul său de „sfințenie” mincinos;

- b) dacă este om aflat în pocăință să-i ușureze intrarea în rai;

- c) dacă este Sfânt să-l bucure că i se înlătură din mesajul său prezentat deformat: ereziile, exagerările, răstălmăcirile și faptele rușinoase, ca oamenii să se folosească cu adevărat de Sfinții Părinți și nu să urmeze pilda rea prezentată odată cu el.

***

Ecumenismul este erezia care sacrifică adevărul de dragul iubirii.
Zelotismul este erezia care sacrifică iubirea de dragul adevărului.
Nu amănunțimea/non amănunțimea definesc ecumenismul/zelotismul.
Nu stilul prezentării este cel mai important, existând și ecumeniști apologetici și zeloți irenici, deși tipologia este de obicei inversă.
Înțelesurile exprimate în cuvinte sunt mai importante decât stilul lor, sau etica este mai importantă ca estetica.

***

Ecumenism, Arsenism, Zelotism - trei atitudini greșite 2
 

Iată pasajul la care mă refeream:
„Să plângem fraților înaintea Domnului, că numai El ne poate scăpa, dăruindu-ne duhul pocăinței și lămuririi în credință și să nu uităm: chiar dacă a fost caterisit, chiar dacă a făcut toate păcatele cele enumerate în acest studiu, chiar dacă a învățat ereziile care le-am descoperit în scris și pictură, chiar dacă (Doamne ferește!) nu s-a pocăit pentru ele, nu avem dreptul de a-l judeca, ci trebuie să-l privim cu milă, să luăm aminte, să ne ferim de amăgirea plăcerii de sine și misiunii fără pocăință care l-au chinuit pe sfinția sa, avându-l ca o pildă înfricoșătoare.
Dar mai ales să știm că dacă ne părăsește harul lui Dumnezeu, oricând putem ajunge cu mult mai rău, fiindcă noi oamenii suntem neputincioși și răi.
În Pireu, cu destui ani în urmă, un preot a fost caterisit și pentru că avea o dublă pregătire, a lucrat după aceea ca profesor. Desigur, a cerut transferul, și a plecat în altă parte. De sărbători venea la Pireu ca să-i vadă pe săi și pe prieteni. O doamnă l-a recunoscut și i-a zis alteia:
- ÎI cunoști? A fost preot „Și l-au tuns”, l-au caterisit. Cealaltă când a auzit, fiind și slabă de minte, când fostul preot a trecut pe lângă ea, „i-a pus coarne” și s-a strâmbat în spatele lui. N-a trecut un an, și femeia a murit și au înmormântat-o în Cimitirul învierii. S-au încheiat trei ani, după care au deshumat-o, și au găsit-o putrezită, în afară de mâini care erau întregi, de parcă atunci ar fi fost puse în mormânt și negre ca și cum ar fi fost vopsite, cu unghiile mari, cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a făcut slujba și i-a citit rugăciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a întâmplat nimic. Au mai așteptat, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Atunci l-au înștiințat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, și-a pus epitrahilul și omoforul și a citit rugăciunea arhierească de iertare, dar tot nu s-a întâmplat nimic. Printre rudele și cunoscuții care se aflau deshumare era și doamna aceea care-i arătase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei și ruda mai îndepărtată. Aceasta se gândea:
- Ceva păcate trebuie să fi făcut cu mâinile, dacă acestea n-au putrezit. Și și-a adus aminte de acea întâmplare, a priceput care este cauza și a povestit mitropolitului. Acesta a dispus să-l găsească imediat pe acel preot caterisit. Pentru că aceasta se întâmpla în perioada vacanței școlare, l-au găsit Pireu. În după-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Între timp separaseră oasele moartei, iar mâinile le puseseră într-un colț. Mitropolitul l-a pus în temă pe fostul preot și i-a zis:
- Vino să vezi, fiule, harul preoției nu te-a părăsit, ci a rămas lipit de tine. Iart-o, spune „Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ți mâinile de mâinile ei și minunea se va întâmpla. Când. preotul a rostit acele cuvinte și i-a atins mâinile, ele s-au făcut țărână81.
Fiecare preot slujitor este asemenea unui cărbune, care dacă este sfințit și aprins va arde, iar dacă este stins va murdări. Cine a apucat un cărbune și nu s-a murdărit sau s-a ars?
„Trebuie să fim osârduitori și fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici”. (Părintele Serafim Rose) [...]
Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, știind că este necesară și aceasta câteodată, dar și că trebuie făcută cu mult, mult discernământ și iubire de oameni. Într-un loc sfântul pune următoarea întrebare:
„Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greșește?” și răspunde: „Mai întâi din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; și că «cine se smintește și eu să nu ard?» și apoi dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobește, și pentru toți cei care greșesc și pentru cei care-i greșesc lui și pentru cei care greșesc altuia, de asemenea se mâhnește și plânge, și, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).
O altă mărturie despre delicatețea de care trebuie să dea dovadă creștinul aflam la Sfântul Ioan Scărarul:
„De voiești să scoți țandăra din ochiul altuia, să nu o scoți pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învățătura blândă și mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu și lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).
Boala noastră constă în faptul că mulți dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteasca. De multe ori, sub masca așa-zisei râvne pentru adevăr și nedespătimiți fiind ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credința ortodoxă. Dar cel care urăște pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat), putem spune că este la fel de vinovat ca și acela, căci un creștin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, și va încerca cu multă dragoste și înțelepciune să lucreze pentru mântuirea lui. Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr, nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredința sau greșita învățătură altora. El, fiind neclintit în credința sa, va avea ca rod al harului, compătimirea și blândețea față de cei care încă nu au ajuns la cunoașterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecățile ce se fac cu sârguință spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191). [...]
Să vedem ce spun Sfinții despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiți și judecați mereu alții. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:
„In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciți ai Tatălui și Dumnezeului său și «în putință» frații săi întru Hristos. Toți sfinții care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranței ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobișnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veșnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii și a nu ieși niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credință, lasă liberă și neatinsă iubirea, căci dogma nu se războiește cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă și toate le rabdă. Iubirea creștină este neschimbată, pentru aceea că nici credința șchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credința sa chiar și o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greșită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar și pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubește pe eretici și nu lucrează și pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă și este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este și adevăr, și lumină, iar râvna cea mincinoasă și slava plină de rătăcire sunt vădite și alungate de lumină și de iubire. Chestiunile legate de credință nu trebuie să micșoreze iubirea. Învățătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru același izvor nu curg și dulcele, și amarul. Învățătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putință să nu iubească, fiind cu desăvârșire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgonește ura».[...] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, îi urăște pe toți cei ce au altă religie sau altă credință, nutrind față de ei pizmă și mânie nestinsă. Se împotrivește pătimaș la duhul adevărat al legii dumnezeiești, stăruie fără judecată să-și apere propriile-i păreri și credințe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiție, de dorința de a învinge cu orice preț, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni și oricând tulburare. In sfârșit, este un om aducător de pieire»“.
Observăm că aceste cuvinte despre dragostea față de eretici [Sfântul a scris, de altfel, o carte întreagă împotriva greșelilor in care a căzut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creștini adepți ai ecumenismului. Dacă acești creștini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumeniști, sub masca râvnei pentru dreapta credință, fac concesii duhovnicești. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie. [...]

