Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 21.10.2012 22:49:17

Citat:

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit (Post 477640)
Povestea unor prieteni si a comorii lor cea mai de pret,ce mereu poate fi regasita,daca sunt impreuna.

,,Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară și așa, voi avea parte și de ceva aventură!” exclamă el.Și iată, că porni la drum. Și merse, ce merse și ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Ești suficient de puternic și curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru și îl însoți pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă și întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuși să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă și poți să ne alarmezi de pericole. Nu dorești să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru și îi însoțește pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt și stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor și să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuțită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăși de drum.Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoțești în căutarea unei comori și să ne ții de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru și astfel, porniră toți la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajiște iar toți se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le țină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deșert unde se întâlni cu Cămila. “Ești numită oaia deșertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deșert și să ne însoțești în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis și făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru și astfel că el, Oaia și Leul se urcă pe ea, iar împreună și fericiți străbat întreg deșertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Țestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori și ne gândeam dacă ne poți ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ și astfel că porniră toți la drum.Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Țestoasă îi îndreptă cu dibăcie către țărm, unde îi aștepta Bufnița.

Acesta le vorbi cu înțelepciunea ei străveche, spunându-le așa: “Felicitări, ați găsit comoara.“Unde este?” exclamă toți surprinși. “Împreună ați străbătut pădurea, ați urcat muntele, ați înfruntat valea, ați întâmpinat cu curaj deșertul și ați traversat oceanul. Niciodată nu ați fi reușit unul fără celălalt.”Toți s-au uitat unul la celălalt și au realizat că Bufnița avea dreptate.Toți au găsit PRIETENIA.Și, într-adevăr, au găsit cea mai de preț comoară."

PS:cel mai intelept om pe care l-am intalnit in viata mea de pana acum,dupa ce i-am gresit foarte grav,nedrept si plin de ura,a venit la mine intr-o zi,acum mult timp,m-a imbratisat si mi-a spus ,,Frate,mi-a fost asa de dor de tine".Ii multumesc si in ziua de azi pt asta.Doamne ajuta!

"Prietenia nu este o specie de dragoste. Este alt gen. În timp ce dragostea are ca sursă partea neînțeleasă a spiritului, prietenia izvorăște din rațiune, chiar dacă în evoluția ei se extinde și pătrunde în zona forțelor psihice ilogice."
C. Tsastos
Doamne ajuta !

glykys 21.10.2012 22:56:50

Citat:

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit (Post 477640)
Povestea unor prieteni si a comorii lor cea mai de pret,ce mereu poate fi regasita,daca sunt impreuna.

,,Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară și așa, voi avea parte și de ceva aventură!” exclamă el.Și iată, că porni la drum. Și merse, ce merse și ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Ești suficient de puternic și curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru și îl însoți pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă și întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuși să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă și poți să ne alarmezi de pericole. Nu dorești să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru și îi însoțește pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt și stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor și să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuțită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăși de drum.Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoțești în căutarea unei comori și să ne ții de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru și astfel, porniră toți la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajiște iar toți se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le țină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deșert unde se întâlni cu Cămila. “Ești numită oaia deșertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deșert și să ne însoțești în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis și făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru și astfel că el, Oaia și Leul se urcă pe ea, iar împreună și fericiți străbat întreg deșertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Țestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori și ne gândeam dacă ne poți ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ și astfel că porniră toți la drum.Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Țestoasă îi îndreptă cu dibăcie către țărm, unde îi aștepta Bufnița.

Acesta le vorbi cu înțelepciunea ei străveche, spunându-le așa: “Felicitări, ați găsit comoara.“Unde este?” exclamă toți surprinși. “Împreună ați străbătut pădurea, ați urcat muntele, ați înfruntat valea, ați întâmpinat cu curaj deșertul și ați traversat oceanul. Niciodată nu ați fi reușit unul fără celălalt.”Toți s-au uitat unul la celălalt și au realizat că Bufnița avea dreptate.Toți au găsit PRIETENIA.Și, într-adevăr, au găsit cea mai de preț comoară."

PS:cel mai intelept om pe care l-am intalnit in viata mea de pana acum,dupa ce i-am gresit foarte grav,nedrept si plin de ura,a venit la mine intr-o zi,acum mult timp,m-a imbratisat si mi-a spus ,,Frate,mi-a fost asa de dor de tine".Ii multumesc si in ziua de azi pt asta.Doamne ajuta!


Gand la gand cu bucurie.
Chiar voiam sa recomand cartea pe care am citit-o ieri, Lysis (Despre prietenie) a lui Platon, in traducerea lui C. Noica. Poate ca am citit-o in studentie, dar ieri chiar mi-a mers in suflet. Despre ce nu este prietenia, ce poate fi si ce este, despre cine se poate numi prieten si cine este vrednic de a avea prieteni. Mare dar de la Dumnezeu prietenia! Atentie, cartea nu este pentru cei care se smintesc usor de ce nu poarta eticheta ortodox. :32: Trebuie sa luam din fiecare ce e bun si frumos, asa, ca albina!

Eugen7 22.10.2012 14:03:22

Citat:

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit (Post 477640)
Povestea unor prieteni si a comorii lor cea mai de pret,ce mereu poate fi regasita,daca sunt impreuna.

,,Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară și așa, voi avea parte și de ceva aventură!” exclamă el.Și iată, că porni la drum. Și merse, ce merse și ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Ești suficient de puternic și curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru și îl însoți pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă și întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuși să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă și poți să ne alarmezi de pericole. Nu dorești să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru și îi însoțește pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt și stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor și să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuțită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăși de drum.Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoțești în căutarea unei comori și să ne ții de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru și astfel, porniră toți la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajiște iar toți se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le țină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deșert unde se întâlni cu Cămila. “Ești numită oaia deșertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deșert și să ne însoțești în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis și făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru și astfel că el, Oaia și Leul se urcă pe ea, iar împreună și fericiți străbat întreg deșertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Țestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori și ne gândeam dacă ne poți ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ și astfel că porniră toți la drum.Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Țestoasă îi îndreptă cu dibăcie către țărm, unde îi aștepta Bufnița.

Acesta le vorbi cu înțelepciunea ei străveche, spunându-le așa: “Felicitări, ați găsit comoara.“Unde este?” exclamă toți surprinși. “Împreună ați străbătut pădurea, ați urcat muntele, ați înfruntat valea, ați întâmpinat cu curaj deșertul și ați traversat oceanul. Niciodată nu ați fi reușit unul fără celălalt.”Toți s-au uitat unul la celălalt și au realizat că Bufnița avea dreptate.Toți au găsit PRIETENIA.Și, într-adevăr, au găsit cea mai de preț comoară."

Am luat aminte la frate Pelerin Spre Rasarit. Frumos...

Doresc sa subliniez ca intre prieteni nu au loc "lipitorile", adica parazitii (giardia, oxiuri...) care "fara scrupule" se hranesc din viata si activitatea altora. Cei care sunt "gica contra" si pun "pietre de poticneala" in calea celor ce vor sa faca ceva bun cu ajutorul lui Dumnezeu... vai celor ce cugeta asemnea vulpii cuprinsa de invidie care "daca nu poate ajunge la struguri spune ca sunt acri".

Vai celor ce au cugetul lui CAIN si nu se pocaiesc nici cand ajung ca Iuda Iscarioteanul la exacerbarea acestei cugetari demonofile, satanodule, satanomorfe...

Sa ne judecam fiecare pe noi insine dupa cum ne indeamna Sfantul Pavel... sa ne cunoastem patimile, pacatele... sa le marturisim onest in Sfintele Taine si sa ne dorim mantuirea, pocainta onesta, smerenia sincera... hristificarea, conlucrearea fireasca cu harul Duhului Sfant.

Citat:

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit (Post 477640)
PS:cel mai intelept om pe care l-am intalnit in viata mea de pana acum,dupa ce i-am gresit foarte grav,nedrept si plin de ura,a venit la mine intr-o zi,acum mult timp,m-a imbratisat si mi-a spus ,,Frate,mi-a fost asa de dor de tine".Ii multumesc si in ziua de azi pt asta.Doamne ajuta!

Frate i-a fost dor de tine ca persoana ce poate vietui intru Hristos Iisus, facand voia Domnului Iisus Hristos... si nu de "actiunile" cainesti (nu câinesti ci cainesti - de la Cain)...
Cand a venit la tine oare nu te-a gasit pocait sau cu dorinta de pocainta... cu parere de rau pentru ceea ce tu ai facut?

Sfintii parinti fac diferenta intre oameni si neoameni.
Neoamenii sunt cei care rasplatesc cu rau binefacatorilor lor... care nu doresc indreptarea intru Hristos Iisus, care nu doresc sa urmeze indemnului Maicii Domnului sa facem TOT ce ne spune Hristos... sunt cei care vor ca Hristos sa lucreze dupa voia lor impatimita, pacatoasa, rapusa si robita de atacurile demonice... in mandria lor vor sa robeasca ei pe Hristos, sa se "inalte" deasupra Lui Iisus Hristos, sa stea ca niste lipitori, ca niste paraziti in spatele lui Hristos Iisus "calaridu-L" si fortandu-L sa le "ajute" la implinirea "pofteleor lor" patimase si pacatoase, robite de demoni; si nu vor ca ei sa se pocaiasca si sa vietuiasca dupa voia lui Hristos Iisus... Cel care ne vrea prietenii Lui, fratii Lui, care vrea ca noi sa conlucream firesc cu harul Duhului Sfant in savarsirea voii lui Dumnezeu care este: dragostea, viata, cunoasterea... adevarata in primul rand a Adevarului.

Vai celor ce ispitesc harul lui Dumnezeu caci isi vor grabi sfarsitul. Oare am uitat ce au patit viclenii Anania si Safira care s-au invoit sa minta, sa vicleneasca... sa ispiteasca, sa iscodeasca harul Duhului Sfant? Sa luam aminte ca toti cei ce vor direct sau indirect sa schimbe Adevarul, vor pati la fel...

