Luni, 19 februarie, începem cea mai importantă perioadă duhovnicească din cursul anului bisericesc, Postul Mare. Acest post este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. El a fost rânduit iniţial pentru pregătirea catehumenilor de odinioară care urmau să primească botezul la Paşti, apoi a devenit un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a celei mai mari sărbători creştine din an, Învierea Domnului. Totodată, ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul nostru Iisus Hristos înainte de începerea activităţii Sale mesianice.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune că „Postul Mare este un timp de rugăciune mai intensă, o perioadă în care trebuie să unim rugăciunea smerită şi pocăinţa sinceră cu iubirea milostivă”. Postul Mare este caracterizat prin renunțarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice și particulare, îmbunătățire personală și multă generozitate cu cei aflați în nevoi. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinței, a curățirii inimii și minții, de reîntoarcere către poruncile Domnului și către aproapele nostru.
Perioada Postului Mare este și un timp al bucuriilor duhovniceşti şi al speranţei pentru întreaga Biserică. Acest timp de postire contribuie la tămăduirea noastră de bolile sufletești și trupești care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa. Să începem Postul cel Mare având în suflet sentimentele cele mai curate, care să se reflecte şi în exterior, în dragoste faţă de aproapele, în năzuinţele noastre şi în gândurile noastre generoase, aşteptând ca Dumnezeu să se coboare în sufletele noastre, ca să putem toţi, împreună, la sfârşitul acestei perioade, să ne bucurăm pe deplin şi de Darurile Învierii Domnului, care sunt oferite, prin intermediul Bisericii, fiecărui credincios.

Postul Mare +
 

Postul Mare precede Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, serbat anul acesta în data de 8 aprilie. Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe. De aceea în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă.
Perioada de post premergătoare Sfintelor Paşti este de luni, 19 februarie, până sâmbătă, 7 aprilie, inclusiv.
În primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfântului Dionisie al Alexandriei ş.a., unii posteau numai o zi sau două înainte de Paşti, alţii trei zile, alţii o săptămână, iar alţii mai multe zile, chiar până la şase săptămâni înainte de Paşti.
Ultima dintre cele şapte săptămâni de post deplin, Săptămâna Sfintelor Patimi, nu era integrată în postul Păresimilor, ci se socotea aparte.
Abia în secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic, Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi. După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii izgonirii lui Adam din Rai şi se postește până în seara Sâmbetei din săptămâna Patimilor, inclusiv.
Durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, referitoare la numărul patruzeci când este vorba de cercetarea şi pregătirea sufletului prin măsuri divine: Potopul a durat 40 zile, 40 de ani au rătăcit evreii în pustie, Moise a stat pe munte 40 zile pentru a primi Legea ș.a.
Postul Paştilor nu este numai cel mai lung şi mai important, dar şi cel mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe.
În secolul al IV-lea, Constituţiile Apostolice recomandă să se postească, în ultima săptămână, astfel:
Postiţi din ziua a doua – luni – până vineri şi sâmbătă şase zile, întrebuinţând numai pâine, sare şi legume şi bând apă, iar de vin şi de carne abţineţi-vă în aceste zile, că sunt zile de întristare, nu de sărbătoare; vineri şi sâmbătă să postiţi, cei cărora le stă în putinţă, negustând nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta – Constituțiile Apostolice, Cartea V, cap. 18.
În general, postul Păresimilor era mult mai aspru decât se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul al nouălea din zi, spre seară, în afară de sâmbete şi duminici, care erau exceptate de la ajunare.
Conform tradiţiei actuale a Bisericii, în cursul Postului Mare se posteşte astfel:
în primele două zile – luni şi marţi din prima săptămână – se recomandă, pentru cei ce pot să ţină, post complet sau pentru cei mai slabi ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă;în primele trei zile – luni, marţi şi miercuri – şi ultimele două zile – vineri şi sâmbătă din Săptămâna Patimilor, la fel;miercuri în Săptămâna Patimilor se ajunează până seara, după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, când se mănâncă pâine şi legume fierte fără untdelemn;în tot restul postului, în primele cinci zile din săptămână se mănâncă uscat o singură dată pe zi, seara, iar sâmbăta şi duminica de două ori pe zi, legume fierte cu untdelemn şi puţin vin;se dezleagă la vin şi untdelemn în următoarele zile: Sfinţii Patruzeci de Mucenici (9 martie), Joia Canonului Celui Mare, înainte şi după prăznuirea Bunei Vestiri (24 şi 26 martie) şi în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), iar după unii şi în Joia Patimilor. La praznicul Bunei Vestiri şi în Duminica Floriilor se dezleagă şi la peşte.