Ecumenism, Arsenism, Zelotism - trei atitudini greșite 3
 

Dl. Dr. Victor Ardeleanu aka Raglean, despre alde Sf. Nicolae al Mirei Lichiei, Sf. Efrem cel Nou, Sf Nectarie, Sf Parascheva, ce parere personala aveti?

Va rog sa tineti cont si de faptul ca sfintii nu se doresc canonizati, ei se vor urmati...

Ati vazut ca s-a inceput procesul de canonizare pentru parintele Arsenie Boca?

Eu o sa ma rog la Dumnezeu sa-i lumineze sa faca lumina pentru tot poporul, dupa Adevar.

Sunt tare curios ce o sa iasa dupa analiza canonica a lucrului asta si daca or sa publice ceva.
Abia astept sa fie cativa teologi seriosi si care nu sunt "setati pe canonizare" sa ia toata viata la mana, sa faca o istorie cu ce s-a intamplat acolo si sa ne spuna si noua daca e alba sau neagra treaba.

Sunt tare, tare, tare curios de ce o sa iasa. Sa nu se lase cu surprize pentru toti.
Poate mai sunt inca multe altele pe care le vom afla dupa lucrul asta, ma indoiesc ca Patriarhia va face public documentul de cercetare canonica. O sa fie o bomba acolo.

Si din ce tin minte, nu se canonizeaza cineva doar dupa minuni ci mai ales dupa viata lui, daca a fost model de viata corecta, cinstita, si daca poate servi exemplu altora.


http://www.evz.ro/sfantul-arsenie-bo...a-romania.html

Păi dacă e să ne îndoim şi de părintele Arsenie Boca dacă este sau nu prooroc şi sfînt atunci ce să mai vorbim de noi ceilalţi?

Precis el este şi prooroc şi sfînt şi omul lui Dumnezeu şi cred şi sunt sigur de asta. Dar noi ceilalţi, sau voi cei care analizaţi şi cercetaţi viaţa şi lucrările lui cum sunteţi? Aveţi dubii?

Problema se pune doar că televiziunile securistoide îl vor folosi şi mai abitir pentru propaganda şi interesele lor electorale pentru menţinere privilegiilor, mai abitir ca şi pînă acuma încît cei ce l-au trădat şi hăituit iată că acum ne prezintă şi ne învaţă tocmai ei să credem în el. Tupeu maxim!

Care sunt interesele de după canonizare? Cine se va folosi de puterea şi de lucrările lui şi de simpatia poporului? Tot aceiaşi politruci şi securişti acoperiţi cu haine de biserică? Tot aceiaşi torţionari şi lupi care şi-au schimbat părul dar năravul ba?

Aveţi grijă să nu vă autoblestemaţi punîndu-vă la inimă lucruri necurate şi blestemate căci făcîndu-le şi folosindu-vă de Harul şi de sfinţenia şi de minunile şi proorociile părintelui s-ar putea să vă pîrliţi!

Deci nu vă jucaţi cu canonizarea căci sfinţii şi drepţii nu au nevoie de nimeni afară de Dumnezeu pentru a fi ei mărturisiţi ca fiind cu Adevărat sfinţi! Nu are nevoie Dumnezeu de niciun păcătos pentru ca să depună vreunul mărturie pentru El sau pentru sfinţii Lui dacă sunt sau nu sunt sfinţi. ''După +roade îi veţi cunoaşte'', după roadele pocăinţei, rugăciunii şi postului!... după faptele dragostei şi a dreptei credinţe!.. aşa veţi vedea cu discernămînt cine ascultă de Dumnezeu şi-I plineşte lucrările cu bucurie!.. şi oricine poate face asta, să ştie cine sunt sfinţii şi drepţii neamului creştin şi cine nu sunt şi nu doar nişte comisii de privilegiaţi puşi să scape pe unii şi pe alţii de plagiate şi să muşamalizeze crimele, furturile, abuzurile şi silniciile!

Nici E, nici U! ''Nici abuzul, nici refuzul!''

Primejdia canonizării oficiale a Părintelui Arsenie Boca
 

În legătură cu acest aspect aș dori să fac o ultimă postare.

1. Din câte am auzit, canonizarea oficială se face de către o subcomisie (instituită temporar pentru aceasta), nu de către Sfântul Sinod. Nu se votează ca a la alegerea unui episcop (prin vot secret de către fiecare arhiereu). Nu se votează deloc ci se alcătuiește doar un dosar de către acea subcomisie și dacă membrii acelei subcomisii hotărăsc canonizarea se trece direct la proclamarea lui ca Sfânt.
2. Au fost cazuri în Istoria Sfintei Biserici Ortodoxe de canonizări ale unor așa-ziși Sfinți urmate nu după multă vreme (atunci când condițiile politice s-au schimbat sau când au fost studiate mai în amănunțime scrierile așa-zișilor Sfinți stârnind reacții de respingere datorită ereziilor în care credeau nesfinții – canonizați prin eroare ca Sfinți) de hotărâri sinodale de decanonizare, fiindcă în realitate nu erau un model Ortodox. Un exemplu tipic sunt comisiile actuale de decanonizare din Rusia, datorită hiliasmului unor așa-ziși mărturisitori canonizați prin eroare ca Sfinți.
Mai multe amănunte puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...senie-boca.pdf

3. Sfânta Biserică Ortodoxă este infailibilă. Dar infailibilitatea Ei nu este exprimată nici de duhovnici, nici de ierarhi, nici de Sfintele Sinoade locale, nici de Sfintele Sinoade Panortodoxe, ci doar de Sfintele Sinoade Ecumenice. Dacă un sinod local sau panortodox ia o hotărâre contrară Sfintelor Sinoade Ecumenice (gura infailibilă a lui Hristos, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică), nu ne tulburăm, nu-l judecăm, nu-l clevetim, nu le refuzăm Sfânta Împărtășanie ierarhilor ce au luat parte la el, dar nici nu încălcăm Sfintele Sinoade Ecumenice de dragul unor hotărâri contrarii ale lui.
Mai multe amănunte puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...senie-boca.pdf

4. Învățăturile Părintelui Arsenie Boca sunt date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. Chiar dacă ar fi canonizat (printr-o mare eroare) nu poate fi Sfânt cineva dat anatema de vreun Sfânt Sinod Ecumenic (darămite de către 7).
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...vinte-vii1.pdf