Sfintii Parinti ne ajuta sa avem discernamantu duhovnicesc:
"Iata ce spune Sf. Ioan Gura de Aur :
"Atunci mai cu seama este pace, cand se taie ce este bolnav, cand e indepartat ceea ce da nastere la razvratire".

Iata ce spune Sf Grigorie de Nazianz :
"Mai bine un razboi vrednic de lauda, decat o pace care te desparte de Dumneze"”.

Sabie, nu pace! zice si Sfantul Nicolae Velimirovici :
"Nu socotiti ca pace am venit sa aduc pe pamant; nu am venit sa aduc pace, ci sabie. Asa a grait Domnul. A se citi: "Nu am venit sa impac adevarul si minciuna, intelepciunea si prostia, binele si raul, dreptatea si silnicia, dobitocia si omenia, nevinovatia si desfranarea, pe Dumnezeu si pe mamona: ci am adus sabie ca sa tai si sa le despart, incat sa nu se amestece".

Cu ce sa le tai si sa le desparti, Doamne? Cu sabia adevarului. Ori cu sabia cuvantului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindca adevarul este cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul lui Dumnezeu este adevarul. Apostolul Pavel sfatuieste: luati sabia duhovniceasca, care este cuvantul lui Dumnezeu.

Iar, Sfantul Ap. Ioan a vazut in vedenie pe Fiul lui Dumnezeu in mijlocul a sapte sfesnice, si din gura Lui iesea o sabie ascutita de amandoua partile. Sabia care iese din gura, ce altceva poate fi decat cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul adevarului? Aceasta sabie este mantuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu raul. Si atunci, si acum, si din veac si pana in veac”. (Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi)

…si ultima varianta si solutie este cea "liturgica":

"Cu pace Domnului sa ne rugam…"

"Cu pace sa iesim…intru numele Domnului"

sau

"scripturistica":

"Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze.." (Ioan 14,27) "
http://www.crestinortodox.ro/editori...ce-136635.html

Doamne ajuta.

Pelerin spre Rasarit 22.10.2012 15:33:24

Citat:

În prealabil postat de Eugen7 (Post 477707)
Frate i-a fost dor de tine ca persoana ce poate vietui intru Hristos Iisus, facand voia Domnului Iisus Hristos... si nu de "actiunile" cainesti (nu câinesti ci cainesti - de la Cain)...Cand a venit la tine oare nu te-a gasit pocait sau cu dorinta de pocainta... cu parere de rau pentru ceea ce tu ai facut?Doamne ajuta.

Parere de rau exista in mine intrucat,ca sa ma exprim precum psalmistul,mana tare a lui Dumnezeu imi apasa constiinta.Insa pocainta nu era pentru ca eram mandru.Insa bunatatea si dragostea din acelui om m-au eliberat atunci din lanturile mandriei si am putut sa ma pocaiesc pentru fapta mea.Cel pe care,in mod fals,il credeam dusmanul meu aratandu-mi ca el este bun si eu eram cel rau.Sunt putini cei care loviti fiind tot ei bandajeaza rana din celalalt dar asemenea oameni au darul de la Dumnezeu ca prin lumina din ei sa risipeasca intunericul din celalalt,pt ca si acela sa cunoasca bucuria regasirii in aceea lumina.Doamne ajuta.

dorinastoica14 22.10.2012 16:01:46

Citat:

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit (Post 477726)
Parere de rau exista in mine intrucat,ca sa ma exprim precum psalmistul,mana tare a lui Dumnezeu imi apasa constiinta.Insa pocainta nu era pentru ca eram mandru.Insa bunatatea si dragostea din acelui om m-au eliberat atunci din lanturile mandriei si am putut sa ma pocaiesc pentru fapta mea.Cel pe care,in mod fals,il credeam dusmanul meu aratandu-mi ca el este bun si eu eram cel rau.Sunt putini cei care loviti fiind tot ei bandajeaza rana din celalalt dar asemenea oameni au darul de la Dumnezeu ca prin lumina din ei sa risipeasca intunericul din celalalt,pt ca si acela sa cunoasca bucuria regasirii in aceea lumina.Doamne ajuta.

Nu știu de ce dar de câte ori îți citesc postările mă gândesc la Scoțiamul. Aș crede că sunteți una și aceiași persoană. Nu-i nevoie să-mi răspunzi. Presupunerea mea poate fi o istorie ce tâlc.

cristiboss56 22.10.2012 16:59:31

Nu mai astepta sa se schimbe lumea . . . !
 
În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o țară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colțuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos și dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite și va costa o uriașă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înțelepți a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiți fără folos atâția bani. Mai bine porunciți să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiți picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-și facă lui “încălțări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
Morala:
Nu mai aștepta ca lumea să se schimbe așa încât să îți fie ție mai ușor, mai bine. Întoarce-ți privirea către tine, investește în tine. Drumul în viațã nu a fost și nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face față cu succes.

cristiboss56 23.10.2012 19:11:34

Fluturele
 
Un băiețel a găsit coconul unui fluture. L-a luat cu el și zilnic îl privea, poate, poate va surprinde momentul în care fluturașul va ieși la lumina zilei.
Și iată că ziua mult așteptată și-a făcut apariția. A stat băiatul nostru ore în șir pentru a privi cum fluturele încerca să iasă printr-o gaură extrem de mică.
După o vreme însă, fluturele nu a mai progresat deloc. Se pare că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ieși, dar nu a fost de ajuns. Băiatului i s-a făcut milă și s-a decis să îi vină în ajutor. A luat o foarfecă și a tăiat partea care a mai rămas din cocon. Astfel fluturele a reușit să iasă cu ușurință.
Dar corpul lui era umflat, iar aripile îi erau mici și scorojite. Băiatul a continuat să privească nou născutul fluturaș așteptând ca în orice moment să își ia zborul. Din păcate acest lucru nu s-a mai întâmplat. Fluturele a fost nevoit să își petreacă restul zilelor târându-se de ici colo, cu un corp umflat și aripi scorojite. Niciodată nu a fost în stare să zboare.
Băiatul, în bunătatea și mila lui, nu a înțeles că acel chin de a trece prin găurică mică a coconului îi era vital fluturelui. Era modalitatea prin care fluidul din corp era forțat să ajungă în aripi pentru ca acestea să fie pregătite pentru zbor imediat ce va reuși să se elibereze din cocon.
Asemeni fluturelui, și noi trebuie de multe ori să ne zbatem în viață pentru a ne câștiga libertatea și a ne putea lua zborul. Oricât de greu pare a fi uneori, nu te lăsa copleșit(ă), focalizeză-te pe ceva pozitiv, găsește-ți un motiv pentru care să te lupți în continuare și să nu te dai bătut(ă).

cristiboss56 25.10.2012 22:52:46

Marea era starnita de vanturi si ploaie si astfel o barca cu cei din ea s-a rasturnat. Un supravietuitor a reusit sa ajunga pe o insula pustie. Speriat, infometat a inceput sa se roage si in scurt timp a prins curaj si a inceput sa mearga prin imprejurimi.
Ziua viitoare a inceput sa isi procure si mancare, sa prinda un peste un animal.
Apoi a reusit sa isi si construiasca un mic adapost din crengi si ce a mai putut gasi. In tot acest timp el s-a rugat la Dumnezeu sa il ajute si sa il ocroteasca.
Ziua urmatoare simtea ca raul trecuse, se resemnase cu gandul ca va ramane pe insula. A plecat in cautare de hrana. Cand era pe drumul de intoarcere a observat fum. A alergat… ca sa descopere ca adapostul sau luase foc si se prabusise.
Dezamagit a strigat catre cer indignat. In timpul acesta un vapor a observat fumul de pe insula si s-a apropiat. Astfel omul a reusit sa fie vazut si sa fie salvat.


Nu totdeauna este dupa planul nostru, si nu intotdeauna ce ti se pare tie rau este cu adevarat rau. Nu inceta niciodata sa speri si sa crezi !

cristiboss56 27.10.2012 21:13:33

Două minuni săvârșite de Sfantul Dimitrie cel Nou
 
Cei șapte fii întorși din război

Prima s-a petrecut în timpul Războiului de Independență, în anul 1877. Un colonel din București avea șapte fii care se aflau pe câmpul de luptă. Fiind un om credincios, acesta s-a rugat cu lacrimi la moaștele Sfântului Dimitrie, să îi ajute pe fiii lui să se întoarcă teferi din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor și a așezat-o sub capul sfântului. După terminarea războiului, prin rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toți cei șapte s-au întors sănătoși la casele lor.

O tămăduire minunată

O altă minune s-a petrecut în anul 1989. După terminarea Sfântului Maslu, un credincios care participase de multe ori până atunci la această Sfântă Taină și la celelalte slujbe ale Bisericii rămânea mereu ultimul pentru a se închina. Aceasta pentru că nu putea merge fără cârje și se deplasa foarte greu. Într-una din zile a urcat la racla cu sfintele moaște, și-a așezat cârjele, ca de obicei, ca să și le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o făcea acolo, în felul lui, și minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, nerealizând pe moment că își uitase cârjele. Abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei și-a dat seama de minune. S-a întors înapoi plângând și, cu lacrimi în ochi, a mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului Dimitrie, povestindu-i cele petrecute preotului care slujea atunci la Catedrala Patriarhală.
Iată, dragii mei, ce grabnic ajutător este Sfântul Dimitrie și ce minune se întâmplă în fiecare zi a prăznuirii lui, pentru că, în această lume agitată și grăbită, reușește să adune atâția oameni care își lasă grijile și preocupările lor și vin să îi aducă cinstire.

cristiboss56 27.10.2012 21:26:14

Vrute și nevrute…
 
Oamenii vorbesc mai mult de Sfântul Mucenic Dimitrie; pentru că l-a biruit pe Lie (rugându-se pentru Sfântul Mucenic Nestor), e ocrotitorul soldaților. Unii își amintesc de faptul că a omorât scorpia în temniță și îl consideră apărător de fiare. O poveste pe care o spun ei despre sfânt este mult diferită de viața lui adevărată, dar explică de ce ciobanii îl consideră ocrotitorul lor. Să v-o spun:
Cică Sfântul Dimitrie era cioban și trăia, cu turma, izolat de oameni, în codru. El nu știa că mai sunt oameni. Când se ruga lui Dumnezeu, sărea peste o cioată de trei ori, spunând: „Astea sunt ale Tale, Doamne!“. Mai sărea o dată: „Asta este a mea, Doamne!“ Într-o noapte a visat că mai sunt și alții ca el, și dimineața a pornit să-i caute. Era într-o zi de duminică. A văzut oamenii intrând în biserică și a intrat și el. Văzând că oamenii poartă un fel de sarici în spate, a umplut cu paie un sac și, luându-l în spate, a intrat și el în biserică. Oamenii îl îndemnau să-l lase jos, dar el nu înțelegea de ce ei nu își leapădă sacii. Ceea ce vedea erau păcatele lor. Apoi, ciobanul a văzut cum necuratul ședea într-o strană și îi însemna pe cei care râdeau în biserică. Înciudat că nu-l poate însemna și pe cioban, necuratul a tras de o piele de bivol, scoțând un sunet necuviincios. Sfântul Dimitrie a râs, și atunci cel rău l-a scris și pe el pe răboj. Mâhnit, ciobanul și-a dat seama că a greșit înaintea lui Dumnezeu și a hotărât să nu se mai întoarcă printre oameni. După mulți ani, oamenii l-au găsit mort și neputrezit în stână. Atunci l-au îngropat și au ridicat acolo o biserică.