Pentru a trezi sufletele credincioşilor şi a le îndemna la căinţă şi smerenie, Biserica a hotărât, prin canoanele 49 Laodiceea şi 52 Trulan, ca în timpul Păresimilor să nu se oficieze Sfânta Liturghie decât sâmbăta, duminica şi de sărbătoarea Buneivestiri, iar în celelalte zile ale săptămânii să se săvârşească numai Liturghia Darurilor înainte sfinţite, care e mai potrivită pentru acest timp.

Arhimandritul Arsenie Voaideș, starețul Mănăstirii „Schimbarea la Față”, Sfântul Sava-Berzunți a trecut la cele veşnice. Slujba de înmormântare a Părintelui Arsenie va fi oficiată marți, 20 februarie. Vineri, la ora 14:00, trupul neînsuflețit al părintelui Arsenie a fost depus în incinta bisericii aşezământului monahal de la Berzunţi.
În mesajul de condoleanţe, IPS Ioachim a spus despre „Tăicuța Arsenie” că „a plecat într-o tăcere neobișnuită” lăsând multă tristețe în sufletele celor care l-au cunoscut, prețuit și iubit.
La acest moment de profundă întristare, transmitem gând de compasiune cinului monahal, ucenicilor săi și pelerinilor Mănăstirilor „Schimbarea la Față”, Sfântul Sava-Berzunți și „Buna Vestire”, Pogleț, rugând pe Hristos Domnul să primească sufletul Părintelui Arsenie întru Împărăția Sa cea veșnică. Dumnezeu să-l ierte și veșnică să-i fie pomenirea, a spus IPS Părinte Ioachim.
Părintele Arsenie Voaideș s-a născut în satul Huisurez, comuna Dămuc, judeţul Neamţ, la 24 ianuarie 1951, din părinţii Neculai si Anghelina, de credinţă ortodoxă şi a primit la botez numele Augustin.
În anul 1977 a intrat ca frate la Schitul Tarcău din judeţul Neamţ, iar în anul 1978 este închinoviat la Mănăstirea Cetăţuia, Iași. În anul 1979 este tuns în monahism primind numele Arsenie. A fost vieţuitor al acestei mănăstiri până în anul 1986, când a fost transferat la Mănăstirea Putna.
În 1987 a fost trimis, de ascultare, ca paznic la schitul Savu, sat Buda, comuna Berzunţi, judeţul Bacău, iar la 8 noiembrie 1988, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a fost hirotonit diacon de către ierarhul de pioasă amintire, Eftimie, pentru ca în următoarea duminică să fie hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii Sf. Sava.
Odată cu formarea teologică, părintele Arsenie s-a preocupat și de formarea obștii monahale, dar și de refacerea bisericii mănăstirii grav afectată de trecerea timpului. Între 1992-2002 lăcașul monahal a fost consolidat, extins și înfrumusețat, astfel încât la Praznicul Schimbării la Față din anul 2002, a fost sfințit ansamblul eclesial al mănăstirii.
Ca un „meşter Manole” al zilelor noastre, a avut dorinţa de a ridica „altă monastire pentru pomenire”. Și nu s-a oprit la una. Este ctitor al Schitului „Sfântul Ilie Tesviteanul”, alături de Protos. Isaia Adragăi, chiar pe locul în care la început de secol 19 ieromonahul Varnava a ridicat loc de închinăciune.
Situată la o distanţă de 100 de km, Mănăstirea Pogleţ este tot o ctitorie a părintelui Arsenie Voaideş. Monument istoric biserica mănăstirii este de o frumuseţe aparte. Şi aici prin grija părintelui a fost întemeiată o obşte de maici cu o aleasă viaţă duhovnicească. Chiliile şi gospodăria anexă s-au realizat tot în perioada anilor 1996-2007.
În anul 2013, la 25 august a avut loc sfintirea Bisericii cu Hramul „Izvorul Tămăduirii” din satul Băcioi, comuna Corbasca ridicată prin osteneala Preacuviosului Pr. Stareţ Arsenie Voaideş, cu sprijinul vrednicului de pomenire ctitor IPS Adrian, Arhiepiscop emerit al românilor din Europa Occidentală și Meridională, ajutat de soborul maicuţelor de la Mănăstirea Pogleţ.
Arhimandritul Arsenie a trecut la cele veşnice în data de 16 februarie 2018.

