...:) Multumesc frumos!

Pentru puțin!
Un nou an cu sănătate, împliniri si bucurii :)

– Spuneţi-ne ce aţi învăţat mai mult în viaţă din marea şcoală a suferinţei, din care aţi gustat atât de mult?


– Problema este că, dacă eşti în suferinţă, să accepţi suferinţa ca mântuitoare, fiind rânduită de Hristos. În felul acesta, suferinţa este uşor de acceptat şi chiar simplă, şi-ţi aduce bucurie.
– Cum poate creştinul să rabde mai cu folos suferinţa, boala, sărăcia, închisoarea, nedreptatea de tot felul şi necazurile vieţii?
– Noi ştim că dintre toţi oamenii de pe pământ, Mântuitorul nostru a fost cel mai drept, fără de păcat, şi totuşi a acceptat suferinţa cea mai grea şi răstignirea. Şi aceasta a adus mântuirea întregului neam omenesc. Apostolii şi toţi sfinţii, urmându-L pe Mântuitorul, au trecut prin moarte şi suferinţe amare; apoi li s-a deschis uşa Raiului în mod sigur.
– Ce virtuţi de bază îi trebuie creştinului, să poată trece cu folos povara vieţii pe pământ?
– Întâi, să fie creştin ortodox; al doilea, să ştie că suferinţa este indisolubil legată de viaţa omului pe pământ; al treilea, să ştie că la capătul suferinţei, prin care trece biruitor totdeauna cu ajutorul lui Hristos, i se deschide mântuitor, Raiul.

(Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, pp. 5-6)

Consider că ceea ce face o căsnicie să fie reuşită este ca cei doi să se iubească unul pe altul cu adevărat, sau suficient, sau aşa ceva... Şi cred că pentru a deveni adevărată căsnicia, trebuie ca fiecare să facă adeseori companie plăcută celuilalt, să fie politicos și altele asemenea. La început, când cei doi fac cunoştinţă, fiecare consumă foarte multă energie pentru a atrage atenţia celuilalt, apelând la tot felul de gesturi pentru a-l mulţumi pe celălalt, pentru a-l surprinde plăcut. Cuplul tânăr care continuă această tactică şi în timpul căsniciei, şi chiar găseşte modalităţi să o îmbunătăţească, odată cu trecerea anilor, dovedeşte că ştie să-şi împartă cu înţelepciune viaţa. Nu sunt numai cuvintele cele care arată sentimentele; de multe ori, gesturile mici trădează profunzimea sentimentelor. Un gest discret de tandreţe, într-un moment potrivit, va transmite mesajul tău mult mai eficient decât o manifestare zgomotoasă a devotamentului tău.


(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, p. 30)

Arhimandrit M.Daneliuc :
 