Sfântul Dimitrie le dă oamenilor vinul

O poveste culeasă de Vasile Popa din zona Nicoreștilor arată cum vierii îl cinstesc pe Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de mir, ca fiind cel ce a dat oamenilor vinul, licoarea folosită la Sfânta Împărtășanie. Se spune că Dumitru era un om bolnav de mâhnire. Auzind că în munți este o mănăstire unde vine un pustnic care știe toate leacurile, s-a dus să-i ceară ajutor. Pustnicul i-a spus că, odinioară, curgea pe pământ Izvorul Tămăduirii și umpleau din el în fiecare an Ulciorul Bucuriei. Cine bea se vindeca de mâhnire. Izvorul și Ulciorul au fost duse în cer pentru păcatele oamenilor. Să se urce pe Pomul Lumii și să le aducă înapoi. L-a trimis pustnicul să caute Pomul Lumii timp de nouă ani prin pustietăți, apoi prin orașe, apoi pe drumuri, dar nu l-a găsit. Întorcându-se acasă, s-a lovit de el, crescuse chiar în curtea lui. S-a urcat pe el; primele crengi erau verzi, următoarele erau de aramă, celelalte, de argint, de aur, apoi de nestemate. Dar pe măsură ce urca, Dumitru se micșora. La crengile de nestemate, era cât un vârf de ac. Văzu, în mijlocul nestematelor, Ulciorul și Izvorul, dar se temu să nu se micșoreze de tot până la ele și, renunțând să le mai aducă, începu să coboare. Atunci auzi glasul Domnului, care i-a zis că nu-i mai poate da pentru oameni Izvorul, dar îi dă un leac pentru mâhnire: via. Coborât pe pământ, Dumitru descoperă că trecuse potopul cât fusese el în pom. A plantat via și iată că vinul, prin transformarea lui în Sângele Domnului, este leacul tuturor durerilor.

cristiboss56 28.10.2012 23:32:04

Sonata lunii
 
Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?

Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.

Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.

Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.

Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.

Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.

Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.

În tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.

Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.

Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.

Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.

“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.

Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.

Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.

Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism

Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. În 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).
http://www.youtube.com/watch?v=bdFqeALfmTY
Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino

cristiboss56 30.10.2012 19:24:42

Un ateu L-a găsit pe Dumnezeu în suferința cancerului
 
Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena capitala Greciei.

„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.
Am mers la spital după cum mi s-a cerut pentru a-mi îndeplini această obligație. De îndată ce am intrat în camera bolnavului, mi-a fost clar faptul că se afla într-o stare foarte gravă. Mi-am dat seama că boala se răspândise în creierul bolnavului și că nu mai avea șanse să supraviețuiască. Zilele lui erau numărate. Pacientul era singur în cameră. Toate celelalte paturi erau goale. La un moment dat, pacientul s-a trezit din inconștiență și a deschis ochii. M-a văzut imediat și cu mare greutate mi-a povestit următoarele:
«Familia mea m-a internat în acest spital acum treizeci și cinci de zile. În rezerva în care am fost repartizat a mai stat cu mine un om în vârstă de optzeci de ani. Acesta era bolnav de cancer osos. Avea dureri insuportabile. În ciuda durerilor sale, se ruga neîncetat: ‘Slavă Ție Dumnezeule, Slavă Ție Dumnezeule’ urmând ca după asta să spună și alte rugăciuni. Eu nu credeam în Dumnezeu și auzeam acestea pentru prima dată în viața mea. Nu călcasem în viața mea într-o biserică. De aceea am devenit așa de speriat când am observat că după ce rostea acele rugăciuni se liniștea și dormea liniștit timp de două trei ore. Însă când se trezea începea din nou să geamă din cauza durerilor insuportabile. Apoi relua rugăciunea și spunea ‘Slavă Ție Dumnezeule!’
Eu sufeream de asemenea din cauza durerilor îngrozitoare dar el, în ciuda durerilor acestora, continua să-l slăvească pe Dumnezeu. Dar eu, în frustrarea provocată de durerile pe care le simțeam, huleam numele lui Hristos și al Sfintei Sale Maici. Bătrânul chiar îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că i-a dat cancer. Auzindu-l cum se ruga mereu și fiind în suferință din cauza durerilor ce mă chinuiau, m-am înfuriat pe el. Pe lângă faptul că se ruga neîncetat, el cerea zilnic să primească Sfânta Împărtășanie.
Eu, cel păcătos, îl înjuram mereu și-i spuneam: ‘Taci, mai taci odată! Oare nu vezi că Dumnezeul pe care îl slăvești ne chinuie amarnic cu această boală blestemată? Care Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!’ Bătrânul mă asculta în liniște și apoi îmi spunea cu blândețe: ‘El există, copile, Dumnezeu există cu adevărat și El este Tatăl nostru iubitor. Prin boala pe care El ne-a dat-o, noi ne curățim de multele noastre păcate.’ Aceste replici ale bătrânului mă făceau să fiu și mai nervos și am început încă odată să hulesc atât pe Dumnezeu cât și pe demoni. Am început să țip și să zic: ‘Dumnezeu nu există! Eu nu cred că există; nici Dumnezeu, nici Împărăția Sa, și nici în cealaltă lume.’
După acest schimb de replici dintre noi îmi spunea cu blândețe: ‘Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum este luat din trupul său sufletul unui creștin credincios. Eu sunt păcătos dar Dumnezeu mă va milui prin Harul Său. Ai răbdare, căci ai să vezi și ai să crezi!’ A început să laude neîncetat pe Dumnezeu și pe Sfânta Sa Maică. Spunea o anumită rugăciune închinată Fecioarei Maria care repeta cuvântul ‘Bucură-te (luată din Imnul Acatist) - el cânta - Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Cuvine-se cu adevărat.’
La un moment dat, s-a oprit din rugăciune și l-am auzit spunând: ‘Bine ai venit, îngere păzitorul meu! Îți mulțumesc pentru că ai venit cu o astfel de petrecere strălucitoare de îngeri să iei sufletul meu.’Într-o stare de șoc, mi-am deschis ochii pentru a vedea înainte-mi oastea cerească. Atunci bătrânul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat ultima suflare. Deodată salonul de spital s-a umplut de o lumină strălucitoare care era mai luminoasă decât zece sori. Eu, necredinciosul, ateul, materialistul, am văzut acest miracol cu ochii mei. Apoi camera s-a umplut de bună-mireasmă. Am fost uluit de ceea ce am văzut pentru că atunci mi-am dat seama că în tot acest timp bătrânul a avut dreptate.
Atunci mi-am chemat părinții și le-am spus tot ceea ce am văzut și am simțit. Mâniindu-mă i-am certat pentru că nu mi-au vorbit niciodată despre existența lui Dumnezeu. Apoi mi-am chemat aproape toți prietenii și rudele și i-am rugat să-mi spună tot ce știau despre credința în Dumnezeu despre care nimeni nu mă mai învățase niciodată. Părinte, acum cred cu adevărat că Dumnezeu există. De aceea te rog să mă spovedești și să mă împărtășești cu Sfintele Taine.»”
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!
(Antonios Tenedios - Mitilene, Grecia)

cristiboss56 01.11.2012 23:07:38

Puterea jertfei
 
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să țipe. Alarmați, cei doi stranii ies în uliță, unde văd o casă cuprinsă deflăcări, iar alături o femeie țipând:- Copilul meu, copilul meu este în casă!Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări și, după ceva timp, iese cu pruncul în brațe. Femeia îi mulțumește cu lacrimi în ochi, întimp ce lumea îl privește cu admirație, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici nu se mișcase, ci aștepta liniștit în fața hanului, întorși amândoi la masă, acesta îi spune:- Ești nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ți riști viața?- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacăte uiți cu atenție în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până și grăuntele din pământ putrezește pentru ca din el să răsară o plantă nouă, omlădiță care să ducă viața mai departe, mama își sacrifică tinerețea pentru a-șicrește copiii și a-i educa, soldatul moare apărându-și țara și așa mai departe;toate trăiesc unele pentru celelalte.- Bine, dar dacă ai fi murit și tu, ce realizai?- Atunci, poate că aș fi fost și eu asemenea grăuntelui...Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit peCruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze și el acest exemplu fărăde căreiviața nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalți și nu pe al său;se roagă pentru toți și nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăiește pentru ceilalți, nu doar pentru el însuși.

