Ce este sufletul exact? Este ceva foarte frumos, insa nu mi-l pot explica. Este doar o parte din noi, sau toata fiinta noastra? Va ajunge doar sufletul nostru in rai sau si corpul? Unde face sufletul legatura cu corpul?

"Se zice ca pierdem cu totii 21 de grame, exact in momentul mortii, cu totii fara nici o exceptie.....Cat incape in 21 de grame? Cat se pierde? Cand se pierd mai exact aceste 21 de grame? Oare in momentul in care corpul nostru cade fara vlaga la pamant sau in timpul ultimei expiratii de aer cald ce iese din plamanii nostri?
Cat dispare odata cu ele? Cat se castiga?....
-21 de grame- greutatea unui fisic de cinci monede... greutatea unei pasari colibri, au unui baton de ciocolata... Cat au cantarit defapt aceste 21 de grame??? Oare atat a cantarit ce ne-a tinut in viatza??????? Atat cantareste sufletul??????????????"

Iata ce spune Sfantul Ioan Damaschin despre suflet in Dogmatica sa: " Sufletul este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa, invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara de forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere.

Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul in trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, volitional, activ, schimbator, adica schimbator prin vointa pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit in chip natural, prin harul celui care l-a creat, prin care a primit si existenta precum si de a exista prin fire in acest chip.

Proprii sufletului sunt pietatea si cugetarea. Iar comune si sufletului si corpului sunt virtutile. Ele se refera la suflet, dar sufletul pentru indeplinirea lor se serveste de corp."

Sufletul nu este undeva in om, el transcende intreaga fiinta. Insa, nu doar prin el ma inrudesc cu Hristos, ci si prin trup. Marina, in suflet poti aduna o lume. Iar o lume e mai mult de 21 de grame. Asa ca nu-ti mai pune astfel de intrebari.

Este insasi suflarea Divina, suflarea de viata. Poate nu-i corect nici a-l limita in grame si nici a-l face limitat in ceva anume. Marina de fapt nu a pus o intrebare in sensul strict , ci a lasat libera interpretarea, cugetarea noastra. El, sufletul e atat de mic, dar in acelasi timp atat de mare, far de cuprins si far de forme , ce mintea in trup , omeneasca nu le percepe in adevaratul sens. Mai putin importanta este forma fara de forma, culoarea fara de culoare si faptul ca el exista-n noi si-l simtim clipa de clipa, este insasi trairea noastra, launtrul cel nevazut, cel ce se bucura si plange totodata, ce-l ce tresare , ce-l ce te-n fioara, cel ce iubeste, cel ce creaza si recreaza culorile si dragostea deplina, este in fapt lumina si binele din noi, ce de multe ori il neglijam, il secatuim, il pustiim, prin felul neglijent al vietii noastre , prin insasi faptele potrvnice Creatiei, de unde el purcede.

Sunt momente in viata noastra care ne marcheaza, care ne lasa dureri pe perioade lungi si, cred, ca depinde numai de noi sa invatam sa mergem decent mai departe. Dupa un asemenea moment eu insami am ramas cu o durere puternica in piept, durere pe care am dus-o ani de zile. Imi intrase in cap ideea ca sunt bolnava de inima si ca medicii refuza sa-mi spuna adevarul.

Asta pana intr-o zi cand am cunoscut o persoana oarecare. De cum m-a vazut m-a intrebat de ce boala sufar, ce ma doare. Atunci, am dus mana acolo unde simteam durerea aceea permanenta, la locul numit popular cosul pieptului, si i-am raspuns ca ma doare "sufletul".

Am constientizat imediat ce am spus. Acesta a fost marele avantaj. Si-am inteles atunci ca depinde numai de mine sa fiu sanatoasa, sa traiesc decent dupa marea tragedie care mi-a schimbat viata. Trebuia sa-mi impun un alt mod de viata si sa renunt la cel vechi. Schimbarile nu s-au produs dintr-odata, ci in timp. Inainte de toate mi-am scos din cap ideea ca as fi bolnava de inima, m-am resemnat si-am acceptat tot ce s-a intamplat si-am incercat sa inteleg de ce...
Am renuntat la unii prieteni, mi-am facut prieteni noi si-am cautat ocupatii de timp liber care sa ma pasioneze, sa-mi faca placere, sa fie utile... A fost o lupta puternica cu mine si in mine. Si-am castigat.