Boboteaza, sărbătoare, lumină și revărsare de har! Așteptăm cu toții să ne împărtășim din apa cea sfințită, numită Agheasma Mare, din ziua Arătării Domnului, timp de încă șapte zile până la odovania (sfârșitul) praznicului împărătesc. Cifra opt ne amintește de veșnicie, de viața de veci: în Cartea Apocalipsei se vorbește despre ziua a opta, ce va urma după Judecata universală. Agheasma Mare se ia pe nemâncate timp de opt zile, pentru că ea ne cheamă să căutăm viața şi bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi.
Praznicul Arătării Domnului sau Bobotezei este însoțit în tradiția românească de multe și frumoase obiceiuri. Cine nu-și amintește de preoții care umblă din casă în casă cu „Iordanul”, sfințind locuințele, țarinile gospodarilor ori spațiile unde oamenii își desfășoară activitatea, sau școlile, grădinițele unde învățăceii se pregătesc să devină viitorimea țării noastre. Cine-și reînvie amintirile prunciei în aceste zile, mai ales cei ce-și au obârșia la sate, îi va regăsi pe prichindeii însoțitori ai preotului vestind sosirea acestuia prin strigarea „chiralesa” (de la grecescul kireleison, care înseamnă „Doamne miluiește!”). Din mila Domnului, încă există sate unde obiceiul s-a păstrat, gospodarii răsplătind osteneala micilor vestitori cu fructe, dulciuri, ba chiar cu câte un gologan.
La fel de frumoasă ne apare tradiția, întâlnită îndeosebi în satele Moldovei, ca evlavioșii credincioși să sculpteze din apele înghețate ale lacurilor cruci ori mese de gheață, așezându-le în locurile unde slujitorii sfintelor altare vor sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfințire. Astăzi, în puține zone se mai fac asemenea procesiuni, dar dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, prin aceste cruci cioplite în gheață „au adus” râurile sau lacurile în curtea bisericilor ori mănăstirilor, spre a primi binecuvântare. Părintele profesor dr. Viorel Sava, titularul catedrei de Liturgică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, Iași, spune că materia din care se confecționează o cruce (lemn, piatră, diferite metale, în cazul de față apa înghețată) este chemată la transfigurare.
Despre semnificația sărbătorii, despre folosirea Aghesmei celei Mari s-a tot scris, așa încât vă propun în materialul de față să ne oprim asupra unui element liturgic nelipsit din mâna preoților, în aceste zile: busuiocul. Firele de plantă, uscate și frumos împodobite, aranjate și legate, formând acel cunoscut sfeștoc (de la cuvântul „sfeștanie”, însemnând „sfințire”) sunt folosite de preoți la săvârșirea slujbei de sfințirea a apei, iar apoi, tot cu sfeștocul, preotul stropește cu agheasmă pe oameni, bisericile, icoanele ori alte obiecte liturgice, dar și casele, mașinile, fântânile, viile, livezile sau gospodăriile credincioșilor.
Așadar, ce se știe despre busuioc? Ocimum basilicum, pe numele său științific, este o plantă ierboasă din familia Lamiaceae, originară din Asia tropicală. La maturitate atinge între 20-60 centimetri înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, iar florile albe. Are un gust similar cu al anasonului şi o aromă plăcută, destul de puternică.
Cuvântul „busuioc” provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”. Se pare numirea busuiocului cu acest termen s-a datorat considerării respectivei plante a fi una imperială, folosită în anumite practici ritualice la curtea basileilor bizantini. Circulă multe tradiții referitoare la modul cum busuiocul a ajuns să fie folosit în cult. Una dintre acestea ne spune că a crescut pe locul unde Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce. După coborârea lui Iisus de pe lemnul răstignirii, Crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul. Mergând să caute semnul mai strălucitor decât soarele văzut de fiul ei pe Cer în amiaza mare, Sfânta Elena a simțit un miros plăcut, adus de vânt. Luându-se după el, a găsit busuiocul. Smulgând câteva fire, să le răsădească în grădină, a descoperit că rădăcinile plantei se înfipseseră într-un lemn vechi; prin minunea învierii unui mort s-a dovedit că se afla în fața Crucii Fiului lui Dumnezeu.
Dar oare cum s-a ajuns la întrebuințarea busuiocului în actele liturgice? Primii creștini – în bună parte proveniți dintre iudei – au preluat o serie din practicile de la Templu, adaptându-le, desigur, altor împrejurări şi scopuri liturgice. S-ar părea că așa a ajuns busuiocul să înlocuiască isopul din tradiția iudaică. Ca aspect, isopul seamănă îndeaproape cu busuiocul, doar că nu are florile albe, ci albastre. Este o plantă folosită nu doar în actele ritualice iudaice, ci și alte domenii, aidoma busuiocului, de altfel, care se utilizează în numeroase ramuri ale activității umane: medicină, cosmetică, artă culinară. Însă, la noi, la români, busuiocul a devenit un fel de plantă consacrată pentru momentele speciale din viața unui om: botez, nuntă, înmormântare.
Revenind la istoricul întrebuințării busuiocului în ritualul sfințirii apei, trebuie să ne întoarcem la tradiția iudaică, unde găsim dese întrebuințări ale isopului, planta analoagă busuiocului: în cartea Ieșire (capitol 12, verset 22), Dumnezeu poruncește poporului ales: „să luați un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel într-un vas, să ungeți pragul de sus şi amândoi ușorii ușii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieșiți nici unul din casă până dimineața”; în cartea Numeri (capitol 19, versetul 6), Domnul poruncește: „un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câți sunt acolo”. Dar cine nu-și amintește arhicunoscutul verset 8 al Psalmului 50: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăți; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”? Referitor la cel din urmă exemplu, Sfântul Chiril ne spune: curăția isopului reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, care ne spală de tot păcatul. Vasăzică nu planta era considerată prin sine curățitoare, ci Dumnezeu, în chip nevăzut curățea, izbăvea. Folosirea plantei era un act văzut prin care se împărtășea lucrarea nevăzută a Domnului.
Tradiția folosirii busuiocului la sfințirea apei am preluat-o din ritualul bizantin, grecesc, deoarece în cel slav nu se folosește numaidecât busuiocul, sfeștocul confecționându-se, în general, din flori, iar mai nou din materiale textile. Însă, ceea ce trebuie să reținem este faptul că nu busuiocul muiat în apă îi dă acesteia putere harică. Invocarea Duhului Sfânt, care coboară peste apă prin mâna preotului, curățind-o, sfințind-o și dându-i putere asupra duhurilor necurate, asupra bolilor și patimilor, se face mai înainte de se înmuia Sfânta Cruce și busuiocul în apă și a se intona troparul Bobotezei. În ritul slav, săvârșitorul slujbei nu înmoaie în apă sfeștocul, ci doar Sfânta Cruce. La noi se face această cufundare în apă a busuiocului însoțit de semnul Crucii, pentru a arăta că prin Cruce Domnul ne-a deschis calea către Ceruri, iar Duhul Sfânt a coborât în lume, întemeind Biserica numai după jertfa Domnului pe Cruce. Unde vedem Crucea Domnului, întrezărim învierea, biruința asupra păcatului, izbăvirea. Crucea este însoțită de busuioc doar din motive practico-liturgice, deoarece preotul urmează a-i stropi pe credincioși cu ajutorul acestuia.