"Gând vă veți curăța sufletele voastre,atunci ele vor străluci și se vor împărtăși de prezența lui Dumnezeu și de dumnezeiasca și cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca niște oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască și vor putea primi și ele strălucire. "(Sfântul Dionisie Areopagitul )

cristiboss56 02.11.2012 21:58:55

Taranul si marinarul
 
Un țăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas și să se supună la atâtea pericole. ,,Dar chiar nu ți-e frică, ai așa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?”
,,Am! răspunse , marinarul”
,,Dar tatăl tău și bunicul tău cum au murit? întrebă țăranul…
,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul.
,,Păi și după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas.
,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând:
,,Dar părinții tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit?
,,În patul lor! spuse țăranul”.
,,Păi și după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?”

cristiboss56 02.11.2012 22:00:46

Cuviosul Paisie Aghioritul despre Parintele Tihon
 
De fiecare Crăciun, Starețul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăța de-o ață și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puțină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puțin miros, după care punea puțin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăța iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca.
Când vedea pe oameni că se purtau față de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea:
- Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârșitul său a primit să fie puțin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în
mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când starețul i-a luat de la Poștă, 1-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Starețului ca să-1 prade, gândind că va afla și alți bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce 1-a chinuit din destul pe Stareț -1-a strâns de gât cu o funie – s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus:
- Dumnezeu să te ierte, fiule!
Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo 1-a
prins Poliția și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un polițai a
mers la Stareț și 1-a luat ca martor, pentru că hoțul a fost dat în judecată.
Starețul s-a mâhnit pentru asta și a spus polițaiului:
- Fiule, eu l-am iertat pe hoț din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanță cuvântului Starețului, pentru că împlinea un ordin de sus, și 1-a luat cu sila spunându-i:
- Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoț, și de la Ieriso 1- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea:
- Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”.

cristiboss56 02.11.2012 22:05:03

O ISTORIOARA ADEVARATA scrisa de Parintele Cleopa
 
Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu?
- Din iad vin!
Preotul s-a minunat de copilul acesta.
- Cum îl cheama pe tatal tau?
- Satana!
- Dar pe mama ta?
- Aripa satanei!
- Dar frati si surori ai?
- Da.
- Cum îi cheama?
- Diavoli.
Si atunci preotul a spus:
- Unde stai, copile?
- Hai, ca eu stiu unde!
Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa.
Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!"
Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa.
Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt!
Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!
Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra.

cristiboss56 03.11.2012 00:20:07

O femeie a venit la duhovnicul ei:
- Părinte, sotul meu mi-a spus aseară că m-a înselat cu o colegă de serviciu. I-am spus că nu vreau să mai locuiesc cu el, că vreau să plec la mama mea.
- Îi pare rău pentru ce a făcut?
- Da, îi pare. Doar el mi-a spus, că mie nu mi-ar fi trecut prin cap asa ceva. Dar nu vreau să îl iert. Nu meritam asa ceva. O să divortez.
Duhovnicul încercă să o convingă să renunte la hotărârea ei, dar nu reusi. Îi spuse:
- Stai în genunchi să îti citesc rugăciunea pentru divort.
Femeie îngenunche si, spre mirarea ei, îl auzi pe duhovnic spunând o rugăciune ciudată: "Doamne, ne-am săturat să facem voia Ta, să tinem poruncile Tale. Nu ne ierta nouă greselile noastre, că nici noi nu iertăm gresitilor nostri".
- Părinte, dar ce rugăciune este asta? Eu vreau să mă ierte Dumnezeu.
- Nu se poate.
- De ce nu se poate?
- Dacă tu nu îl ierti pe cel care ti-a gresit, dacă tu nu îti ierti sotul, cum vrei să te ierte pe tine Dumnezeu?
Întelegându-si greseala, sotia îsi sună sotul de la telefonul din fata bisericii.
- M-am răzgândit, nu mai divortez. Îmi e foarte greu să te iert, dar… te iert.
Sotul s-a bucurat foarte mult auzind aceasta. O iubea pe sotie si nu îsi putea da seama cum acceptase să o însele. Ridicându-se din păcat, i-a fost credincios sotiei sale până la sfârsitul vietii.

cristiboss56 03.11.2012 23:21:02

Era un batran care locuia in manastirea lui avva Evstorghie. Cel intru sfinti arhiepiscopul nostru Ilie al Ierusalimului a vrut sa-l vada pe acest batran, staret al manastirii. Batranul insa nu primea zicand:
- Vreau sa ma duc in muntele Sinai, ca sa ma rog!
Arhiepiscopul il silea sa primeasca staretia manastirii si sa plece cu aceasta vrednicie. Dar pentru ca batranul n-a voit, i-a ingaduit sa plece cu fagaduiala sa primeasca staretia la intoarcerea sa. Si astfel luandu-si ramas bun de la arhiepiscop , a plecat mergand la muntele Sinai, luand cu el si pe ucenicul sau. Dupa ce au trecut raul Iordan, ca la o mila departare, batranul ainceput sa tremure si sa aiba fierbinteli. Cum numai putea sa mearga, au intrat intr-o miva pestera intalnita in cale si ucenicul a asezat jos pe batran. Pe cand era cuprins mereu de fierbinteala si nu putea nici sa se miste - stateau acolo de trei zile in pestera - vede batranul in vis pe cineva care-i spune:
- Spune-mi batrane, unde vrei sa mergi?
- La muntele Sinai, a raspusn batranul celui aratat in vis.
- Nu ! Te rog sa nu te duci, i-a spus acela.
Dar pentru ca nu l-a induplecat pe batran, a plecat de la el. Frigurile, insa l-au cuprins mai rau. In noaptea urmatoare i s-a aratat aceeasi persoana, cu aceeasi infatisare si i-a zis:
- Ce vrei calugare, sa nu te mai scoli de aici? Asculta-ma pe mine si nu pleca!
- Dar cine esti tu ? l-a intrebat batranul.
- Eu sunt Ioan Botezatorul , i-a raspuns acel ce i s-a aratat . Pentru aceasta iti spun sa nu pleci cu nici un chip. Pestera aceasta mica este mai mare decat muntele Sinai, caci de multe ori a intrat in ea Domnul nostru Iisus Hristos ca sa ma viziteze. Da-mi cuvantul ca ai sa locuiesti aici si eu am sa-ti dau sanatate!
Batranul a primit cu placere si s-a legat prin cuvant ca are sa ramana acolo. Indata s-a facut sanatos si a ramas in pestera pana la sfarsitul vietii. Pestera aceea a prefacut-o in biserica si a adunat in jurul lui multi frati. Locul acela se numeste Sapsa. In partea stanga a acestui loc se afla paraul Horat in care a fost trimis Ilie Tesviteanul in timpul secetei. Paraul Horat se gaseste in fata Iordanului.

cristiboss56 03.11.2012 23:23:48

Viata preotului conon din manastirea pentucla
 
Am ajuns in lavra celui intru sfinti parintele nostru Sava. Aici l-am intalnit pe avva Atanasie. Si ne povestea noua batranul zicand: pe cand ma aflam in chinovia Pentucla, era un preot acolo randuit cu savarsirea Sfantului Botez, numit Conon, de neam cilician. Pentru ca batranul era cu viata imbunatatita, l-au randuit sa savarseasca botezurile, asa ca el ungea cu Sfantul Mir si boteza pe cei care veneau la el. In timp ce ungea cu Sfantul Mir o femeie, s-a smintit. De asta a dorit sa plece din chinovie. Pe cand avea de gand sa plece, i s-a infatisat sfantul Ioan zicandu-i:
- Rabda si-ti voi usura lupta!
Intr-o zi a venit o fata din Persia ca sa se boteze. Fata era placuta la chip si foarte frumoasa, incat preotul n-a putut sa o unga cu Sfantul Mir. Si a asta acolo fata doua zile fara sa fie botezata. Cand arhiepiscopul Petru a auzit s-a minunat de cele petrecute cu batranul si avea de cand sa randuiasca o diaconita pentru savarsirea botezului. Dar n-a facut asta, ca sa nu strice randuiala. Preotul Conon, insa, si-a luat haina lui din piele de oaie si a plecat spunand:
- Nu mai raman in locul acesta!
Si cum mergea el spre padure, iata , il intalneste pe sfantul Ioan Botezatorul, care ii spune cu voce blanda:
- Intoarce-te la manastirea ta si-ti voi usura lupta!
Avva Conon ii zice cu manie:
- Crede-ma ca nu ma voi intoarce. Mi-ai fagaduit de atatea ori si n-ai facut nimic!
Atunci sfantul Ioan l-a apucat de mana, l-a asezat jos pe un tapsan si dandu-i la o parte hainele a facut asupra lui de trei ori semnul crucii mai jos de buric si i-a spus:
- Crede-ma, parinte Conon, am vrut sa-ti fie rasplatita lupta ta! Dar pentru ca nu vrei, iata ti-am usurat lupta, dar n-ai rasplata ostenelilor tale.
Si s-a intors parintele Conon in chinovia unde era randuit sa savarseasca botezurile. A doua zi a botezat-o pe persana, fara sa priveasca cumva ca este femeie cu firea. Si a mai botezat Conon si a uns cu Sfantul Mir inca alti 12 ani, dar trupul lui n-a mai tresarit si nici n-a mai privit daca cea botezata este femeie cu firea. Si astfel s-a pristavit.

cristiboss56 06.11.2012 19:20:09

CE PUNEM LA TEMELIE?

Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele își căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele.
Dintr-o dată însă, în toiul nopții, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieșit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost și el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcușul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic.
Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălțime greu de atins, făcându-și cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viață, cuibul umplându-se de puișori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineața, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat și neamenințat de nicio primejdie.

Dar noi unde ne-am făcut cuibul nostru? Ce gânduri și ce simțăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinței, gata să țină piept tuturor ispitelor și încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbușiri catastrofale?