Părintele Patriarh Daniel şi-a început omilia duminicală cu un subiect important în contextul perioadei Postului Mare care stă să înceapă. El a vorbit despre importanţa iertării celor care ne-au greşit precizând că acest act reprezintă „începutul bun al perioadei de post” prin care ne asemănam cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Preafericirea Sa a explicat că „iertarea greşelilor aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre înviere”.
Conducătorul Bisericii Ortodoxe Române a avertizat în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai că „nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare”, deoarece prin iertarea altora se cultivă „smerenia şi libertatea interioară a omului dornic de-a trăi în iubirea milostivă a lui Dumnezeu”.
„Relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi”, a remarcat Părintele Patriarh care a motivat aceste cuvinte prin faptul că „omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său”.
Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu Cel Milostiv îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului şi iubitorul de oameni.
În continuare, Patriarhul României a prezentat motivaţia postului şi a afirmat că postim „deoarece iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dă*ruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase, băuturile rafinate sau desfătările pătimaşe ale simţurilor”. El a semnalat că „nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau admiraţi de oameni” şi a explicat cuvintele Mântuitorului care spune: Tu când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti (cf. Matei 6, 17-18).
„A unge capul, în tradiţia ebraică”, a spus Preafericirea Sa, „înseamnă a arăta că viaţa este binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa înseamnă a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia lor printr-o înfăţişare posomorâtă sau întunecată”.
În opoziţie cu practica de a posti pentru a fi admiraţi de oameni, Patriarhul a explicat că „postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor”. De asemenea, el a subliniat că „trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie”, deoarece „smerenia şi bucuria sunt semnele postului adevărat”.
În cuprinsul cuvântului său rostit duminică, 18 februarie, Patriarhul României a definit postul ca fiind:
dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1);o stare spirituală de jertfă sau ofrandă de sine a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia;semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale limitate şi trecătoare spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice;nu numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi înfrânare de la orice poftă de stăpânire egoistă asupra altora;înfrânare de la orice gând sau faptă care diminuează iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele;o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se practică din iubire pentru El.
În omilia rostită în paraclisul Sfântul Grigorie Luminătorul, Preafericirea Sa a prezentat şi cele trei greşeli săvârşite de Adam care i-au adus izgonirea din Rai: „nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit, adică nu s-a înfrânat, şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe”.
Făcând o comparaţie, Preafericirea Sa a explicat că Hristos – Noul Adam ne învaţă să luptăm cu tentaţiile păcătoase şi a evidenţiat că Domnul a respins la finalul celor 40 de zile de post cele trei ispite venite de la diavolul: „lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii pă*mânteşti şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului”.
În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El. Astfel, Domnul Hristos ne învaţă că omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.
La final, Patriarhul României a recomandat ca în perioada Postului Mare „să îndreptăm comportamentul sau atitudinea lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor şi a ne împărtăşi de iubirea sfântă, smerită şi milostivă a lui Hristos”.

Iertarea, postul şi adunarea adevăratelor comori în Împărăţia lui Dumnezeu au fost temele principale abordate de PS Timotei Prahoveanul în omilia din duminica izgonirii lui Adam din Rai. Unul dintre îndemnurile principale pe care Ierarhul le-a adresat a fost ca prin milostenie şi fapte bune să ne trimitem comoara noastră în Ceruri, dobândind astfel fericirea veşnică.
Adresându-se celor prezenţi în Catedrala Patriarhală, ierarhul a semnalat faptul că „nu doar Adam a fost izgonit din Rai din pricina călcării poruncii Stăpânului”, ci şi noi ne aflăm „mai întotdeauna în aceeaşi situaţie, fiind exilaţi departe în lumea păcatului” departe de Dumnezeu şi fără comuniune cu El.
„În faţa unei astfel de situaţii”, a precizat Ierarhul, „Biserica ne cheamă stăruitor să ne întoarcem la Dumnezeu cu care am rupt comuniunea, să ne întoarce prin postire să cerem îndurare aşa cum a cerut Adam îndată ce a fost alungat din Rai”.
Făcând referire la textul evangheliei, Preasfinţia Sa a vorbit despre importanţa actului iertării evidenţiind că măsura cu care noi vom ierta va fi şi măsura cu care Dumnezeu se va raporta la faptele noastre şi ne va acorda iertare. Totodată, el a îndemnat să răspundem răutăţii cu bunătate.