.....:)))
Intr-adevar.
Majoritatea casniciilor incep prin "cu adevarat", continua cu "suficient" si isi savureaza reusita prin "asa ceva".

Sau cam asa ceva.....:)))

Hai ca m-ai facut efectiv sa rad , dupa cateva zile mai incordate http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon7.gif

Scrisoare către o mireasă - necazurile să nu vă ia pe nepregătite
 

Domnul să vă binecuvânteze pentru a începe felul de viaţă pe care dintotdeauna l-aţi văzut ca fiind cel mai bun pentru dumneavoastră. Iată, Domnul vă împlineşte dorinţa inimii. Căsătoria are o mulţime de mângâieri, dar e şi însoţită de numeroase griji şi necazuri, deosebit de adânci câteodată. Să vă gândiţi la asta, încât atunci când vă veţi lovi de aşa ceva să nu fiţi luată pe neaşteptate. Acum sunteţi doi. În doi, bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor. Să vă ajute Domnul să n-aveţi despărţire în nimic, ci toate să le aveţi de obşte – o singură inimă şi un singur drum în viaţă.
Cu privire la hainele de mireasă... în locul dumneavoastră aş face cum vor ceilalţi, fără să mă gândesc... hainele sunt pentru ceilalţi, nu pentru dumneavoastră. N-au decât să vă gătească aşa cum vor.
Fericire deplină vă doresc!
Al vostru rugător către Dumnezeu, Episcopul Teofan

Pentru a avea o inimă veselă trebuie să știm să ne exprimăm propriile emoții. Este fundamental să nu le reprimăm. Furia este normală atunci când suntem învinovățiți pe nedrept, ca și durerea cauzată de pierderea unei persoane iubite. Ceea ce te sfătuiesc în această carte este cum să le exprimi.
Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale.
Manifestă-te în fața Domnului.
Numai El te poate înțelege și accepta.
Cu El nu sunt necesare explicațiile.
Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.
Fiecare dintre noi suferă în felul său personal. Și durata poate fi diferită pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu seamănă cu altcineva. Dar, în mod cert, toți ne aflăm în fața a două riscuri atunci când suferim.
Primul: să negăm durerea. Dar a o nega înseamnă numai a o muta și a o duce undeva în inconștient, unde va continua să acționeze, influențând delicat și fără să ne dăm seama orice acțiune, gând sau alegere a viitoarei noastre vieți.
Al doilea: să ne atașăm de durere. În acest caz, ne prelungim mult suferința.
În ambele cazuri, nu există vindecare. Pentru a o obține, trebuie să trăim până la capăt durerea. Și apoi, s-o lăsăm să se îndepărteze, s-o părăsim. Și aceasta se poate face tocmai pentru că am trăit-o total, iar durerea astfel nu mai are forță și nici motiv să existe și să mai rămână. Durerea, suferința sunt reacții normale, provocate de rănile profunde primite. Dar numai trăindu-le până la capăt li se permite să se îndepărteze într-adevăr.
Numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă vrei să mă asculți, dacă le trăiești până la capăt (mie mi s-a întâmplat de multe ori), știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin...
Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit. Bineînțeles că aceste încercări te vor zdrobi, dar dacă tu îți vei aduna bucățelele purificate, vei deveni mult mai puternic decât înainte.
Adu-ți aminte: durerile, suferințele vin ca să plece, nu ca să rămână în tine!
Am putut să scriu și încă mai scriu cărți datorită marilor suferințe pe care le-am trăit în viață.
(Valerio Albisetti,Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, pp. 43-44)

Sunt convins că mai mult valorează o îmbrățișare puternică, o privire caldă, un zâmbet din inimă, a ne afla alături de o persoană, în liniște, atunci când plânge, decât o expunere teologică savantă sau o lecție rafinată de psihologie.
Omul are mari dificultăți în a accepta durerea, suferința, bolile și cu atât mai puțin moartea. Tocmai de aceea, ar trebui să învățăm să râdem cu inima. Călătorind prin lume și reflectând asupra existenței mele, am descoperit incredibila capacitate de recuperare a ființei omenești. A avea o inimă veselă ne permite să fim încă integri, după ce am trecut prin nenumărate necazuri, mii de suferințe, încă încrezători în noi înșine, după ce am suferit mii de violențe, defăimări, abuzuri, răutăți, încă și mai hotărâți să mergem înainte, după ce am îndurat durere, boli, suferințe.
Cred că Dumnezeu se află tocmai în capacitatea noastră de recuperare, în întoarcerea la o viață plină, bogată în semnificații, după ce am trecut prin boli grave; în izbânda de a râde din inimă, în mijlocul a mii de greutăți. Eu sunt un om care a fost lovit și jignit de viață în multe feluri. Și totuși, sunt convins că a învăța să râzi cu inima îți permite să ieși din întunericul lipsei de sens. Te poate ajuta să renaști!
(Valerio Albisetti )