,,O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11)

cristiboss56 08.11.2012 19:43:29

A fost odată un băiat cu un caracter foarte urît. Tatăl lui i-a dat într-o zi un săculeț cu cuie și i-a spus să bată cîte un cui în ușa grădinii, de fiecare dată cînd își pierde cumpătul și se ceartă cu cineva.
În prima zi a bătut 37 de cuie în ușă. Săptămînile ce au urmat a învățat să se controleze și numărul cuielor bătute în ușă s-au micșorat de la o zi la alta. Descoperise că este mult mai ușor să te controlezi, decît să bați cuie într-o ușă. În sfîrșit, a venit ziua în care băiatul nu a mai bătut niciun cui în ușă. Prin urmare, s-a dus la tatăl lui să îi spună că nu a mai bătut niciun cui în această zi. Tatăl i-a spus atunci să scoată un cui din ușă pentru fiecare zi care trece, în care nu își pierde răbdarea. Zilele au trecut și, în sfîrșit, băiatul a putut să îi spună tatălui că a scos toate cuiele din ușă.

Tatăl l-a condus pe băiat pînă în fața ușii și i-a spus : „Fiule, te-ai purtat foarte bine, dar privește cîte găuri sînt în ușă! Nu va mai fi niciodată ca înainte. Cînd te cerți cu cineva și cînd îi spui lucruri urîte, îi lași o rană ca acaesta… poți înfige un cuțit într-un om și să îl scoți imediat, dar rana va rămîne pentru totdeauna. Nu are importanță de cîte ori te vei scuza, rana va rămîne. O rană verbală face la fel de rău ca și una fizică”.

cristiboss56 08.11.2012 19:45:25

SfântulAntonie cel Mare, Părintele tuturor călugărilor, s-a născut în Egipt în anul 251, trăind în mijlocul unei familii bogate și nobile. Încă din tinerețe, el și-a lăsat toată avereasăracilor și surorii lui și s-a retras în deșert. Aici el a locuit ani de-a rândul în pustietate, într-o colibă de crengi.

O creștină cucernică îi aducea o pâine mică de orz de două ori pe săptămână. Anton, pentru a se feri și de acest ultim contact cu lumea, a intrat și mai adânc în deșert, ducând cu sine numai un crucifix și Biblia.

Trăiește aici cu rădăcini, ceva curmale, lăcuste și miere.

Sfântul Antonie cel Mare și-a dedicat întregul timp rugăciunii, vieții ascetice și studiului Sfintelor Scripturi.

După mulți ani, el s-a dus într-o zi să viziteze un sihastru pe nume Pavel, care avea faima de a fi un om sfânt.

Anton avea aproape nouăzeci de ani, dar dorea să înainteze și mai mult pe drumul perfecțiunii. Pavel locuia într-o peșteră adâncă. Cei doi călugări s-au îmbrățișat și au varsat lacrimi de bucurie și de emoție.

Pavel și Anton aveau bărbi foarte lungi și ochi mari, asemănători cu aceia ai bufnițelor, din cauza obiceiului de a veghea în contemplație toată noaptea. Pavel îi spune lui Anton:

- Tu ai venit la mine din cauza renumelui pe care îl are sfințenia mea. Dar trebuie să știi, fratele meu, că eu mă aflu în fața Domnului ca și cum nici nu am început să-I slujesc.

Anton îi răspunde lui Pavel:

- Atunci înseamnă că am găsit un bun tovarăș de drum, fiindcă eu mă aflu cu un pas în urma ta.

Cei doi s-au așezat pe o rogojină în peșteră. Anton întrebă atunci:

- Spune-mi, părinte; are mai multă importanță postul ori iubirea pentru aproapele?

Pavel răspunde:

- Iubirea este de preferat postului. Iubirea este dorită de Dumnezeu; postul însă depinde de noi. Cu ani în urmă, am vizitat o mănăstire unde locuiau mulți călugări bolnavi. Starețul le îngăduia să nu țină un post prea sever, dar ei tot nu se însănătoșeau. Atunci i-a scutit pe călugări de tăcere și în fiecare seară a îngenunchiat în fața lor. Le-a spălat picioarele, le-a cerut iertare, i-a servit la masă, așa cum Hristos a făcut cu apostolii. Apoi i-a rugat să se comporte unii cu ceilalți în același fel. Dialogul frățesc, serviciile făcute reciproc și iertarea dată unii altora schimbă în întregime o comunitate. La scurtă vreme, călugării s-au însănătoșit. Așadar, iubirea este un leac mai bun decât orice altă virtute.

În timp ce Pavel și Anton vorbeau despre virtuțile sfinte, veni amiaza. Iată ca un corb intră deodată în peșteră ducând în cioc o pâine, proaspătă de parcă atunci ar fi fost scoasă din cuptor.

Pasărea se apropie de Pavel și lasă să-i cadă pâinea la picioare.

Pavel spuse atunci:

- De aproape douăzeci de ani, acest corb îmi aduce în fiecare zi câte o jumătate de pâine. Dar azi, pentru prima dată, așa cum vezi, a adus în cioc o pâine întreagă. Domnul, cu iubirea sa nesfârșită, știe că ai venit să mă vizitezi; s-a gândit și la tine. Și din acest fapt poți înțelege, părinte, cum iubirea frățească valorează mai mult decât postul.

Din ochii mari ai celor doi călugări au început să curgă lacrimi de duioșie. Au mâncat împreună pâinea minunată.

Apoi s-au îmbrățișat și s-au despărțit pentru a-și urma viața, în liniște și singurătate, pe drumul perfecțiunii.

cristiboss56 08.11.2012 19:48:11

Un monah cu rugăciune adîncă, de la Vechiul Russikon povestește Părintelui Sofronie despre copilăria lui)
Familia săracă într-un sat din Rusia (pe la sfîrșitul veacului al XIX-lea); tatăl murise, fratele cel mare poartă povara familiei; feciorul cel mic (poate copilul cel mai mic) este mereu bolnav, dar…vrea să intre la mănăstire.

Fratele cel mare îi spune:

- Stai cu noi; în mănăstire n-o să te poată primi – acolo trebuie să muncești. Tu ești mereu bolnav…Rămîi tu cu noi…

Dar de săraci ce erau nu mai puteau să se îngrijească de el.

Se duce mama la biserică cu pruncul, și merge înaintea icoanei Maicii Domnului, și ia pruncul în brațe, și-l tinde Ei:

- Tu vezi, Stăpînă…, nu mai pot să mă îngrijesc de el. Ție ți-l dau. De acum este fiul tău: Rogu-te, Stăpînă bună, primește-l întru grija Ta.

În noaptea aceea visează feciorul un vis: o Doamnă, strălucind cu lumină, preaslăvită, măreață. Știe că este Împărăteasă, dar știe că este și mama lui…

Împărăteasa îi dă o mică legătură, o basma cu ceva înfășurat în ea, și îi zice:

- Mergi la Împăratul și-I dă acestea.

Se duce feciorul. Și intră într-o sală mare, foarte lungă, plină de lumini. La capătul ei șade pe Scaun – Împăratul, înconjurat de fețe domnești, de slujitori, de ostași. Feciorul face cîțiva pași, dar cuprins de frică multă, cade cu fața la pămînt.

Zice Împăratul cuiva dintre cei de lîngă El:

- Mergi și ridică-i legătura, și vezi ce cuprinde.

Slujitorul o desface.

- Două inimi zdrobite!

Împăratul se ridică și zice pruncului:

- Atunci – tu ești fiul Meu!

Și se trezește copilul.

Din acea zi, nu a mai fost niciodată bolnav.

cristiboss56 08.11.2012 20:34:42

”A fost odata ca niciodata un batran intelept, taietor de lemne ce traia
intr-un satuc aproape de granita cu Mongolia.
Intr-o zi, calul sau preferat, o frumoasa iapa alba sari gardul si trecuse in mainile dusmanului. Prietenii au venit sa-l consoleze:
- Ne pare rau de calul tau… ce veste rea.
Batranul le spuse:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
Dupa o saptamna, in timp ce omul privea pe fereastra, a vazut ca iapa sa se intoarce alaturi de un armasar alb. Prietenii lui erau entuziasmati de asta data:
- Ce cal frumos, ce veste buna!
Raspunsul batranului i-a socat iarasi:
- De unde stiti ca e o veste buna?! S-ar putea sa fie o veste rea.
A doua zi, singurul copil pe care-l avea a incalecat frumosul armasar. Acesta l-a aruncat jos, a cazut rau si si-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii sai. Plini de compasiune i-au spus:
- Ne pare tare rau, ce veste rea!
Batranul, intru intelepciunea lui, zise iarasi:
- De unde stiti ca e o veste rea?! S-ar putea sa fie o veste buna.
La putin timp dupa acest eveniment a izbucnit razboiul dintre China si Mongolia. Armata chineza si-a trimis oamenii sa ii inroleze obligatoriu pe tineri. Toti tinerii din zona au murit, in afara de baiatul taietorului de lemne care nu mersese la razboi din cauza piciorului rupt.
Atunci, batranul zise prietenilor sai:
- Vedeti, lucrurile pe care voi le-ati considerat bune au fost de fapt rele, iar lucrurile care parusera rele au fost bune.
Sa nu ne pripim niciodata in a da verdicte. Sa nu desconsideram incercarile din viata noastra. Sa nu ne plangem de incercari, si mai ales, sa nu-l invinovatim pe Dumnezeu. Daca vom ramane credinciosi, vom putea privi inapoi cu recunostinta.
Tot ce ni se intampla are un inteles imediat, pe termen scurt si un alt inteles dupa un timp oarecare”.