5. Din motivele expuse mai sus Părintele Arsenie Boca ne roagă cu multă durere, întristare și suspin, din adâncul chinurilor lui, să nu-l (mai) cinstim ca Sfânt. Ne întrebăm cu cât mai mult oare își dorește preacuvioșia sa să nu fie canonizat, ceea ce ar însemna pentru sfinția sa marea catastrofă a cinstirii publice, care i-ar marca și mai mult veșnicia în suferințe.
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...senie-boca.pdf

6. A cinsti un nesfânt ca Sfânt este un păcat considerat de Sfinții Părinți întocmai ca marele păcat al adorării unui idol în locul lui Dumnezeu.
Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea cădere!
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arsenieboca8.files.wordpress.co m/2016/07/pc483catul-grav-al-canonizc483rii-unui-nesfc3a2nt.pdf

Origenismul Părintelui Arsenie Boca dat anatema de Sin. 5 Ecumenic
 

4. Învățăturile Părintelui Arsenie Boca sunt date anatema de toate cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. Chiar dacă ar fi canonizat (printr-o mare eroare) nu poate fi Sfânt cineva dat anatema de vreun Sfânt Sinod Ecumenic (darămite de către 7).
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...vinte-vii1.pdf


„Aceeași experiență mistică de care s-a învrednicit Prea Cuviosul Părintele nostru Arsenie, răzbate și din textul de mai jos, necunoscut până acum și găsit de asemenea între manuscrisele sfinției Sale, în seara zilei de 1 martie 2008. Pe șase pagini A4, Părintele a concentrat și a ilustrat cu patru desene, esența raportului dintre viață și moarte, suflet și trup, veșnicie și vremelnicie, existență și judecată, din perspectiva revelației creștine, spunând atât de frumos: „Pâinea și Adevărul sunt condițiile existenței omenești. Nu umblăm pe două cărări, ci trăim pe două nivele.”
Principiul spiritual al vieții, sufletul, intră, prin naștere, în lumea fizică, într-un corp, cu care duce împreună - sub legea sau categoria timpului, o durată determinată - durata vieții acesteia -.
In momentul nașterii sufletul pierde cunoștința de sine, în sensul că nu-și mai aduce aminte, nu mai știe despre anterioritatea sa nimic.
Fenomenul tare se aseamănă cu intrarea unei nave cosmice în păturile dense ale atmosferei terestre, când, potrivit unghiului calculat de intrare în vederea aterizării, capsula se învăluie în flăcări la mii de grade și legătura radio cu pământul se întrerupe.
Așa ceva se petrece și în perioada intrării sufletului, entitate spirituală, în pătura densă a biologiei, în lumea fizică. Poate că de aci vine „convingerea” că intrând în trup am intrat în temniță și întuneric și în lanțurile patimilor, care au acest specific că ne leagă de modul acestei vieți fizice, cu tendința de-a ne convinge că aceasta-i singura viață existentă.
Deci, prin natura lucrurilor, situația de fapt - total independentă de noi - ca oameni, suntem deodată și ființe ale lumii fizice, iar prin suflet și ființe ale lumii spirituale sau metafizice”
†PS Daniil STOENESCU, episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelnița de aur, E. Charisma, Deva, 22009, pp. 112-113.

„Dacă cineva nu îi anatemizează pe Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, la fel și scrierile lor eretice și, de asemenea, pe toți ceilalți eretici care au fost deja condamnați și anatemizați de către sfânta, soborniceasca și apostolica biserică și de către cele patru sfinte sinoade care au fost deja menționate și, de asemenea, pe cei care au propovăduit sau acum gândesc în același fel ca și ereticii mai înainte pomeniți și care rămân în greșeala lor chiar până la moarte: să fie anatema. (Anatema a XI-a a Sfântului Sinod al 5-lea Ecumenic)”

<http://www.hexaimeron.ro/Hexaimeron/Hotararile_Sfintelor_Sinoade_Ecumenice.pdf>

„Înainte de a exista ca persoane pământești, existăm ca gând, ca intenție a lui Dumnezeu. Cine știe, dacă nu El are de adus în viața pământească, în fluviul timpului, atâtea fețe omenești, încât numărul lor să împlinească toate posibilitățile de configurație câte le oferă structura noastră genetică?
De faptul că suntem oare cumva anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, învățându-l pe Ieremia, când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ:
„Înainte de a te urzi în pântece... te-am sfințit și te-am rânduit prooroc printre popoare ” (Ieremia 1, 5)
Suntem prin urmare de obârșie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne și oase, și împlinind un destin, între ceilalți fii ai lui Dumnezeu și frați ai noștri."

Ieromonah Arsenie BOCA, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 42003, p. 237.

" Cei ce primesc și transmit vorbele elinești [păgâne] și deșarte cum că ar fi o preexistență a sufletelor, că nu toate s-au făcut și adus din neființă, că ar exista un sfârșit al pedepsei sau o restaurare [apocatastază] a creației și lucrurilor omenești, și prin cuvinte ca acesta introduc faptul că Împărăția cerurilor, pe care Însuși Hristos Dumnezeul nostru a învățat și a transmis că e veșnică și nedestrămată, ar fi supusă destrămării și trecătoare, în timp ce din întreaga Scriptură Veche și Nouă am primit că pedeapsa va fi nesfârșită și Împărăția veșnică; așadar, cei ce se pierd pe ei înșiși și pe alții prin asemenea cuvinte și se fac și altora pricină de osândă veșnică, să fie anatema!"
(Sinodiconul Ortodoxiei)
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Sinodiconul%20ortodoxiei.pdf>,

"De fapt, pentru Origene sufletul pre-există, întruparea sa fiind o cădere, ca rezultat al unei alegeri rele deliberate. Regăsim aici imaginea platonică a trupului ca închisoare".
<https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene#Sufletul>,


