Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

glykys 19.07.2012 01:35:28

Paul, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa Carla intr-un bar, la o cafea. Deprimat, incepu sa se descarce in fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale… munca… banii… raportul cu prietena… scopul sau in viata!… Totul parea sa ii mearga prost. Carla baga mana in geanta, scoase o bancnota de 50 EURO si ii zise:
- Vrei aceasta bancnota?
Paul, putin confuz, la inceput ii raspunse:
- Bineinteles, Carla… sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?

Atunci Carla lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana cand facu un mic ghemotoc. Aratandu-i ghemotocul lui Paul il intreba din nou:
- Acum o mai vrei?
- Carla, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50 EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai.

Carla desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu piciorul, pana cand se murdari toata.
- Tot mai vrei bancnota?
- Asculta, Carla, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza valoarea….
- Paul, trebuie sa stii ca chiar daca uneori ceva nu iese asa cum vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna… Ceea ce trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult poti sa fii abatut intr-un anumit moment.

Paul ramase nemiscat uitandu-se la Carla fara sa zica un cuvant, in timp ce mesajul ii intra bine in memorie. Carla puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un zambet complice ii spuse:
- Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci cand nu te vei simti bine… dar trebuie sa imi dai o bancnota noua de 50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie. Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Paul privi bancnota, zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa plateasca nota…

De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam intr-adevar si de ceea ce putem realiza?

Acum gandeste-te bine. Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:
1. Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume.
2. Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Univers.
3. Spune 10 castigatori ai premiului Nobel.
4. Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar cel mai bun actor sau actrita.

Cum merge? Rau? Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste care erau cei mai buni ieri. Iar aplauzele se duc! Si trofeele se umplu de praf! Castigatorii se uita!

Acum raspunde la urmatoarele:
1 – Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta
2 – Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile
3 – Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special
4 – Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.

Cum merge? Mai bine? Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii… Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si care stau oricum cu tine.

Gandeste-te o clipa… viata este foarte scurta! Tu, pe ce lista esti? Nu stii?… Lasa-ma sa te ajut…

Nu esti printre cei faimosi, dar esti printre cei la care m-am gandit ca vor citi aceste randuri.

“O lumanare nu pierde nimic daca aprinzi o alta…”

glykys 19.07.2012 23:53:10

O istorioara adevarata pe care am citi-o intr-o carte a lui Dan Puric

Iese Puric din biserica intr-o duminica si il intampina un om, foarte rastit:
- Dumneata ai scris cartea aia cu "Omul frumos"?
- Da, eu am scris-o.
- Unde vezi, domnule, dumneata, oameni frumosi? Ca eu de dimineata de cand ma scol si pana noaptea, cand ma culc, vad numai jigodii. Nu exista oameni frumosi.
O batranica se baga in discutie, cu voce calma si molcoma:
- Ba exista, bre, dar nu vezi dumneata.

glykys 24.07.2012 00:18:35

Monahul Galaction Ilie din manastirea Sihastria, fiind multi ani pastor la oi, umbla cu oile manastirii... a intalnit un sihastru sfant pe care il cunostea si l-a intrebat:
- Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii?
Cuviosul sihastru, oftand din inima, a raspuns:
- Parinte Galaction, stii cand va fi sfarsitul lumii? cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin, adica atunci cand nu va mai fi dragoste si intelegere crestineasca intre frati, intre rude, intre crestini si intre popoare. Atunci cand nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevarat va fi sfarsitul lumii. Caci fara iubire si fara Dumnezeu nu pot sa mai traiasca oamenii pe pamant.
Apoi cei doi sihastri s-au sarutat si au plecat.

cristiboss56 24.07.2012 05:46:21

Gasim intotdeauna ceea ce cautam
 
Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl întreabă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
- Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
- Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
- Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
- Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri și pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărtă, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
- Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei.

Yasmina 24.07.2012 08:32:27

despre vreme calduroasa
 
“Odata, a mers o femeie la Trei Ierarhi sa se spovedeasca. La dojenirile Staretului, referitoare la o imbracaminte decenta, femeia s-a opus:
- Ma sufoc, din pricina caldurii, spunea. Nu mai pot!

Atunci Staretul i-a aratat o fotografie ce o avea, ca amintire, cu membrii Asociatiei Sfintilor Trei Ierarhi, barbati si femei, facuta intr-o vara, la inceputul secolului nostru.
- Ii vedeti pe acestia? Vedeti cum erau imbracati si barbatii si femeile? Era vara. Vedeti cum sufereau hainele inchise, cravatele, sacourile, fustele lungi, manecile lungi? Ce spuneti? Nu se incalzeau?

Focul se afla inauntrul nostru, nu vine din afara. Asadar, moda este aceea care face pe oameni sa se dezbrace, si nu caldura"

cristiboss56 29.07.2012 19:51:45

Sădește-ți credința!
 