glykys 08.11.2012 22:59:53

Ogorul cu îngeri

http://www.agnos.ro/magazin/images/O...u%20ingeri.jpgSe framântase toata noaptea aceea de furtuna. Parca se rupsese praporul cerului si-o puzderie de apa cuprinsese, într-o cadere grozava, pamântul, încât gradina parea o oglinda tuciurie, arcuita spre cer. Când fulgerele brazdau norii, luminând pentru o clipa icoana de iad de afara – în care nu focul, ci apa spaimân*ta – femeia-si tinea pruncii pe lânga sine, cum closca-si apara puii, acoperindu-i cu toata dra*gostea ei, caci putere nu mai avea. Cel mai mic dintre prunci, înca nebotezat, cauta în somn izbavirea si parea ca toti îngerii din cer îl pazeau, ca de altfel si pe ceilalti copii din casa, cinci si buni. Asteptase toata noaptea cu lampa aprinsa, si-asa o afla si în zori, dupa ce, o clipa, o ora, un an, dormise adânc ca-n moarte. Asteptase pe barbatul sau, care ar fi trebuit de cu seara sa ajunga de la drum. Caraus destoinic, cunoscut în toata zona de sub Munte, Ion al ei nu mai avea sa apara. Sau nu viu, cum îl astepta ea. Carase pen*tru Manastirea din Fereastra Muntelui, cu hramul Sf. Arsenie, ajutor de hrana, caci lucrau destoinic maicile, si, la întoar*cere, între trosnetele codrului si ale ceru*lui, nu auzise cum puhoiul de ape rupsese podul peste apa Duminicii – cum spuneau ei pârâului, umflat acum.
Pruncii orfani si ea vaduva! Cum sa treaca peste durere? Alerga, ca de obicei, la Maica Domnului. Icoana din coltul camerei, umbrita luminos de bunica, o întarea mai mult ca orice. Cu Maica si cu Psaltirea – pe care i-o adusese Ion de la Manastire – se mângâia mereu. Si la îngropare, chipul luminos al lui Ion al ei o mângâiase, dar asta era deja departe. Trecuse ancheta Procuraturii, în care Istrate, tovarasul procuror, o îndemnase fatis sa dea în judecata Manastirea si sa scoata „bani buni“, cum zicea el. Dar pe Maria n-o interesa aceasta. „Cum as lua eu din banii Bisericii, Domnule Procuror?“ „Ai sa mori de foame, si tu, si copiii!“ mai amenintase el, înainte de a o da afara din biroul sau de procuror, suparat nevoie mare ca femeia refuzase sa puna accidentul sotului ei pe seama manastirii. Lucru total absurd, dar care ar fi fost un motiv suficient pentru ca lacatul ateu sa înlantuie asezamântul mo*nahal. La îngro*parea lui Ion, Parintele Se*rafim si maicile care-i erau uce*nice s-au aratat aceiasi oameni de ome*nie. Nu chel*tuiala cu înmor*mân*tarea, ci na*dejdea ce i-au da*t-o e*ra cea mai de pret. Ca de ba*nuti mai faci rost, dar de bucurie la deznadejde, mai greu.

Satenii, parte, frati parca procuro*rului, o priveau cu o aroganta ce n-o mai vazuse pâna atunci la ei. Ba câte unul mai obraznic, scuipând seminte peste ulucii gradului, o urmarise cu privire nu tocmai potrivita pentru mama a cinci copii, aruncându-i fel de fel de cuvinte. Batjocura crescu, mai mare si mai mult, când, apropiindu-se vara, ogorul care parea ca nu are cum sa-si mai duca roada la hambar era locul vadanei celei tinere. Grâu bun, nimic de zis, rosu, parca stropit cu agheasma jarului din august, cu spic greu ca o mierla de aur, da’ atât! Nici o posibilitate de-al strânge. Boii mari, greu de urmat. Banii putini, din ce în ce mai putini. Atât de putini, încât de pe la Consiliu venisera vreo doi sa vada daca-si mai poate tine pruncii. Si o amenintasera ca-i vor lua. Doar crescuse si ea la orfelinat. Îndata dupa Razboiul cel Mare, când parintii au trimis-o cu ceilalti patru frati acolo, în miezul de foame al lumii. Numai ea supravietuise. Cea mai mica si mai saraca de trup. Si-acum, sa-i ia copiii ei? Doamne!
Fugea la Manastire iar. Parintele Serafim si maicile-i dadeau toata dragostea lor. Ba Maica Teofila, o data la saptamâna, îi aducea lapte la prunci. Maica si femeia lu’ Andrei mai tineau cont de ea. Si Maicuta Domnului, cea din icoana umbrita de busuioc.

Când se hotarâsera sa-i fure Mariei grâul, barbatii aceia zâmbisera draceste. În fond, ce le putea face? Proasta de muiere, care nu daduse în judecata Manastirea – de unde putea scoate parale bune – n-are cum sa le faca rau lor, care erau, vorba ceea, „tovarasii cei mai de nadejde ai satului“. Lica Pândaru, acuma presedinte C. A. P., se gândea ca n-are cum sa iasa prost. Cel mult o sa le spuna celor de la Partid ca femeia n-a dat cotele – si asa era, chiar daca stia bine ca Parintele din sat, si celalalt, Mosu’ de la Manastire, platisera pe ascuns datoriile –, motiv suficient ca s-o pedep*seasca pe vadana. Lui îi trecuse prin cap sa fure grâul acela frumos cum nu mai vazuse. Se-aduna cu Dumitru a’ lui Saracu’ („ca n-aveau nimic ai mei, totul era la chiaburi“, zicea el, uitând sa spuna ca tot neamul lui bea mai multa rachie decât curgea apa pe pârâul Duminicii) si cu Doru Surdu (om aspru si înjurator de soi), astazi oameni de vaza-n casele sasesti, pe care le confiscase „puterea populara“ cu cinci ani în urma.
Când s-a ivit luna pe cer, iesira si ei, cu carele „încaltate“ în câlti. N-aveau teama de nimic, dar era mai bine sa nu scoale satul când mergeau la hotit. Pregatisera sacii, multi, dupa cum batea roada, si bausera o litra de rachie, s-aiba spor în lucru. Si, hotarâti, plecara la jecmanit ogorul vaduvei lui Ioan.

A doua zi de dimineata, Duminica fiind, carul celor trei sedea, greu de grâu, în curtea Mariei. Iar ei, întepeniti de limba si trup, cu ochii bulbucati cât doua luni de pe cer, îngaimau aratând catre cer si catre crucea de la Biserica. Veni Parintele Horatiu de le citi o dezlegare, doua, trei… Satul se strânse tot, mirându-se de aratarea aceea. Printre scândurile negeluite ale carului picurau bobii de aur ai grâului în tinda vaduvei celei batjocorite. Iar cântecul lor îngaima curgerea cuvintelor Parintelui, prin care cerea iertare pentru cei trei. Întepeniti la limba si trup…
Dupa Dumnezeiasca Liturghie sosira din Munte si Mosu’ Serafim si maicile, de facura Maslu. Si-abia catre apusul soarelui se desclestara aceia din moarte, marturi*sind cu sufletul recapatat la gura (recapa*tata si ea) cum, ajungând în ogor, îngeri din cer taiau grâul, legându-l snopi. Sf. Arsenie însusi, batrân si fara anteriul din icoanele de la Manastire, de unde-l stiau, taia în rând cu îngerii grâul, legându-l snop… Si era si Ion acolo, treierând, la o margine, pe-o arie de loc, luminoasa, grâul acela ca aurul de curat, care le furase lor sufletul, ducân*du-i în ispita…
Ce va fi fost nu stiau. Doar ca minu*nea se produsese. Si ei, oameni de na*dejde ai regimului popular, marturiseau ca aceasta se întâmplase. Nici seful de post, nici procurorul din oras si nici tovarasul de la Partid nu-i facura sa-si schimbe zisa, chiar daca pierdura pen*tru aceasta tot ce câstigasera cu atâta linguseala si hotie.
Din anul acela, vadana nu mai avu nevoie de ajutor. Tot satul nu-si dadea rândul s-ajute la ogorul îngerilor…
Doar Parintele Serafim zâmbea subtire, ca o batista de in. Acelasi zâmbet ca al Sf. Arsenie si al Maicii Domnului din icoana umbrita luminos de busuioc.


(C. Valer Necula, Ogorul cu ingeri)

Ekaterina 09.11.2012 01:58:44

Viata de dupa
 
Doi copilasi vorbeau in burta mamei unul cu celalalt:
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar sigur va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical! Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. O data cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe mama, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!

cristiboss56 09.11.2012 21:04:38

Povestea vasului crapat
 
O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit! Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: “Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit… “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!
Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci o posibilitate de a face ceva diferit! Numãrati-vã binecuvântãrile!

cristiboss56 10.11.2012 10:48:50

Ce e mai important in viata ! ( " 8 minute . . . ")
 
http://www.youtube.com/watch?v=AmRgI...eature=related

cristiboss56 10.11.2012 19:39:09

Contabilitate
( Marin Sorescu)

Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali,
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.
Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).


Va doresc timp!!!
"… Hai ca ma grabesc.''

N-am timp sa zambesc astazi, daramite sa mai fiu si fericit? Ce?! Asta e cea mai frumoasa zi de toamna? Hai, dom'le, lasa-ma cu prostiile! Nu vezi ca am treaba, ca ma grabesc! Nu am timp. Trebuie sa ajung la munca, sa fac rapoarte, sa le dau mai departe, sa ma plimb in sedinte. Cum adica, sa ma bucur? Pai, cum? Sa ma bucur asa, din nimic? Hai, dom'le, fii mai serios. N-am eu timp de asa ceva." Recunosteti macar in parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel putin o data, personajul principal al unei asemenea povesti?
"N-am timp!" este, de departe, slagarul vremurilor noastre. Si boala oamenilor moderni care suntem.
N-avem timp de zambit sau de sperat, n-avem timp de cladit caractere sau definitivat personalitati, n-avem timp sa fim curajosi, n-avem timp sa ne stapanim propria viata. Avem timp doar cat sa ne plangem ca n-avem timp.

Traim pe fuga, iubim pe fuga, nu ajungem bine intr-un loc si deja ne gandim la cum arata urmatorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteza, toate se fac pe repede-inainte. Unde e rabdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care sa faca ele treaba in locul nostru. Avem lifturi care ne urca mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simpla bataie din palme. Toate, menite sa ne usureze viata, sa ne ofere secunde pretioase. Si, cu toate astea, avem tot mai putin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeti?

Mai trist este, insa, ca nu traim, iar ce n-am trait la timp, spunea Octavian Paler, nu mai traim niciodata. Asadar, timpul trece si noi ne trecem odata cu el... daca nu facem o schimbare. In viata noastra, in programul nostru, in lista de prioritati. Nu exista solutii corecte sau universale. Exista doar oameni si alegerile lor.
Prin urmare, esti ceea ce esti datorita alegerilor pe care le faci si fiecare alegere iti poate schimba viata in bine sau rau. Chiar si atunci cand nu alegi, de fapt ai ales sa nu alegi. Fiecare alegere iti influenteaza prezentul si viitorul, al tau si al celorlalti.