"Sfântul și ecumenicul (a toată lumea) al cincilea sinod (sobor), (care se numără al doilea din cele ce s-au făcut în Constantinopol), s-a făcut în anul 553 în timpul Împăratului Iustinian întâi, care se cuprinde în 8 praxe în limba latinească, după Dositei, cartea 5, cap 16 din Dodecabiblion.
Iar în cea elinească în cinci Praxe, după tomul 2 al sinodicalelor, foaia 261 și s-au adunat la dânsul Părinți în număr 165, între care mai mult strălucea Mina la început, apoi după moștenire Eutihie, care au stat patriarhi ai Constantinopolului; Virghilie al Romei, aflându-se în Constantinopol, nu însă și de față în sinod, nici însuși în persoană, nici prin locțiitori (precum au urmat și la cel al 2-lea ecumenic sinod), întărind, însă, sinodul în urmă prin înscrisă arătare; Apolinarie al Alexandriei, Domnos al Antiohiei, Didim și Evagrie împlinind locul lui Evstohie al Ierusalimului.
Și a anatematizat sinodul conscrierile lui Diodor al Tarsupolei și ale lui Teodor al Mopsustiei, dar și pe însuși Teodor acesta, și pe Diodor, după Fotie, codica 18 și după praxa sinodului al 7-lea, precum se arată și la foaia 14 a tomului 1 al catalogului celui despre tâlcuitorii care mai întâi cugetând dogmele lui Nestorie le-au lăsat acestea în scris și după moarte (mai ales Teodor al Mopsustiei care, fiind învățător al lui Nestorie, zicea că altul este Dumnezeu Cuvântul și altul Hristos, supărat fiind de patimile sufletului și de pofta trupului) au anatematizat și cele conscrise de Fericitului Teodorit asupra celor 12 capete ale Sfântului Chiril173 și epistola ceea ce se zice a lui Iva, episcopul Edesei, către Marin Persul174
au anatematizat și pe însuși Origen și pe Didim și pe Evagrie și dogmele lor cele urâte; care bârfeau că sufletele sunt mai-nainte de trupuri175 și că sufletele intră după moartea unui trup într-alt trup și că munca are sfârșit, că demonii au să ia dregătoria cea dintâi a îngerescului har, pe care o au avut, că sufletele au să învieze goale, fără de trupuri și că cereștile trupuri au suflete, încă și alte rele socoteli. Au anatematizat și pe Antim Trapezutiul, care cugeta păgâneștile cugetări ale Eutihie, pe Sevir, și pe Petru al Apamiei, și pe Zoora176.
Iar canoane, sinodul acesta, care să privească spre bisericeasca stare, nu a așezat, ci numai 14 anatematizări împotriva pomeniților eretici și altora și 25 numai împotriva celor origeniști. [atât de grav este origenismul că s-au dat 14 anateme la ceilalți eretici și 25 pentru Origen și origeniști! – n.n.] Acestea se cuprind în foaia 341 a tomului al doilea al sinodicalelor. […]
175 Pe această proesti a sufletelor Origen o zicea pricină de proorismos (adică de mai-nainte hotărârea) și de apodokimasie (adică de a lepădării). Că, de au făcut sufletele bunătăți în lumea cea gândită, se hotărau dinainte la împărăție, iar de au făcut rele, se lepădau la muncă. Împotriva acestei socoteli scrie Ieronim epistola către Pammah și Leon în epistolia 93 și Chiril al Alexandriei prin 24 de epihirime o surpă. ”

Sfântul Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, PATRIARH AL CONSTANTINOPOLULUI, †Neofit SCRIBAN, et alii, Pidalion..., Ed. cit., pp.170-172.

Schița făcută de Părintele Arsenie Boca ca ilustratie la origensimul său
 

Ar vrea Pr. Arsenie Boca să fie canonizat?
 

5. Din motivele expuse mai sus Părintele Arsenie Boca ne roagă cu multă durere, întristare și suspin, din adâncul chinurilor lui, să nu-l (mai) cinstim ca Sfânt. Ne întrebăm cu cât mai mult oare își dorește să nu fie canonizat, ceea ce ar însemna pentru sfinția sa marea catastrofă a cinstirii publice, care i-ar marca și mai mult veșnicia în suferințe.
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...senie-boca.pdf


„

Ar vrea Pr. Arsenie Boca să fie canonizat?

Arătarea autentica a Părintelui Arsenie Boca
De multe ori ne-am întrebat acest lucru.
Mulți dintre ucenici (poate) se roagă sfinției sale să le descopere.
Mulți stau și șovăie neștiind ce să creadă: zvonurilor sau Sfinților Părinți?
Poate fi Sfânt cineva care a crezut și a predat altfel decât Sfintele Sinoade Ecumenice sau măcar se poate mântui? Mulți își pun cu stăruință această întrebare.
Desigur că pentru noi nu este nevoie de altă dovadă. Atunci când se contrazice Sfânta Tradiție, nu mai poate fi vorba nici de sfințenie, nici de mântuire. Nu este nevoie de minuni ca să ne dovedească realitatea Sfintei Predanii, după ea ne învățăm ce este bun și ce este rău, după cum ne arată Însuși Hristos:
Luc 16:27 Și a zis: rogu-te dar, părinte, ca să’l trimiți pre dânsul în casa tatălui meu: 28 Că am cinci frați; să le mărturisească lor, ca să nu vie și ei la acest loc de muncă. 29 Și i-a zis Avraam lui: au pre Moisi și pre proroci, să’i asculte pre dânșii. 30 Iar el-a zis: nu, părinte Avraame; ci de va merge cineva din morți la dânșii, se vor pocăi. 31 Și i-a zis lui: dacă nu ascultă pre Moisi și pre proroci, măcar de ar și învia cineva din morți, nu vor crede.
Însă unii nu se mulțumesc doar cu atât. Astfel că ne este frică față de Dumnezeu a ascunde istorisirea de mai jos, ca nu cumva să ne facem vinovați față de pierderea unor suflete ce poate s-ar întări în Dreapta Credință aflând realitatea.
Iată ce am aflat, cu mila lui Dumnezeu (discuția ne-a fost relatată de starețul de mai jos care, din smerenie, ne-a rugat să nu-i pomenim numele).
Un stareț-protosinghel din România aflând (înfricoșat) de abaterile grave ale Părintelui Arsenie Boca de la Sfânta Tradiție, discuta această problemă cu un alt preot.
Starețul:
– Ce credeți, Părintele Arsenie Boca este eretic sau nu? Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie cu cei răposați sau nu?
Preotul:
– Eu nu sunt profesor de teologie ca să vă pot confirma că este eretic. Pot să vă spun, însă, ce am aflat eu. La început am crezut (ca toată lumea) că e sfânt. Apoi încercând să-i citesc scrierile mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ele. De ce Viețile sfinților, Patericele și Sfinții Părinți îți hrănesc mintea și te schimbă înspre pocăință, iar scrierile sfinției sale nu le poți citi plictisindu-te și aglomerându-te cu informații inutile și tulburătoare, dându-ți un gust amar că pierzi vremea? M-am gândit că o fi fost, poate, înșelat… Dar nu am vrut să cred gândului meu și m-am dus la un Mitropolit care îl aprecia [Părintele stareț ne-a spus numele Mitropolitului, dar noi nu îl reproducem pentru a nu stârni asupra Înalt Preasfinției sale prigoana autorităților politice și ura fanaticilor – n.n.]. Știți ce mi-a spus?
Starețul:
– Vă rog să-mi spuneți, fiindcă este foarte important să gândim bisericește, nu după opinia unuia sau a altuia. Și lupta împotriva ereziei poate deveni o patimă. Mântuirea se dobândește cu mult sfat …
Preotul:
– Răspunsul Înalt Preasfinției sale a fost unul ca în Pateric. Nu îmi vine să cred că mai există astfel de lucrări și în zilele noastre (atât de reci față de Hristos). Iată ce mi-a spus ÎPS sa:
– Dragă părinte, după cum deja poate ați aflat, eu am fost un mare admirator al Părintelui Arsenie Boca. Ce poate fi mai Sfânt decât un ieromonah Ortodox mărturisitor și făcător de minuni, celebru artist și cărturar. Practic este o fală a României. Când am citit însă studiile unora și alarmele altora că ar fi eretic și vrăjitor nu am vrut să mă mai bizuiesc pe părerea oamenilor. Ier 17:5 „Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om”. Așa că am trimis un om de încredere la Sfântul Munte la un pustnic care este omul lui Dumnezeu (și văzător cu duhul), al cărui cuvânt este prețios pentru mine datorită pocăinței, echilibrului și fricii sale de a împlini în toate împlini poruncile Domnului. El i-a spus omului meu așa:
• Ce căutați la mine, un om păcătos? Eu de abia mai răsuflu să-mi plâng păcatele mele și cum să știu eu de starea altuia?
• Părinte, dar am fost trimis special pentru aceasta. Mulți oameni sunt tulburați de acest subiect! Vă rog ascultați de rugămintea unui mitropolit ce se smerește.
• Ei frate, cine sunt eu?... Dar ca să nu fie atâta osteneală în zadar, o să mă rog milostivului meu Domn și Dumnezeu să descopere smereniei voastre adevărul, dacă va vrea.
După ce a postit și s-a rugat îndelung, iată ce i-a răspuns omului meu (care a aștepta cu nerăbdare împlinirea ascultării și lămuririle propriei sale nedumeriri):
• Astă noapte la rugăciune, când îmi plângeam păcatele mele, mi-a apărut Părintele Arsenie Boca și mi-a zis cu multă durere: „Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!”
[ÎPS sa – n.n.] De atunci mi-am dat seama că trebuie să fim mult mai atenți cu mântuirea noastră și să nu ne grăbim să catalogăm pe nimeni nici ca Sfânt, nici ca păcătos. Tot a judeca pe altul înseamnă. Să nu ne mai abatem nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, nici măcar cu o câtime. Mai greu este să depistăm falsa sfințenie, decât să luptăm cu păcătoșenia vădită.
– …
– Nu v-aș fi spus acestea dacă nu ar fi periclitată mântuirea atâtora prin evlavia față de un om înșelat, fiindcă îl iau ca model și se amăgesc, despărțindu-se de Hristos.”