„Iertarea, nejudecarea celuilalt, puterea de a ierta şi de a iubi pe cei care nu ne iubesc, este cea mai înaltă dovadă că noi suntem ucenicii următori ai lui Hristos”, a subliniat Preasfinţia Sa care a spus că „atunci când cineva răsplăteşte binele cu bine face doar un lucru omenesc, când răsplăteşte binele cu rău face un lucru diavolesc, iar atunci când cineva răsplăteşte răul cu bine abia atunci lucrează după voia lui Dumnezeu”.
În privinţa postului, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor a tras un semnal de alarmă asupra faptului că noi oamenii astăzi, de cele mai multe ori găsim scuze pentru a nu ţine postul spunând că „este foarte greu de împlinit, că nu putem să ne lipsim de anumite bucate, că nu mâncarea este cea mai importantă” sau judecăm şi criticăm pe cei care „postesc şi doresc să urmeze poruncilor Mântuitorului”.
Făcând referire la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, Ierarhul a explicat că postul adevărat nu înseamnă doar „ferirea de anumite bucate, ci mai ales ferirea de păcate”.
În privinţa comorilor pe care noi oamenii le strângem, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul a spus că de cele mai multe ori sunt ascunse în „în vreo proprietate, în maşini sau în lucruri pe care nu le folosim”, însă suntem total nepăsători de viaţa duhovnicească şi nu ţinem cont de cuvintele lui Hristos care spune că „unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră”.
Preasfinţia Sa a îndemnat ca prin milostenie şi fapte bune să ne trimitem comoara noastră în Ceruri, deoarece aceste lucruri simple la prima vedere reprezintă părţi din averea noastră cerească.
În acest sens, Ierarhul a făcut referire la bulgarul Dobri Dobrev care s-a mutat în veşnicie recent şi care „în ultimii 20 ani ai vieţii a cerşit pe treptele catedralei din Sofia, iar toţi banii pe care i-a adunat i-a donat Bisericii şi orfelinatelor”.
A devenit una dintre cele mai cunoscute figuri din Bulgaria mai ales pentru dragostea faţă de Biserică şi copiii săraci. El şi-a trimis din vreme toată comoara în ceruri, aşa cum au trimis-o oamenii cu adevărat înţelepţi. Nu le putem cere oamenilor să facă ca Dobri Dobrev, dar mulţi dintre noi pot trimite anumite lucruri în Ceruri pentru a strînge acolo ocomoară cu adevărat preţioasă.
Dobri Dobrev a fost înmormântat joi în cimitirul bisericii din localitatea natală Bailovo, aşa cum i-a fost dorinţa încă din timpul vieţii. La funeraliile sale a participat Patriarhul Neofit care a venit să-i aducă un ultim omagiu celui supranumit „cerșetorul pentru Hristos”, trecut în veşnicie la vârsta de 103 ani.
Bulgarul a donat în total peste 60.000 de dolari (aproximativ 100.000 leva) pentru: Catedrala „Sfântul Alexander Nevsky” din Sofia, Biserica „Sfinții Chiril și Metodie” din Satul Bailovo și Mănăstirea Eleshnishki „Adormirea Maicii Domnului” din Estul Sofiei.

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, Mitropolitul Ardealului i-a îndemnat pe credincioşi la iertarea aproapelui. El le-a explicat că Hristos a adus legea iubirii şi iertarea este „prima condiție pentru a putea călători împreună cu Hristos” pe calea Postului Mare.
„Dacă El ne-a iubit atât de mult încât S-a jertfit pentru noi, din iubirea Sa noi trebuie să luăm și să ne hrănim viața noastră întâi de toate făcând acest pas al iertării”, a spus Înaltpreasfinţia Sa îndemnând: „să iertăm în sufletul nostru tot ceea ce se află ca o sarcină purtată foarte greu”.
În Duminica lăsatului de sec pentru Postul Mare, la catedrala din Sibiu Liturghia a fost oficiată de IPS Mitropolit Laurenţiu care a prezidat soborul de clerici format din profesori de la Facultatea de teologie din Sibiu şi slujitori ai catedralei.
Omilia ce a urmat citirii pericopei evanghelice a fost rostită de pr. prof. univ. dr. Dorin Oancea. Credincioșii au avut posibilitatea să afle despre însemnătatea Postului Sfintelor Paști, despre pregătirea duhovnicească din această perioadă din anul bisericesc și chemarea de a săvârși fapte bune prin care ne apropiem sufletește de semenii noștri și împlinim porunca Evangheliei.
Răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Timotei Popovici” a Catedralei mitropolitane din Sibiu, dirijată de pr. lect. univ. dr. Dan Alexandru Streza.

Chiriarhul Dunării de Jos aniversează duminică 28 ani de la hirotonia episcopală. Cu această ocazie, Patriarhul Bisericii noastre i-a transmis Înaltpreasfinţiei Sale un mesaj de felicitare.
Arhiepiscopul Casian s-a născut în 18 martie 1955, în comuna Lopătari, jud. Buzău, din părinţii Vasile şi Rada Crăciun, la botez primind numele Costică.
A urmat şcoala din localitatea natală, apoi Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău (1970-1975), Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1976-1980), cu licenţă în Teologie (1980), studii de specializare la Universitatea II din Strasbourg – Franţa (1981-1984), unde a obţinut doctoratul în Teologie, cu teza: Icoana şi frescele exterioare ale mănăstirilor moldovene – încercare de prezentare a raporturilor dintre ele, echivalat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, în anul 1986.
Între timp, a fost tuns în monahism la Mănăstirea Ciolanu cu numele Casian şi hirotonit ierodiacon (1980). Mai târziu, hirotonit ieromonah şi hirotesit protosinghel (1985), apoi arhimandrit (1987).
Tot în această perioadă a fost profesor la Seminarul Teologic din Buzău (1980-1981 şi 1984-1985), duhovnic şi asistent la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1985-1988). A fost promovat inspector patriarhal la Bucureşti (1988-1990), perioadă în care a coordonat învăţământul teologic din Patriarhia Română. Pentru scurtă vreme a fost slujitor la Mănăstirea Antim din Bucureşti.
La solicitarea Arhiepiscopului Antim Nica a fost ales arhiereu-vicar, cu titlul Gălăţeanul, la Episcopia Dunării de Jos (12 februarie 1990), câteva zile mai târziu fiind hirotonit şi instalat la Galaţi (18 februarie 1990).
În urma trecerii la cele veşnice a Arhiepiscopului Antim, a fost ales Episcop al Dunării de Jos (12 iulie 1994) şi instalat la Galaţi în 24 iulie 1994. Între înfăptuirile sale: redeschiderea Seminarului Teologic Sfântul Andrei din Galaţi, înfiinţarea Facultăţii de Teologie-Litere din cadrul Universităţii Dunărea de Jos, Galaţi, înfiinţarea unei şcoli postliceale de învăţători, redeschiderea unui însemnat număr de mănăstiri, restaurarea Catedralei eparhiale şi a unor biserici de mir, zidirea de noi biserici;
A organizat foarte bine asistenţa socială (situându-se, în acest domeniu, între eparhiile cu foarte bune rezultate). A reprezentat Biserica Ortodoxă Română în diferite întâlniri peste hotare. A pus bazele revistei eparhiale Călăuza ortodoxă.
A publicat temeinice lucrări de teologie, iconografie şi istorie, între care: Poarta cerului (1999), Cetatea Sfântului Andrei (1999), Duh şi cuvânt (1999), Ancora veşniciei (2000), Mreaja cuvântului (2004), Candela credinţei (2005), Întru lumina Ta (2007), Un patriarh ecumenic la Galaţi, Sfântul Atanasie Patelarie (2009).
Printre realizările părintelui Casian a fost și Anuarul eparhiei: Biserică, misiune, slujire (peste 10 volume). De asemenea, a publicat numeroase studii, articole, reportaje, pastorale în periodice bisericeşti din ţară şi străinătate; este membru în diferite asociaţii şi societăţi bisericeşti şi culturale atât la noi, cât şi în străinătate.
La data de 27 septembrie 2009, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, prin Hotărârea cu nr. 3621/2009 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Eparhia Dunării de Jos a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie, iar Înaltpreasfinţitul Părinte Casian la demnitatea de Arhiepiscop (Tomosul patriarhal nr. 3621/10.09.2009).