Si trebuie sa alegem acel ceva care ne implineste, care face sa simtim timpul ca trecut cu folos. Cand va dati seama cum se face asta, sa ma invatati si pe mine.

Asadar…

Va doresc timp. Timp petrecut langa cei dragi (si trecatori), timp sa va zambeasca sufletul, timp sa munciti cu drag. Daca nu gasiti timp pentru toate astea, mai taiati din timpul acela pe care-l petreceti incruntati sau judecandu-i pe altii. Sau tinand suparari cu zilele. Sau incercand sa-i schimbati pe ceilalti, in loc sa-i acceptati asa cum sunt!!!!

Dar, mai ales, va doresc timp sa (re)descoperiti ce e cu adevarat important pentru voi. Cu cat mai repede, cu atat mai bine, caci, nu degeaba scria Marin Sorescu, "vine o vreme cand trebuie sa tragem sub noi o linie neagra si sa facem socoteala." Si cine poate sti cat de devreme sau de tarziu vine vremea noastra?

...FOARTE IMPORTANT!
ATI GASIT TIMP PENTRU VERSURILE DE MAI SUS?
DACA NU...PACAT!!!!!!!!!

cristiboss56 11.11.2012 00:10:35

Povestea brutarului și a lăptarului


Într-una din zile, un negustor de produse lactate primește o citație pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi invinuit…
Brutarul însă știa cu ce, și încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înșeală la cântar când cumpără de la el unt. Așa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt și pleca, cântărea imediat marfa în prezența unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900g, ba 800g, au fost cazuri când a primit și 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecății, judecatorul îl întreabă pe negustorul de lactate:
- Spune, dumneata ai cântar cu care să cântărești untul ce-l dai brutarului?
- Nu, domnule judecător, nu am.
- Păi atunci cum pretinzi că îi cântărești untul?
- Păi… să vedeți… eu am o balanță, pun pe o parte a balanței pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanța se echilibrează….
Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii,
faceți-le și voi la fel!

cristiboss56 11.11.2012 00:12:12

Să deschizi ușile fără FRICĂ …


Într-o țară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora…
Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcași de o parte și o ușă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge…
În această sală, îi punea să formeze un cerc și le spunea: puteți alege între a muri săgetați de arcașii mei sau a trece prin această ușă…
În spatele acestei uși EU VĂ VOI AȘTEPTA…Toți alegeau să fie omorâți de arcași…
După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:
- Sire, pot să vă întreb ceva?
- Spune, soldatule.
- Sire, ce se află în spatele ușii?
Regele îi răspunse:
-Mergi și vezi tu însuți!!!
Soldatul deschise înspăimântat ușa și, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare și lumina invadă sala… Și, în cele din urmă, surprins, descoperi…că ușa se deschidea în fața unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!
Soldatul, vrăjit, își privi regele, care îi spuse:
- Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să riște să deschidă această ușă!!!
Câte uși nu deschidem de teama de a nu risca?
De câte ori nu ne pierdem libertatea și murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem ușa visurilor noastre?

cristiboss56 11.11.2012 00:17:56

Povestea toamnei


Într-un ținut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Fiecare era de o frumusețe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăție, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-și înceapă călătoria spre ținuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe și bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde și luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate și înmiresmate de la Florarul împărăției, ploi mănoase și bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Șef și multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulțumită, și-ar fi dorit și altceva – ceva care să o facă și mai frumoasă și iubită de oameni.
- Dar ești minunată, îi spuse tatăl, ce ți-ai putea dori mai mult?
- Aș vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
- Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci și al surorilor tale. Lumina sa neprețuită vă însoțește pe fiecare în călătoria voastră.
- Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
- Ce gând mai e și acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ți-am explicat, frumusețea ta e dată de veșmintele deosebite pe care le porți și toate darurile cu care ești împodobită.
- Dacă nu vrei să-mi faci pe plac și să poruncești Soarelui ce ți-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Și nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa și nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră și foarte aprigă în dorințele ei. După un timp, o chemă la sine și îi spuse:
- Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coșul tău toate razele de soare. Și când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Și de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile și frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumusețea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.

cristiboss56 11.11.2012 00:23:47

Acceptă-mă așa cum sunt


Această poveste este a unui soldat, care, în sfârșit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam. El își sună părinții din San Francisco:
- Mamă, tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă cer o favoare. Am un prieten pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
- Sigur, au răspuns părinții. Ne-ar încânta să-l cunoaștem.
- Dar, există ceva ce ar trebui să știți dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină și a pierdut un braț și un picior. Și în afară de asta, nu are nici unde să locuiască.
- Ce suferință!!! Regretăm mult să auzim asta.
- Poate putem să-l ajutăm să găsească un adăpost unde să locuiască, spuse și mama.
- Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă!
- Dar fiule, nu știi ce ne ceri, nu ai idee de gravitatea problemei!
Mama, de acord cu tatăl, spuse și ea:
- Cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină grea pentru noi. Avem propria noastră viață și nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Cred că te poți întoarce acasă și uită acest subiect. El își va găsi un mod de a locui, propice pentru el!
Fiul închise telefonul și niciodată părinții nu au mai auzit de el.
Câteva zile mai târziu, ei au primit un anunț de la poliție, informându-i că fiul lor murise căzând de pe o clădire. Poliția consideră accidentul o sinucidere.
Părinții îngroziți, au zburat în orașul unde se afla fiul lor și au fost duși la morgă pentru identificarea cadavrului.
Ei l-au recunoscut și spre goaza și teroarea lor, au descoperit ceva ce nu știau:
„FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAȚ ȘI UN PICIOR”
Părinții din această poveste sunt ca noi, găsim că e mai ușor să iubim pe aceia care sunt perfecți, frumoși, sănătoși, simpatici, dar nu ne plac persoanele care ne incomodează și ne fac să ne simțim rău.
Noaptea asta, înainte de a adormi, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta, fără restricții, persoanele așa cum sunt ele, chiar dacă sunt diferite de noi.
„PENTRU LUME POȚI FI O PERSOANĂ, DAR PENTRU O PERSOANĂ TU POȚI FI LUMEA.”

glykys 11.11.2012 20:09:41

Ca tot suntem in duminica Samarineanului milostiv...
 
A fost odata un împarat tânar si foarte bun la inima. Acesta de multe ori obisnuia sa se plimbe prin tara sa însotit doar de o singura sluga. De câte ori întâlnea vreun om sarman, împaratul îi dadea milostenie si-l ajuta cu ce putea.
Odata, mergând pe cale, împaratul a vazut într-un loc pustiu un calugar mort. Trimitându-si sluga înainte, împaratul si-a scos haina si a acoperit mortul. Apoi si-a continuat drumul, caci avea mult de mers în ziua aceea.
Însa tot calatorind el asa, s-a întâmplat ca a cazut de pe cal si s-a ranit foarte tare la picior. Ajuns acasa, împaratul a chemat cei mai buni doctori la palat, dar în zadar. Piciorul s-a umflat si doctorii au zis ca, daca nu-l vor taia, acesta va putrezi si împaratul va muri. Asa ca au hotarât ca a doua zi de dimineata sa-i taie piciorul, pentru a-i salva viata.
În noaptea aceea împaratul n-a putut dormi. El a rugat o sluga sa-i aprinda candela si a ramas singur, privind la icoane si gândindu-se la soarta lui cea grea. Chiar atunci s-a deschis fereastra si în camera a intrat un calugar luminos. „De ce esti asa mâhnit împarate?” – l-a întrebat calugarul. „Cum sa nu fiu mâhnit, daca mâine trebuie sa-mi taie piciorul?” – i-a raspuns el?
Atunci calugarul s-a atins de piciorul împaratului si acela îndata s-a facut sanatos. „Ridica-te si mergi!” – i-a zis calugarul. „Nu pot ca este rupt” – a raspuns împaratul. Dar luându-l calugarul de mâna, împaratul s-a ridicat si a putut merge ca si mai înainte. „Spune-mi cine esti?” – a întrebat împaratul nedumerit. „Cum, nu ma recunosti? Oare nu este aceasta haina ta, cu care m-ai acoperit ieri? Dumnezeu a vazut necazul tau si m-a trimis sa te vindec, deoarece si tu mi-ai facut bine”.
A doua zi împaratul era sanatos, spre mirarea doctorilor. El a povestit tuturor ce s-a întâmplat si toti au laudat pe Dumnezeu, Care îi ajuta pe cei buni la inima. (parintele Savatie Bastovoi)
http://tineriortodocsi.webs.com/Micu...-milostiv.html

cristiboss56 13.11.2012 22:24:18

Povestea lumanarii
 
Cine vrea să împrăștie lumină trebuie să reziste arderii.

M-ati aprins si vă uitați gânditori la lumina mea. Simțiți bucurie în suflet? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând, am devenit mai mică.

De fapt eu am doar două posibilități:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să nu fiu aprinsă și atunci nu mă micșorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină și căldură și prin asta să mă dăruiesc chiar pe mine însumi. Asta e mult mai frumos decât să rămân rece și fără rost.

Și voi, oamenii, sunteți la fel. Când trăiți numai pentru voi, sunteți lumânarea neaprinsă, care nu și-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiți lumină și căldură, atunci aveți un sens. Pentru asta trebuie să dați ceva: iubirea, adevărul, bucuria, încrederea și dorurile pe care le purtați în inimă. Să nu vă temeți că deveniți mai mici. Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină.