După Sfinții Părinți: a cinsti un nesfânt ca Sfânt = IDOLATRIE
 

6. A cinsti un nesfânt ca Sfânt este un păcat considerat de Sfinții Părinți întocmai ca marele păcat al adorării unui idol în locul lui Dumnezeu.
Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea cădere!
Mai multe despre aceasta puteți citi aici:
https://888adevarul8despre8arseniebo...nesfc3a2nt.pdf


„

Păcatul grav al canonizării unui nesfânt

Iată ce ne învață despre aceasta Sfinții Părinți:
- Acesta este un păcat la fel de grav cu închinarea la idoli!
- Cei care cinstesc un nesfânt ca Sfânt vor avea urmări cumplite pentru sufletul lor!
- Dar îl vor vătăma în veșnicie și pe cel nesfânt cinstit ca Sfânt, fiindcă îi provoacă lipsa cea mare (a rugăciunilor din partea Sfintei Biserici necesare pentru mântuirea lui).
- Îi vor spori și chinurile prin faptul că va fi pricină ca oamenii să nu se mai închine Ziditorului ci zidirii (în care nu viază Dumnezeu fiindcă nesfântul nu are harul Sfântului Duh, ci o lucrare omenească bolnavă unită cu duhurile viclene).

https://888adevarul8despre8arseniebo...a-retusata.jpg


"Sufletul „bolnav", potrivit învățăturii Sfinților Părinți
În înțeles patristic, sufletul fiecărui om este atins de boală. A suferi de ceea ce numim psihopatie (gr. psyhopathís, om bolnav sufletește)1 2 nu înseamnă în chip necesar a fi schizofrenic. Sfinții Părinți definesc boala sufletului, ״psihopatia", drept starea în care energia cugetătoare (noetică) nu lucrează corect înlăuntrul omului, când mintea (nous) acestuia este plină de orice fel de gânduri (logismoí), nu neapărat rele.
O inimă înțesată de gânduri, fie ele bune sau rele, vădește, potrivit Sfinților Părinți, un om bolnav, care suferă de „psihopatie". Gândurile pot fi de o înalță ținută morală, ori dimpotrivă, cu totul imorale sau de orice altă natură, lucrul acesta este lipsit de importanță. În lumina învățăturii Sfinților Părinți, cine nu a pășit pe treapta duhovnicească a curățirii sufletului de patimi și nu a ajuns, prin Harul Duhului Sfânt, la luminare, este bolnav și suferă de „psihopatie". Nu este vorba, însă, despre accepțiunea psihiatrică a cuvântului. Cu totul altceva este pentru psihiatru un psihopat. Unul ca acesta este omul psihozelor, omul schizofrenic. în Ortodoxie însă se pune întrebarea: cel ce nu și-a curățit sufletul de patimi și nu a ajuns la luminare poate fi socotit un om „normal" sau nu? Aceasta este problema.
Cum arată un creștin ortodox ״normal", potrivit Tradiției patristice? Dacă vreți să vedeți în chip lămurit cum stau lucrurile, citiți slujba Sfântului Botez, slujba de sfințire a Sfântului și Marelui Mir, ce se săvârșește în Patriarhia de Constantinopol în Joia Mare, citiți slujba de târnosire a bisericilor. Veți vedea ce înseamnă a fi templu al Duhului Sfânt și cum trebuie să fie omul care s-a învrednicit de luminare.
Toate slujbele Bisericii, precum și întreaga sa Tradiție ascetică, se referă mai cu seamă la trei stări duhovnicești: curățirea sufletului și a trupului de patimi, luminarea minții prin Harul Duhului Sfânt și îndumnezeirea omului întreg, a sufletului și a trupului. Vorbesc, însă, îndeosebi despre curățire și luminare, deoarece slujbele Bisericii sunt expresia slujirii celei cuvântătoare (logikí latreía) închinate lui Dumnezeu. Așadar, cine este un ortodox „normal"? Cel botezat, nu însă și curățit? Cel care nu a ajuns încă la luminare? Sau cel deopotrivă curățit și luminat? Acesta din urmă, desigur. Acesta este un ortodox „normal"1 .
Despre teologie
Când vorbesc despre Dumnezeu, Părinții pornesc de la cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți ai Bisericii care au trăit înaintea lor. Până ce nu ajung să se facă ei înșiși părtași experienței luminării, nu se îndeletnicesc cu teologhisirea, deoarece, înainte de a se învrednici de aceasta, sunt simpli ucenici. Cu alte cuvinte, ucenicesc lângă Părinți duhovnicești care îi pregătesc să primească luminarea. Le dau, adică, să citească Vechiul și Noul Legământ, le stau alături și le tâlcuiesc Scripturile, le descoperă Tradiția ortodoxă ce dăinuiește de veacuri, îi sfătuiesc să se îndeletnicească cu rugăciunea minții, cu postul etc. și, în genere, îi supun nevoințelor de tot felul pentru a-i cerca, astfel încât să-și curățească mintea, să o golească de toate gândurile, bune sau rele, ca aceasta, odată curățită, să poată primi cercetarea Duhului Sfânt. Numai odată cu aceasta- în urma acesteia, când înlăuntrul lor începe să lucreze rugăciunea, încep să teologhisească.