Postul cel Mare începe în fiecare an cu o rânduială specială care se săvârșește în primele patru zile din prima săptămână, seara: slujba Canonului de pocăință alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul. La Catedrala Patriarhală din București, slujba Canonului de pocăință, denumit și „cel Mare”, se oficiază începând de astăzi până joi, 22 februarie. În fiecare din primele patru zile, se citește câte o parte din acest canon, urmând apoi slujba Pavecerniței Mari cu finalul special din Postul Mare, care cuprinde rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne și Stăpânul vieții mele...”, cu stihuri și metanii. Creația Sfântului Andrei Criteanul este cel mai mare canon din slujbele ortodoxe, având aproape 250 de tropare în toate cele nouă cântări. Canonul include şi cântarea a 2-a, care lipseşte, de obicei, în celelalte canoane. Unele strofe ale canonului ne dau de înţeles că acesta a fost scris de Sfântul Andrei la bătrâneţe. În unele tropare citim apelul direct la pocăinţă, câteodată venind chiar din partea lui Dumnezeu, iar în altele sunt exemple din Sfânta Scriptură despre păcat şi pocăinţă. Canonul are imagini biblice aşezate, de obicei, în ordine cronologică. În cântarea a 8-a se trage oarecum o concluzie a acestei prezentări: „Pe toţi cei din Legea Veche i-am adus ţie, suflete, spre pildă”. Tematica din Noul Testament apare sporadic în cântările 1-8, dar este dezvoltată mai ales în a doua parte a cântării a 8-a şi în cântarea a 9-a. Canonul cel Mare reprezintă una din cele mai frumoase poezii bisericeşti bizantine.
În rânduiala noastră bisericească, Canonul cel Mare se citește integral în Săptămâna a 5-a a Postului Mare, la Denia de miercuri seara.

Astăzi am intrat în Postul Mare, vremea potrivită pocăinţei. Biserica în ansamblul ei îmbracă o haină cernită ce trimite la aspectul penitenţial al vieţii liturgice și duhovnicești. Suntem chemaţi la călătoria postului, prin rânduieli şi slujbe speciale, dar şi prin autentică viețuire în Hristos. Să cerem şi să dăm iertare tuturor şi să ne îndreptăm cu paşii rugăciunii către sărbătoarea Învierii Domnului!
Cu Duminica Vameşului şi a Fariseului a debutat perioada liturgică a Triodului. De atunci a început să se prefigureze postul şi am început să ne pregătim cum se cuvine pentru această călătorie. Hotarul dintre perioada pregătitoare a postului şi postul propriu-zis îl constituie Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. De aceea, prima săptămână este o vreme de ajunare completă, de post aspru, cu zile aliturgice (luni și marți), în care predomină asceza şi rugăciunea.
Duminica de ieri a fost numită de Sfinţii Părinţi şi Duminica iertării, pentru a ne arăta că nimeni nu poate intra cum se cuvine în rânduiala postului dacă nu este în pace cu semenii, pentru că de multe ori e uşor să iertăm cu buzele, superficial, dar e destul de greu să iertăm adevărat, din tot sufletul, dând întâietate întru toate fraţilor noştri: „Să-i mulţumeşti fratelui care te-a ocărât sau te-a întristat căci prin el ţi-ai cunoscut boala; să te rogi pentru el şi să primeşti cele ce-ţi vin de la el ca pe nişte leacuri date de Însuşi Domnul. Dacă însă te vei mâhni, e ca şi cum I-ai spune lui Iisus: nu voiesc leacurile Tale” (Sfântul Ioan Casian). Cântările Vecerniei acestei duminici au anunțat începutul postului, iar la sfârşitul ei cei prezenţi și-au cerut iertare unii de la alţii, într-o rânduială emoţionantă, întâlnită mai ales în mănăstiri. Imnologia liturgică a Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai însumează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru post. Aflăm din cântări şi din toate stihurile citite că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru comuniunea harică cu El, iar nu pentru păcat şi pentru depărtarea de la cele sfinte şi sfinţitoare: „Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă, locaşul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârşită şi desfătare, mărirea drepţilor, frumuseţea profeţilor şi sălăşluirea sfinţilor, cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor să-mi deschidă uşile pe care cu neascultare le-am închis şi să mă învrednicesc a mă împărtăşi de pomul vieţii şi al bucuriei cu care mai înainte întru tine m-am desfătat” (Imn în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).
Istoria mântuirii omului cuprinsă în perioada Postului Mare
Biserica recuperează întreaga istorie în Postul Mare începând cu izgonirea lui Adam din Rai şi sfârşind cu Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos Dumnezeu. Perioada în care ne aflăm evocă postul de patruzeci de zile al Mântuitorului Iisus Hristos în pustie pentru a ne învăța smerenia și lupta duhovnicească, lepădarea păcatelor și neputințelor noastre, și unirea cu Dumnezeu. În post suntem îndemnați la răstignirea patimilor egoiste pentru a dobândi învierea sau ridicarea sufletului din păcat și bucuria împărtășirii cu Hristos Cel răstignit și înviat. Postul Sfintelor Paști este menționat prima dată ca fiind o practică obișnuită a Bisericii în canonul 5 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.