Gândiți-vă, cu pace în suflet, că sunteți ca o lumânare aprinsă. Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puțin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina și căldura sunt mai puternice. Și la voi oamenii e tot așa, “împreună luminați mai mult”.

glykys 17.11.2012 21:43:53

Cred ca o istorie cu talc este si viata Sf. Cuvios Zaharia, praznuit astazi, 17 noiembrie:

"Un om oarecare, vestit in lucrurile lumesti, cu numele Ioan, lepadand toate indulcirile vietii, ducea o viata smerita si monahiceasca si, indeletnicindu-se cu fapte dumnezeiesti, se sarguia sa placa numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea in rugaciuni si cereri, nazuind si sporind catre fapte din cele mai inaintate si mai mari, pe langa toate celelalte sporiri ale lui, avea si lucrul acesta nelipsit, ca se ducea ca sa privegheze toata noaptea la biesericile Domnului. De aceea, intr-o noapte s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofii, ce se afla in Constantinopol si, afland usile incuiate, fiind ostenit, a sezut acolo pe un scaun ce era aproape si, sezand, isi citea slujba cu glas soptit.
Si, iata, s-a facut o stralucire de lumina ce venea de undeva de afara si, privind mai cu luare-aminte, a vazut un barbat cucernic, care mergea in urma luminii aceleia. Deci, bucurandu-se pentru aceea vedere, lua aminte, mai bine voind sa vada ce are sa faca omul acela. Si, cand a ajuns omul la portile bisericii Sfintei Sofii, care erau inchise, si-a plecat genunchii inaintea portilor si indelung a facut o rugaciune, apoi a ridicat in sus mainile si, facand semnul Sfintei Cruci pe porti, iata, o minune: indata ele s-au deschis de la sine, si, impreuna cu lumina, a intrat inlauntru si omul acela minunat. Si, dupa ce a intrat in tinda, si-a plecat iarasi genunchii pe podea, la locul unde era zugravita deasupra Iocoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si, sculandu-se, a deschis si acolo portile si, ajungand la portile cele frumoase de argint din pridvorul bisericii, a facut si acolo destula rugaciune. Apoi, cu semnul crucii, le-a deschis si pe acelea si asa a intrat in biserica, cu totul fiind luminat.
Deci, mergand in mijlocul bisericii, si-a ridicat mainile, cerand indurare de la Dumnezeu, iar dupa ce si-a ispravit rugaciunea, s-a intors si a trecut prin tinda Bisericii, iar portile s-au incuiat singure, prin dumnezeiasca lucrare, indata ce el a iesit afara...."

Continuarea o gasiti aici, in partea de jos a paginii: http://www.crestinortodox.ro/calenda...ria-35650.html

cristiboss56 20.11.2012 22:05:22

Despre taina adevarului
 
Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiș, nu departe de o fântână. Un alt drumeț s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare și fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părțile și pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă și a plecat mai departe.
Puțin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit și apoi s-a tras la umbră, lângă fântână și a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga și dându-și seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea și i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu știa nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău și nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii și apoi să devină ucigaș? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga și crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îți mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoț, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaș, care își ascunsese așa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni și care astfel și-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens și justețe în tot ceeace se întîmplă, chiar și atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înțelegi.
Credința în adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

glykys 20.11.2012 22:48:29

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 483142)
Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiș, nu departe de o fântână. Un alt drumeț s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare și fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părțile și pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă și a plecat mai departe.
Puțin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit și apoi s-a tras la umbră, lângă fântână și a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga și dându-și seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea și i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu știa nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău și nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii și apoi să devină ucigaș? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga și crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îți mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoț, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaș, care își ascunsese așa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni și care astfel și-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens și justețe în tot ceeace se întîmplă, chiar și atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înțelegi.
Credința în adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

Ba eu stiu pilda altfel, Cristi.
In primul rand ca e relatata foarte frumos de parintele Cleopa, cu harul sau de povestitor. Moise nu e Moise, e un calugar imbunatatit care voia sa afle judecatile Domnului si era cam cartitor, dar nu conteaza asta...
Sirul de intamplari e cam acelasi, vine ingerul apoi si ii spune: vezi ce lucruri frumoase si drepte a facut Dumnezeu, in timp ce astuia i se pare ca s-au intamplat numai nedreptati, dar morala e alta:
Omul care pierduse punga era un boier hapsan, al doilea era vecinul lui, care, din cauza saraciei, fusese nevoit sa ii vanda livada boierului, care profitase de el si ii daduse mai putin decat facea. Omul s-a rugat lui Dumnezeu sa ii faca dreptate, iar in punga aceea pe care boierul o pierduse erau exact banii care ii trebuiau. Deci Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si i-a facut dreptate.
Al treilea era un mosneag, care, se spune la parintele Cleopa, era el bun, dar avea un pacat care nu l-ar fi lasat sa ajunga in rai: in tinerete, trecuse peste un pod si auzise niste strigate de ajutor. Cum nici nu i-a pasat, omul respectiv a murit din cauza lui. Si-a ispasit insa pacatul, prin faptul ca a fost si el ucis de unul caruia nu i-a pasat de strigatele sale de ajutor, pentru ceva ce nu facuse. Deci a ispasit in lumea aceasta si ajunge in rai.
Iar primul om, posesorul pungii, spune parintele Cleopa, dupa ce l-a ucis pe mosneag, a inceput sa il caute. Cand si-a dat seama ca nu sunt banii la el si ca a omorat om nevinovat, a inceput sa se caiasca. Si ii spune ingerul calugarului: in drum spre casa, va intalni un om amarat caruia ii va da calul, iar mai apoi isi va vinde toate ale sale si se va calugari. Si va sta in manastire 40 ani si asa il va ierta Dumnezeu pentru crima si pentru toate pacatele lui. Deci se va mantui si el...

E asa frumoasa pilda aceasta, minunat modul prin care Dumnezeu lucreaza prin noi si pentru noi!

cristiboss56 21.11.2012 22:01:16

Istoria celor două pietricele albastre
 
Cele două pietricele se lăudau de dimineața până seara: Noi suntem copiii cerului! Păstrați distanța! Noi avem sângele albastru! Desigur, își spuneau, vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prințului de Galia. Ne așteaptă o viață frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri.
Într-o bună dimineață, un om s-a aplecat și a cules cele două pietricele albastre. Ura! – au strigat ele. Am plecat! Ce timpuri bune ne așteaptă! Dar au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Mai târziu, o mână le-a luat și le-a așezat cu necuviință pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafață de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre prețioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Au zărit un firicel de apă ce se prelingea pe acolo și l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, și desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa, ușor-ușor, a reușit să fărâme câte puțin cimentul. După câteva luni cele două pietricele au putut să se miște. Într-o noapte cele două pietricele au căzut pe pământ. Suntem libere – au strigat în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul pe care era un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate și aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Fața, chipul blând și dulce al Maicii Domnului, părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-și seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Își imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit și cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită, dându-și seama ce nechibzuite au fost.
La fel, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meșter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este așezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul și că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos și mai potrivit să fie.

cristiboss56 24.11.2012 21:33:18

CREDINȚA



Cine-i mai fericit?

Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creștinilor, trimise pe fiul său la unul din preoți, cu rugămintea să-l învețe religia creștină, ca apoi să-l boteze.

Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului și l-a întrebat:

-„Cum, e adevărat că vrei să învăț pe copilul tău religia lui Hristos?”

-„Da”, răspunse necredinciosul.

-„Glumești?” îl mai cercă preotul.

Dar el zise cu glas înmuiat de tristeță:

-„Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine”.



„E bine așa”…

Un bogat plin de credință avea o nevastă necredincioasă.

Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: „E bine așa”. Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.

Pe drum, o creangă răzleață de la un copac, prinse lanțul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: „E bine așa”, dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-și mărgelele prin praful drumului.

Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea și le zise:

-„Întoarceți repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă așteaptă niște tâlhari să vă prade. Dacă nu ați fi întârziat, ați fi fost în mâinile lor.”

Întoarseră trăsura și porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:

-„Ai văzut că a fost bine așa?”

Femeia nu mai zise nimic, ci mulțumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.



Bețivul si nevasta lui

O femeie credincioasă avea un bărbat bețiv.

Mai în fiecare seară, el venea beat acasă și asuprea pe nevastă-sa și pe copii.

Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.

Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă și bună, cu atât se înfuria mai tare și o bătea fără milă.

Într-o zi, el, ieșindu-și din fire, răcni la ea:

-„De ce taci? De ce nu mă lovești și tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?”

Iar femeia îi răspunse:

-„Puterea asta o am de la Domnul Iisus!”

Atunci omul, înfrânt și rușinat, îi zise:

-„Tot tu ești mai tare ca mine!”

Și din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătății și rugăciunilor nevestei sale.



O iconiță mică și mai mulți ruși

În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruși.

Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului și, când a plecat la război, și-a atârnat de gât, sub haină, o iconiță a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.

Rușii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâșiară hainele de pe el și se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, rușii dădură cu ochii de iconița del a gâtul prizonierului.

De îndată, se opriră: iconița strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiță. Mai veniră și alți ruși și, cum veneau, se închinau și ei. Pe urmă, luară pe prizonier și-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.

Și așa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.



Ce-mi este mie lumea aceasta?

Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele amenințări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:

-„Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăți. Zdrențele de pe mine și ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ți fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ți-oi mulțumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu.”

Modest a mers la împărat și i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.



„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”

Un călător mergea odată printr-un ținut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu înghețat. Călătorul le spunea cum îngheață apele iarna și cum poți merge cu piciorul sau cu căruța pe gheață ca și pe drum. Deși nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înțelept și cinstit.

Așa e și cu aceea ce ne spune Dumnezeu.

Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.



Pomul cu roade

Un om credincios fiind asuprit de necredincioși, merse într-o zi la duhovnicul său și i se plânse, zicându-i:

-„Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?”

Părintele, un om bătrân și plin de înțelepciune, îl luă și îl duse în grădină. Acolo se aflau și pomi roditori și alții neroditori.

-„lată fiul meu, ai aici pilda vieții. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceștia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade ești.”

De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.



Corbul alb

Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.

Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:

-„Ce cauți în mijlocul nostru? Cine ești tu? Ai venit să ne rușinezi?'”

Corbul cel alb nu înțelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.

Pe urmă, a înțeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.

Așa se întâmplă și cu omul credincios care-și duce viața între necredincioși.

Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.



Publicat de :

tatiana codrut


Ora este GMT +3. Ora este acum 20:03:07.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.