Vedem, astfel, care este calea pe care omul trebuie să o străbată pentru a ajunge la tămăduire. Mai concret, tămăduirea se dobândește printr-o luptă crâncenă, fără încetare și îndelungată, de durată. în răstimpul ei, Harul vine și pleacă în repetate rânduri, până ce îl curățește pe nevoitor de patimi și îl arată cercat dinspre lucrarea patimilor.
În lupta despre care vorbim, filosofia nu este de nici un ajutor, deoarece la capătul acesteia nu rațiunea (logikí), cugetul omului (diánoia), se curățește și se luminează, ci mintea (nous). Cugetul omului se curățește repede, chiar la începutul luptei. Este trebuință însă de timp mai îndelungat pentru a dobândi curățirea minții, a inimii, dacă omul duce, desigur, o viață de nevoință.
Așa cum am arătat deja, cugetul omului (diánoia) nu este totuna cu mintea (nous). Științele omenești, cunoașterea științelor îi luminează cugetul, rațiunea (logikí). Totuși, luminarea primită de adevăratul teolog este îndoită. Cuvântul de învățătură, cateheza îi luminează rațiunea, dar îndeosebi îi aduce luminarea minții-nous, adică a inimii, a inimii celei duhovnicești1 .
Cine este adevărat teolog?
Să vedem acum: cine este adevărat teolog? Cel care a citit multe cărți de teologie și deține cunoștințe însușite prin parcurgerea unor bibliografii? Unul ca acesta se aseamănă însă microbiologului, de pildă, care, deși a citit nenumărate cărți de specialitate, nu a folosit niciodată un microscop, nici nu a întreprins vreo cercetare în laborator. În științele experimentale, de autoritate și prestigiu științific se bucură întotdeauna cel ce deține o cunoaștere practică, pe baza experimentelor, a obiectului sau a fenomenului studiat, cu alte cuvinte, cel cu experiență în observarea și în înțelegerea fenomenelor pe care le cercetează.
În terminologia patristică, această experiență a observării energiilor-lucrărilor Duhului Sfânt se numește vedere-[a-lui-Dumnezeu] (theoría, contemplare). Prima treaptă a vederii-lui-Dumnezeu este experiența rugăciunii lucrate de la sine, pe care Duhul Sfânt o săvârșește în inima omului, așadar experiența Rugăciunii. Prin Rugăciunea pe care Harul Duhului Sfânt o pune în lucrare, începe să se statornicească în om credința lăuntrică. Împărtășindu-se de această experiență a Harului Duhului Sfânt, creștinul începe să-L vadă, să-L cunoască pe Dumnezeu. Acum, cu ajutorul Harului, călăuzit de Vechiul și Noul Legământ, adică de Proroci, de Apostoli și de Părinții Bisericii, care tâlcuiesc în Duhul Sfânt Scripturile Legii celei Vechi și a celei Noi, se învrednicește și el de dreapta tâlcuire a Dumnezeieștii Scripturi, adâncindu-se în cuvintele și înțelesurile acesteia, precum și ale scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii.
În anumite împrejurări, la vremea rânduită, creștinul urcă pe treptele mai înalte ale vederii-lui-Dumnezeu, de pildă pe cea a luminării, sau binevoind Domnul, a împărtășirii de Lumina Sa cea nezidită, adică a îndumnezeirii. În viziune patristică, teolog este cel ajuns la îndumnezeire, întrucât în această stare omul se izbăvește de înșelare și ajunge să teologhisească fără teama de a rătăci. Cu alte cuvinte, potrivit Sfinților Părinți, teologi (cuvântători-de-Dumnezeu) sunt numai văzătorii-de-Dumnezeu (theóptes). Biserica i-a numit cu deosebire teologi doar pe câțiva dintre Părinți, foarte puțini la număr, deși cu teologhisirea s-au îndeletnicit mulți. Cei ce teologhisesc, spre deosebire de teologi, sunt cei care au ajuns numai pe treapta luminării, adică a rugăciunii neîncetate a inimii. Aceștia, fiind luminați de Harul Duhului Sfânt, teologhisesc întemeindu-se pe experiența celor îndumnezeiți, fără a descoperi ei înșiși noi adâncimi ale teologiei. Sunt, desigur, și unii care teologhisesc rațional, insuflați numai de lectura unor cărți teologice. Sfinții Părinți opresc însă de la aceasta1 .
Starea vieții duhovnicești în Grecia de astăzi
Perioada în care ne aflăm acum este una de decădere în istoria Bisericii, dat fiind faptul că așa-zișii ״doctori de suflete" (Părinți duhovnicești lipsiți de puterea de a-i tămădui sau a-i călăuzi în chip nerătăcit pe oameni) nu sunt nici măcar ei înșiși conștienți de starea părelnicei lor duhovnicii. Cum să-i poată recunoaște unii ca aceștia pe cei ce sunt cu adevărat Părinți duhovnicești? Învârtoșați și cu totul nesimțitori, nu vor fi în stare de aceasta. Este cazul lui Iuda, care L-a cunoscut pe Hristos, dar nu precum ceilalți Apostoli. Iuda nu a înțeles Cine era Hristos. De ce? Pentru că nu avea o așezare duhovnicească bună. Cu alte cuvinte, s-a dovedit a fi un părut și înșelat doctor de suflete, neînstare a-și mântui nici măcar propriul suflet."