Perioada cea mai profundă a Triodului este o vreme de participare mistică la Pătimirile lui Hristos, alcătuită din şase popasuri duminicale până în ziua Măritei Învieri. Duminicile din Postul Mare sunt trepte duhovniceşti ale smeritului nostru urcuş către Golgota. Slujbele sunt deosebite, multe dintre ele sunt unice, specifice numai acestei perioade. Ele sunt mai lungi, metaniile se înmulţesc, hrana se împuţinează, postul cunoaşte o asprime şi aduce după sine şi rugăciune multă. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Pavecerniţa Mare, Deniile sunt unele din slujbele specifice care dau frumuseţe cultului şi ne îndeamnă la trăire duhovnicească şi liniştire sufletească. Cântări de o frumuseţe rară şi cunoscute mai de toţi creştinii: „Cu noi este Dumnezeu...”, „Doamne al puterilor...”, „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?...”, ne fac să fim cu sufletul plin de bucurie pentru această perioadă a anului.
Liturghie specială, care se oficiază numai în Postul Mare
Pentru împărtășirea euharistică mai deasă a celor care se nevoiesc pe această cale pregătitoare spre Înviere s-a rânduit săvârșirea Liturghiei Darurilor înainte sfințite în timpul săptămânii, de luni până vineri, conform canonului 49 Laodiceea și 52 Trulan. Sâmbăta se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în primele cinci duminici ale acestui post Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
Spre finalul călătoriei, în săptămâna Sfintelor Pătimiri, slujbele se caracterizează prin cântări de tânguire ce evidenţiază pocăinţa şi durerea sufletească, printr-un dramatism prezent şi în rânduiala slujbelor, şi în sufletele credincioşilor. Acum ni se cere să arătăm roadele faptelor din timpul „alergării celor 40 de zile” şi să primim pe Hristos la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii.
Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului începe în Duminica Floriilor, seara, la Denie, iar Constituţiile Apostolice, precum şi Sfinţii Părinţi poruncesc să postim în această săptămână gustând numai pâine, sare, legume şi apă. Se dezleagă la untdelemn şi vin numai în Sfânta şi Marea Joi. În Vinerea Mare, dacă sănătatea îngăduie, nu se va gusta nimic până seara. Pentru cei neputincioşi sau prea bătrâni care nu pot posti atât de aspru se recomandă să ţină post după putere, potrivit sfatului duhovnicului.
În toată perioada de postire până la ziua slăvitei Învieri facem un exerciţiu de autocontrol, foarte bine-venit. Este un exerciţiu de verificare şi de întărire a puterii noastre, de stăpânire a dorinţelor, a poftelor trupului și a tuturor celorlalte care ne țin legați de cele ale lumii.
O nouă șansă acordată omului
Acum, la început de post, trebuie să ne propunem să nu pierdem noua șansă ce o avem înainte spre a ne cerceta cugetul cum se cuvine, spre a ne regăsi adevărata noastră identitate de fii ai lui Dumnezeu. Întreaga perioadă a Postului Sfintelor Paști ne ajută să ne subțiem firea și să dobândim vederea lucrurilor duhovnicești. Asftel, ajungem să înţelegem că a exista nu înseamnă numai a ne hrăni organismul cu cele necesare vieţii biologice, ci existenţa poate fi dusă la un nivel mult mai ridicat, pe care îl numim spiritual sau duhovnicesc.
Astăzi, în pragul noului început duhovnicesc să ne rugăm Mântuitorului Hristos să ne dăruiască ploaie de lacrimi ca să plângem și să ne curățim întinăciunea trupului și a sufletului, sârguindu-ne a smeri trupul și a ne îndulci viața cu bucuria rugăciunii. „Venit-a postul, maica curăției, cea care învinovățește păcatul și este vestitoarea pocăinței, purtarea îngerilor și mântuirea oamenilor; să strigăm credincioșii: Dumnezeule, miluiește-ne pe noi!” (Stihiră de la Stihoavna Utreniei de luni, prima săptămână a Postului Mare).

Pocăința a fost tema principală a omiliei rostite de Părintele Patriarh luni seară în Catedrala Patriarhală. „Acest post este organizat ca o școală a pocăinței” fiind „o participare tainică la postul de patruzeci de zile al Mântuitorului” și o luptă cu predispozițiile moștenite de la protopărinții Adam și Eva, cu „tendința de a acuza pe alții și a ne scuza pe noi”, a spus Patriarhul Daniel, după slujba Canonului celui Mare din prima zi a Postului Paștilor.
Preafericirea Sa le-a vorbit credincioșilor prezenți în Catedrala Patriarhală despre postul care a început „la sfârșitul Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai” și a atras atenția asupra faptului că „pocăința este singura cale de a redobândi raiul pierdut de protopărinți”.
„Mântuitorul, deși era fără de păcat, a postit, s-a rugat, și ne-a învățat mai ales ascultarea de Dumnezeu până la moarte și încă moarte pe cruce. Neascultarea lui Adam cel vechi a fost vindecată prin ascultarea până la moarte față de Dumnezeu a lui Iisus Hristos, Adam cel Nou”, a explicat Patriarhul Daniel.
Slujba Pavecerniței Mari și a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul de la Catedrala Patriarhală din București .

Părintele Patriarh a subliniat faptul că „pocăința înseamnă regret pentru răul pe care l-am săvârșit, pentru păcate, și hotărâre de îndreptare, de început nou”, făcând referire la etimologia termenului grecesc metania sau metanoia, care semnifică „schimbarea felului de a gândi, de a vorbi și de a viețui”.
„Dar această luptă cu păcatul nu este lupta cu păcatul din alții, ci cu păcatul din noi. De aceea, pocăința este o luptă grea. Mai ușor te lupți uneori cu dușmanii decât cu propriile tale păcate”, a evidențiat Preafericirea Sa.
Dar deși este o luptă grea și obositoare, „nu trebuie să fim posomorâți”, a spus Patriarhul, citând din Evanghelia după Matei: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii” (Mt. 6:16):
„De ce există în post o bucurie, dincolo de faptul că se mănâncă mai puțin, se renunță la bucate de origine animală și se mănâncă produse de origine vegetală care predispun mai mult la rugăciune, la pacificarea patimilor egoiste? Pentru că îl iubim pe Hristos”.
Patriarhul Daniel a continuat prin a evidenția faptul că postul este o jertfă în care Mântuitorul ne însoțește:
„Noi postim pentru că îl iubim pe Mântuitorul. Postul este o ofrandă, o jertfă, o dăruire de sine adusă lui Hristos care sfințește viața noastră și care participă la postul nostru. El ne ajută să postim, ca postul să nu fie o simplă auto-înfometare, o crispare, ci o transformare”.
Referitor la această transformare, Prefericirea sa a spus că se manifestă în modul de a gândi, de a viețui: „ne dezrobim de legăturile pe care le creează hrana atunci când devine lăcomie sau patimă egoistă, când suntem mai preocupați de mâncare și băutură decât de rugăciune și fapte bune”.
Mai presus de abținerea de la hrana materială „Postul pe care l-a rânduit Biserica este o transformare a foamei și setei materiale, fizice, în foame și sete de Dumnezeu, în dor de Dumnezeu”, a amintit Patriarhul. „Dacă postim și nu ne rugăm, postul este foarte greu, este o interdicție autoimpusă fără să primim nimic în schimb”.
„Dacă renunță la hrana materială și nu pune în locul ei pe cea spirituală, omul care postește se enervează, se agită, se tulbură, pentru că a renunțat și nu a primit nimic în schimb”, a avertizat Părintele Patriarh, explicând prin exemple de la marii cuvioși postitori faptul că „rugăciunea dă energie, putere din puterea lui Hristos”.
„Aceasta este adevărata înțelegere a postului: transformarea foamei după cele materiale în foame după cele spirituale”, a concluzionat PF Daniel.
În acest context, Preafericirea Sa a subliniat importanța lecturilor biblice, a slujbelor din Postul Mare și în special a Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, prin care cerem eliberarea din patru mari patimi: duhul trândăviei – lenea, al grijii de multe – risipirea și împrăștierea minții, al iubirii de stăpânire – de averi sau asupra altora și duhul grăirii în deșert – vorbe fără rost care duc la risipire, degradare, dezbinare, ceartă. Totodată cerem dobândirea a patru mari virtuți: duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei.
„Această rugăciune este numită o pecete a întregii școli de pocăință din timpul Sfântului și Marelui Post”, a subliniat Părintele Patriarh Daniel.
La final, Patriarhul s-a rugat Mântuitorului Hristos, cel care a postit patruzeci de zile și marilor sfinți postitori „să ne ajute să înțelegem această perioadă ca fiind o școală a pocăinței și un urcuș spre înviere”.