Dupa aceasta intamplare pe care am prezentat-o succint ca sa nu plictisesc, tind sa cred ca sufletul doare. Acest organ nepalpabil, nematerial, doare tare pentru ca, asa cred eu acum, aici, in suflet si cu sufletul iubim, suferim, dorim, multumim.
Si cand pierdem pe cineva drag, in suflet ramane gol. Este golul ramas dupa ce cel drag, cel iubit ne-a parasit.

Sufletul nu este material, ci imaterial. Nu stiu daca are greutate sau nu, dar in mod sigur nu este material. Exista mai multe forme de suflet, cel al oamenilor, al animalelor si chiar al plantelor.

Spun Sf. Parinti ca sufletul plantelor area cea mai simpla organizare. Urmeaza apoi sufletul animalelor, care contine ceva asemanator sufletului plantelor si ceva in plus. Urmeaza apoi sufletul omului, care contine ceva asemanator sufletelor animalelor si plantelor, si ceva in plus, care il face om. Mai spun Sf. Parinti ca sufletul plantelor si animalelor nu este nemuritor, ci ca dispare odata cu ele. La fel si oameni, in momentul mortii, doar partea aceea a sufletului care ne deosebeste de animale si de plante, doar aceea supravietuieste.

Omul nu gandeste, nici nu iubeste si nici nu uraste cu trupul si nici cu creierul cred, ci cu sufletul. Creierul cred ca este mai mult un fel de interfata intre suflet si trup.

Trupul nostru, desi putrezeste in pamant va fi inviat in Ziua de Apoi, nestricacios si nemuritor si se va uni cu sufletul nostru.

O carte care contine detalii interesante este "Sufletul dupa moarte" scrisa de Pr. Serafim Rose.

Bogdan.

Ce este sufletul? Raspunsul stiintific nu stiu s-a il dau sau nu m-a straduiesc, dar stiu ca uneori m-a doare! Legat de suflet am s-a va spun o povestioara adevarata care la vremea aceea m-a marcat. In urma cu doi ani am avut doi papagali, nu stiu de ce unul s-a imbolnavit i-a paralizat un piciorus, s-a chinuit saracutul nu mai putea s-a stea pe betisoare si eu atunci i-am aranjat un culcus intr-un colt de colivie, acolo il hraneam si ii dadeam apica in fiecare zi. Intr-o zi i-a fost mai rau l-am luat in palma si l-am mangaiat, cand l-am pus inapoi a intors capsorul spre mine parca si-a luat ramas bun si a murit.Eu am si un catelus, si dupa ce papagalul a murit catelul a inceput s-a alerge parca ceva prin casa uitandu-se spre tavan, baiatul meu atunci mi-a sugerat s-a deschid geamul, l-am deschis si catelul parca a privit cum iese ceva pe geam, si s-a linistit. Oare catelul alerga dupa acel sufletel care tocmai parasise trupul papagalului? Nu stiu daca am gresit dar cu lacrimi in ochi am aprins o lumanare, si papagalul l-am ingropat la cateva zile la radacina unui copac! Imi cer scuze daca v-am plictisit cu povestioara asta care pe mine atunci m-a marcat!

Mi-a placut ce-ai povestit. Impresionant. Ar trebui ca cei care au trecut prin experiente asemanatoare, sa le povesteasca.
Cred ca ar trebui sa se termine cu mitul ca numai cainii si pisicile au sentimente si suflet. Tot ce exista pe lume are un suflet care trebuie descoperit. Numai ca trebuie sa iubesti foarte mult ca sa "vezi" sufletul unei flori, pasari sau copac...

Multumesc ca ai avut rabdare si m-ai inteles! eu iubesc tot ce exista,iar cat privesc florile eu nu arunc nici o floare care mai are un pic de viata, le iubesc atit de mult si simpt ca numai ele ma inteleg.Cand sunt suparata sau am o problema merg in balcon unde am o adevarata sera si acolo intre ele imi trece totul!