După Sfinții Părinți: a cinsti un nesfânt ca Sfânt = IDOLATRIE 2
 

După Sfinții Părinți: a cinsti un nesfânt ca Sfânt = IDOLATRIE 3
 

" Pentru cei adormiți, păcătoși sau sfinți, aducem la biserică prinoase și colivă. Însă rugăciunea pe care o înălțăm lui Dumnezeu pentru fiecare dintre aceștia este diferită. Sfinților le cerem să mijlocească pentru noi în rugăciunile lor, nu ne rugăm să fie mântuiți, așa cum facem în cazul celor despre care nu știm dacă s-au învrednicit să dobândească sfințenia. Așadar, proslăvind pe cel pe care Dumnezeu nu l-a arătat sfânt, îl lipsim de prinosul rugăciunilor aduse de Biserică pentru mântuirea lui.
Canonizarea anumitor credincioși și trecerea lor oficială în rândul sfinților este o chestiune ce ține de criteriile spiritualității și sfințeniei ortodoxe. Iar de căpetenie între acestea este trăirea învățăturii niptico-isihaste a Bisericii în întregul său înțeles ortodox, ca premisă sigură a unei teologii ortodoxe. "



Citatul din cele trei postări de mai sus este din următoarea carte:
†Ierótheos VLAHOS, mitropolit de Nafpaktos, Isihie și teologie: Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2016, pp. 12-24.

Va urma, dacă ne ajută Bunul Dumnezeu

După Sfinții Părinți: a cinsti un nesfânt ca Sfânt = IDOLATRIE 4
 

Din cele de mai sus se vede că cine nu a trăit și nu a învățat Ortodox nu poate fi Sfânt, indiferent de minunile ce se fac în numele lui. Tot așa, cine nu a trăit și nu învață Ortodox nu poate deosebi cine este Sfânt și cine nu este, luându-se după minuni și după interesul personal. Numim interes personal în acest caz și asemănarea lucrării celui studiat cu propria lucrare lăuntrică, fiindcă dacă nesfântul (cu aceleași patimi ca ale canonizatorului) este canonizat îi confirmă oficial patimile ridicându-i-le la rang de sfințenie. Este posibil ca la această amăgire să contribuie (pe lângă eventualele interese politice, financiare și eretice) și faptul că cel ce se ostenește pentru canonizare l-a cunoscut personal pe nesfânt (astfel că cinstirea lui îi aduce și lui un surplus de cinstire în ochii și urechile oamenilor prin faptul că a fost „ucenic de Sfânt”). De aceea, în general, canonizările se fac la cel puțin două trei generații după adormirea Sfântului ca să nu se favorizeze „nepotismul” în canonizare.

În cinstea tuturor acestor Sfinți din veac, Leon, preaînțeleptul și vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreață și foarte frumoasă înăuntrul cetății Constantinopolului, aproape de biserica Sfinților Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soția lui cea dintâi, care ar fi bine-plăcut lui Dumnezeu în chip desăvârșit, petrecându-și viața, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor și al palatelor împărătești. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui. Adică, s-a împotrivit îndată părerii împărătești, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între Sfinți, și a cinsti numaidecât pe Teofana, în așa fel încât să i se sfințească chiar și o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării și a desfătării împărătești și că, deși a bine-plăcut lui Dumnezeu, totuși încă nu a sosit vremea a i se da cinstire și închinare ca unui sfânt. Preaînțeleptul împărat, împărtășind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinților biserica zidită de el, zicând: «Dacă și Teofana este sfântă, să fie și ea socotită cu toți Sfinții».
http://acvila30.ro/duminica-tuturor-...-acestei-zile/

***
De ce oare Părintele Arsenie Boca s-a arătat unui pustnic Athonit zicându-i cu multă durere:

„Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!

”
?

https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/ar-vrea-pr-arsenie-boca-sa-fie-canonizat/

Are multă semnificație rugămintea lui dureroasă. Printre multele ei sensuri tainice să încercăm să desprindem câteva.
Chinurile îi sunt sporite de cinstitorii lui fiindcă slăvindu-l pe el în deșert (ca om pentru faptele sale) este în realitate batjocorit și păgubit de slava cea adevărată:

Mat 6:1 ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.
Mat 6:2 Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor.

În cazul cinstirii Sfinților (ale căror fapte sunt împreună-lucrări cu Dumnezeu, deci sunt faptele lui Dumnezeu) prin omul de fapt slăvește pe Dumnezeu, pe Dumnezeu în Sfinți și pe Sfinții în Dumnezeu și, prin aceasta, Sfinții și cinstitorii lor primesc spor din slava cea adevărată sau energiile necreate, care vine din belșug (atât în cer, cât și pe pământ) pentru dragostea dintre oameni în Hristos.
Cei ce slăvesc omenește, prin aceasta iubesc slava de la oameni, se pătrund de ea, se îmbolnăvesc de ea și, astfel, devin neputincioși în a mărturisi pe Hristos, pierzând efectul vindecător (netrecător) de la slava lui Dumnezeu:
Slăvirea omenească se face după criterii omenești, pentru faptele văzute din afară, făcute după părerea și (ne)credința omenească, pentru ochii omenești. Aceasta încarcă pe slăvitor slăbănogindu-l cu un surplus din duhul lumii și întunericul nerațional al patimilor lucrate de demoni în nesfânt. I se vatămă astfel ireversibil mintea care va spori mai departe în neștiință și cunoștință mincinoasă devenind astfel ca o marionetă (manipulată prin sforile falsei smerenii) de către puterile diavolești.
Slăvirea dumnezeiască se face prin și pentru lucrarea credinței adevărate care mută mintea la cele nevăzute, deci neslăvite de om, dar văzute de Hristos care privește în ascuns și în adânc, fiindcă făcute chiar de El în om. Astfel că adevărata slăvire aduce în chip puternic rațiunile vindecătoare dumnezeiești care au lucrat în Sfânt și iradiază din el, vindecând prin dorință și înțelegerea celui ce slăvește. Prin aceasta mintea slăvitorului duhovnicesc (care îi conduce firea) va ști ce să facă ca să-și mântuiască sufletul și harul Sfântului Duh va lucra prin libertate cu putere în cinstitorul adevărat al adevăraților Sfinți.
Slăvirea omenească are un efect și după moarte asupra sufletului care nu a fost întărit în slava lui Hristos din timpul vieții, ci slăbit prin criterii și mentalități lumești. Omul este astfel chinuit fiindcă lipindu-se mai mult de lume, lucrarea și slava ei văzută, este mai tare despărțit de adevăratul Dumnezeu și slava Lui cea negrăită.

Mat 6:24 Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona.

Cel ce primește sau dă slavă omenească altui om își pierde astfel adevărata credință, devenind necredincios:

Ioan 5:43 Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veți primi. 44 Cum puteți voi să credeți, când primiți slavă unii de la alții și slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?