De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeț ce conținea câteva boabe de muștar.
- Ce este acolo? întrebă curios omul.
- Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculețul și îi puse în palmă cele câteva boabe de muștar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie și citi:
"Iar Domnul a zis: De-ați avea credință cât un grăunte de muștar, i-ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare!, și v'ar asculta" .
- Acesta să fie leacul minune? zise ironic tânărul.
- Încearcă și ai să vezi. Uite îți las și Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, așadar, pliculețul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână și se strădui să-și imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, grație credinței lui cât un bob de muștar.
Trecu o lună și nu se întâmplă nimic."Trebuie să mai am răbdare", își zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri mașina pe partea dreaptă a șoselei și aruncă furios pliculețul pe geam. Se săturase: "Să mă lase în pace cu utopiile lor!" bombani el cu năduf și porni mașina.
Trecu câțiva ani. Necazurile erau parcă mai mari și mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet mașina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculețul pe gem, își aminti de întâmplare. Opri și se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muștar răsărite pe marginea șoselei. Proveneau din semințele pe care le aruncase. Se aplecă și începu să le culeagă semințele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă și plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga și le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste semințe s-au inmulțit dacă le-am sădit, tot așa credința mea, cât un bob de muștar, trebuia să o sădesc în țarina Domnului. Numai așa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greșala mea a fost aceea că nu am semănat muștarul.
Tânărul a semănat muștarul de credință pe ogorul Evangheliei și acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră și apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
"Cu ce este asemenea împărăția lui Dumnezeu? și cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muștar pe care l-a luat un om și l-a aruncat în grădina sa; și a crescut și s'a făcut pom și păsările cerului s'au sălășluit în ramurile lui ".
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ți semeni credința și să aștepți până când crește ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează și se sădește în mare. Dar totul pornește de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poți avea grămezi de semințe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzești pe căi nepătrunse și înțelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înțelepciune. Viața este un bun predicator și dacă am ști să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiți de munții de ghinioane și necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenți la călăuzirea Ta și fă să ascultăm cuvântul vieții, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veșnic. Amin.

cristiboss56 30.07.2012 22:34:18

” …În fiecare zi, o persoană normală rostește în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărți a câte 500 de pagini… “
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav și îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea șaptezeci de ani. O viață de om. Puse revista pe noptiera și încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în așternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, țesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara țârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfațișând natura moartă. În sfrșit, și-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp așa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEȘTE. O voce limpede și plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Își aduce aminte de Eli și de proorocul Samuel. Fericit că știe cum să răspundă, zice hotărât : Poruncește, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
- Ioane, de ce nu dormi ?
- De-aș putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat și m-am trezit, zise el ca și cum i-ar face un reproș.
- Dar de ce nu M-ai rugat să-ți trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înțelegea de ce nu i-a dat prin minte așa ceva. Glasul continuă :
- Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neașteptat întrebarea ?
- Nu Doamne, făcu el încurcat și rușinat. Nu m-am gândit să mă rog.
- Tu știi câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
- Știu și eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
- Hai să le numărăm. Știi s-o spui ? Spune-o !
- Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
- Tatal nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tau; vie împărăția Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer așa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; și ne iartă nouă gresalele noastre, precum și noi iertam greșiților noștri ; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Ca a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin !…Șaizeci și nouă de cuvinte, Doamne.
- Așadar, numai șaizeci și nouă de cuvinte. Dar tu știi câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iarași peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Își aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
- Douăzeci și cinci de mii de cuvinte, Doamne.
- Ești pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
- Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală și cuvintele citire din revistă ?
- Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunțai impeceptibil
Glasul continuă :
- Înmulțește douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute șaizeci și cinci de zile și vezi cât îți dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viață. De data aceasta se sperie :
- Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute șase mii o sută !
- Îți amintești de parabola talanților ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranță. Matei 25, 14-30.
- Spune-o!
- Un om, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a încredințat avuția sa:unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, și a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanți, a lucrat cu ei și a câștigat alți cinci talanți. De asemenea, și cel cu doi a câștigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ și a ascuns argintul stăpânului său. Și după multă vreme a venit și stăpânul acelor slugi și s-a socotit cu ele. Și apropiindu-se cel care primise cinci talanți, a adus alți cinci talanți, zicând: Doamne, cinci talanți mi-ai dat; iată alți cinci talanți am câștigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se și cel care primise doi talanți, a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat; iată alți doi talanți am câștigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi și cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am știut că ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat și aduni de unde n’ai răspândit și, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Și răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n-am semănat și adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi și eu, venind, aș fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Așadar, luați de la el talantul și dați-l celui care are zece talanți. Că tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua și ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncați-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.
- Iată, îți voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanții sunt cuvintele. Într-o viață de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviință că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alții le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Și nu-ți trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum șaizeci și nouă.
- Stai puțin, Doamne, își aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
- Și ai biruit?
- Am câștigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
- La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă și iar se roagă. Vorbesc puțin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Și ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu dușmanii nevăzuți și nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă și tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăși Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul și se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese și se lăsa purtat. Era somnul. În sfârșit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat și ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Își amintește: douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci de cuvinte... nouă milioane nouă sute șase mii o sută de talanți… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Șaizeci și nouă de talanți… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci și opt de talanți…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Și înca una. Câte va putea.
Pe ulița satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineață frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
- Bună dimineața Ioane, ce te grăbești așa ?
- Era vecinul cu care ieri își cheltuise talanții.
- Amin, zise Ion concentrat.
- Ce amin ? Încă mai dormi și vorbești în somn?
- Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
- Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări și nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
- Două sute șapte, făcu în sfârșit Ion.
- Două sute șapte lei? se holba vecinul.
- De talanți… de cuvinte ! se corecta el.
- Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
- Douăzeci și șapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute șase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
- Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârșit, se hotărî.
- Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Și mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minți. La revedere !

cristiboss56 01.08.2012 22:10:00

Paresimi Fericitul
 
Nea Păresimi Fericitul! Așa-i ziceau oamenii din sat de când se știau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creștea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericești. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puține ori, unde era vreo cearta, el intervenea și, cu duhul blândeții, reușea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept și pentru credința în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări și glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău și necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce își terminase slujba, și îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi își amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc". Așa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în șoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Și tot de atâtea ori, Păresimi răbda mucenicește. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că pește se găsește.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Și pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om așa de bun și de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraș i-au mai dat doar șase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuța din sat și s-a aruncat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele și dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, își înghiți vorbele. Își aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" și, cu groază, privește la icoana Mântuitorului, așteptându-se ca Acesta să i se adreseze și lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ți închipui că te înjur. Nu mi-aș îngădui așa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Și continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putință, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune și să creadă altceva.
- De ce zbieri așa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de țipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, și vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înțelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ți-ai ușura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru față de oameni, despre nedreptățile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârșit, se simțea într-adevăr mai bine.
- Aș vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte și să-mi repar greșala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineață. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea același chip blând și nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat și i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greșit față de dumneata, te-am vătămat și te-am prigonit. Nu ți-am dat simbria pe merit și acum vreau să-mi repar greșala.
Și, fără să aștepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia și, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în șoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Așa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata ești un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în fața lui.
Apoi, în extaz, se ridică și pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-și ia punga înapoi, dar boierul anume iuți pasul.
- Ce să fac cu atâția bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărți la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai șase luni de viață, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an și jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniștit și împăcat, încât cei din jur crezuseră că ațipise.

glykys 02.08.2012 14:17:24

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 462669)
Nea Păresimi Fericitul! Așa-i ziceau oamenii din sat de când se știau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creștea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericești. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puține ori, unde era vreo cearta, el intervenea și, cu duhul blândeții, reușea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept și pentru credința în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări și glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte . De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău și necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce își terminase slujba, și îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi își amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : "rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc". Așa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în șoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Paresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Și tot de atâtea ori, Păresimi răbda mucenicește. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că pește se găsește.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Și pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om așa de bun și de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraș i-au mai dat doar șase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuța din sat și s-a aruncat în genunchi în fața icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele și dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, își înghiți vorbele. Își aduse aminte de propriile cuvinte : "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" și, cu groază, privește la icoana Mântuitorului, așteptându-se ca Acesta să i se adreseze și lui cu fatalele vorbe.
- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ți închipui că te înjur. Nu mi-aș îngădui așa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Și continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putință, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune și să creadă altceva.
- De ce zbieri așa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de țipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, și vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înțelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ți-ai ușura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru față de oameni, despre nedreptățile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârșit, se simțea într-adevăr mai bine.
- Aș vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte și să-mi repar greșala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineață. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea același chip blând și nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat și i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greșit față de dumneata, te-am vătămat și te-am prigonit. Nu ți-am dat simbria pe merit și acum vreau să-mi repar greșala.
Și, fără să aștepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia și, după cum îi era obiceiul,dădu cu punga de pământ plin de năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în șoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
- Așa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata ești un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în fața lui.
Apoi, în extaz, se ridică și pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-și ia punga înapoi, dar boierul anume iuți pasul.
- Ce să fac cu atâția bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărți la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai șase luni de viață, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an și jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniștit și împăcat, încât cei din jur crezuseră că ațipise.

Ce frumos! De aici se dovedeste ca se mantuiesc unii si prin jertfelnicia si multa rabdare a altora!

cristiboss56 03.08.2012 20:47:53

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiș, nu departe de o fântână. Un alt drumeț s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare și fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părțile și pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă și a plecat mai departe.
Puțin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit și apoi s-a tras la umbră, lângă fântână și a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga și dându-și seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea și i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu știa nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău și nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii și apoi să devină ucigaș? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga și crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îți mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoț, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaș, care își ascunsese așa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni și care astfel și-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens și justețe în tot ceeace se întîmplă, chiar și atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înțelegi.
Credința în adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…


Ora este GMT +3. Ora este acum 13:29:27.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2023, Jelsoft Enterprises Ltd.