Prin slăvirea omenească se aduce slavă de fapt lipsei slavei Dumnezeiești (a harului) și se înlocuiește cinstirea firii restaurate prin har cu cinstirea firii stricate. Se slăvește astfel stricăciunea demonic-omenească în locul nestricăciunii Dumnezeiesc-omenească.
Cei care îi vor urma exemplul nesfântului se vor vătăma și din cauza lucrării ce a practicat-o el (care în realitate desparte de Hristos deși mimează sfințenia) asemănându-se cu el în neasemănarea lui cu Hristos.
***
Această boală este pricinuită atât de nesfânt (mai ales dacă și-a dorit și a lucrat în sensul de a fi cinstit de oameni) prin exemplul lui rău (ce mimează sfințenia dar îndepărtează de la adevărata credință), dar este pricinuită și de cei ce îi pun la cale canonizarea. De aceea se sporesc chinurile (unele pe altele în progresie personală) tuturor celor implicați în acest grav păcat (în măsura în care se extinde epidemia slăvirii neslăvite a nesfântului, atingând tot mai multe suflete omenești și amăgindu-le spre această cădere cumplită din har).
Este un cerc vicios înlănțuit nesfânt⟹canonizator necanonic⟹cinstitor amăgit⟹cinstitor amăgitor⟹nesfânt.
Dacă nu se rupe acest cerc prin pocăință, el va deveni o hulă circulară în veșnicie care va amplifica progresiv nălucirea îngrozitoare a slavei întunecate a iadului (care torturează prin însingurarea mândră întreolaltă și față de Dumnezeu). Se înlocuiește comuniunea iubitoare a Sfintei Treimi cu înghesuirea blestematei comunități a celor ce se bizuie pe terenul mlăștinos și îngust al sinelui.
***
În măsura în care îl slăvesc pe nesfânt aici (și își pierd astfel mântuirea), în aceeași măsură, ba chiar mai mult, îl vor blestema adepții lui în veșnicie fiindcă le-a pierdut fericirea. Chinul său (datorat faptului că nu a lucrat adevărul în viața sa) va fi sporit de prezența lângă sine a celor chinuiți datorită amăgirii sale și de blestemele lor la care nu va putea răspunde decât cu alte blesteme învinovățindu-i pe ei că nu au cercetat Sfinții Părinți și s-au lăsat înșelați de propriile lui păreri. Se vor învinovății unii pe alții, însă fără posibilitatea vreunei ușurări ce nu poate veni decât printr-o pocăință reală. Ceea ce ar fi trebuit să facă aici (lucrarea adevărului în viață, apărarea de amăgire prin urmarea Sfinților Părinți și pocăința pentru părăsirea lui Dumnezeu) acolo le va fi un chin nemângâiat deoarece starea lor încrâncenată (în ireversibila alegere de sine și părăsire a lui Dumnezeu) le va vădi vina dar nu spre străpungerea de sine (fiindcă ei nu s-au obișnuit să lucreze așa), ci spre o mai mare ură a celor care s-au făcut părtași odinioară la îndulcirea de sine (și care au contribuit prin aceasta la vicleșugul cercului vicios).
Câtă vreme nu are loc Judecata de Apoi ucenicii care încă nu au murit se mai pot schimba în bine și lepădându-se de amăgire pot ușura astfel chinurile celui vinovat pentru ea. Noi suntem responsabili și pentru suferința celor dinaintea noastră (în măsura în care le urmăm pilda rea sau bună), dar și cercetați pentru consecințele faptelor și învățăturilor noastre în urmași. Cu cât sunt mai mulți afectați de faptele și învățăturile noastre rele, cu atât ne vom chinui mai mult datorită responsabilității noastre în a-i îmbolnăvi (și datorită rănilor care le pricinuim firii noastre comune, ce se răsfrâng și în noi). Cu cât mai puțini sunt loviți de gândirea noastră rea răsuflăm ușurați fiindcă nu îi avem pe conștiință și pe aceia.

După Sfinții Părinți: a cinsti un nesfânt ca Sfânt = IDOLATRIE 5
 

Omul păcătuiește prin îndulcirea de sine fie trupească, fie sufletească și prin acestea se desparte de Dumnezeu. Durerea și ocara sunt antidoturile acestei despărțiri. Orice om (cât de rău) a făcut și bine înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ca un mult milostiv nu se lasă dator. Îi răsplătește fie aici, fie dincolo. Dacă omul este slăvit aici pentru el însuși (fiindcă este om și are o slavă trecătoare care este frumoasă – chiar dacă deșartă și nepermanentizată prin asemănare – fiind chip al celei dumnezeiești), își ia toată plata aici printr-o dulceață fără consistență care lasă în urmă tristețea neîmplinirii. Astfel îi sporesc chinurile conștiinței fiindcă slava aceasta mincinoasă îl desparte tot mai mult de slava cea adevărată (fiind cinstit de alții în chip mincinos pentru el însuși privit autonom, adică despărțit de Hristos).
Dimpotrivă, dacă este cinstit un Sfânt adevărat, fiind cinstit pentru slava dumnezeiască ce viază în el, această slavă nu este trecătoare, ci îl unește pe Sfânt cu Dumnezeu în slava Lui, (fiind în realitate o unică slavă deoarece chipul s-a împlinit în asemănare). Astfel că cinstirea de către oameni îi sporește Sfântului bucuria că este slăvit Hristos prin el și este urmat Hristos în el. Toată bucuria Sfinților este Hristos care este DRAGOSTEA, VIAȚA, CENTRUL ȘI TOT ceea ce ei își doresc. Văzând pe oameni umplându-se de Hristos (prin slăvirea Lui în cinstirea lor) se bucură nespus de mult, cu bucuria prietenului Mirelui:

Ioan 3:26 Și au venit la Ioan și i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, și despre Care tu ai mărturisit, iată El botează și toți se duc la El. 27 Ioan a răspuns și a zis: Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer. 28 Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. 29 Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă și ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. 30 Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez. 31 Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pământ pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor.

Se împlinește prin cinstirea lor țelul creației și întrupării lui Hristos:

Ioan 17:14 Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. 15 Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel viclean. 16 Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. 17 Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. 18 Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. 19 Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. 20 Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, 21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. 22 Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: 23 Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. 24 Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. 25 Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. 26 Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.

Dimpotrivă, se surpă acest țel în cinstitorii nesfinților fiindcă se unesc cu minciuna, cu stricăciunea firii și cu starea egoistă (părăsită de Dumnezeu) a nesfântului, devenind și ei asemenea cu nesfântul adică: mincinoși, stricăcioși și egoiști (părăsiți datorită neasemănării cu Dumnezeu).
Înțelegem acum de ce canonizarea unui nesfânt (sau fabricarea lui ca „Sfânt”) este echivalentul a ceea ce odinioară era invenția idolilor. Diferența dintre icoane (asemănarea cu Dumnezeu și cinstirea lui Dumnezeu prin ele) și idoli (asemănarea cu patimile și înlocuirea lui Dumnezeu prin ei) este și diferența între Sfânt și nesfânt.
Sfântul este o Icoană.
Nesfântul canonizat este un idol.

***
Atât de grav este acest păcat, încât însuși Mântuitorul ne-a avertizat de el:

Mat 24:24 Căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor da semne mari și chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși.