Taina Sfintei Spovedanii

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:
- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.
- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă. Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:
- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă?
- Da, răspunse omul.
- Dar două zile, o porţi?
- S-ar putea.
- Dar o săptămână sau o lună, o porţi?
- Nu, părinte, bineînţeles că nu.
- De ce? - îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.
- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.
- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se "murdăreşte" de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului?!
"Intră în Biserică şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Pare intr-adevar o alta varianta a fiul ratacitor...
Multi ratacesc in tineretea lor cautand sa-si faca rosturi materiale,cariere,sa se distreze in timp ce stau departe de cele duhovnicesti.
Pana cand ajung sa se vateme sufleteste si sa-si piarda sanatatea trupeasca.
Iar Domnului i se face mila de prostia si abordarea omului nepriceput si-l primeste asa cum este amarat, il pofteste sa sada,sa-si traga sufletul si ii descopera ca ar fi ajuns la aceleasi rezultate fara atatea pierderi si nenorociri,daca venea de-a dreptul la El si-i cerea.

Frumoase si de folos cuvinte , mulțumesc Cristina :)

LUMINA SOARELUI, LUMINA LUI

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
- Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi. De ce nu-s toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.

“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii”.

A DOUA ŞANSĂ

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă, Doamne, că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!
În timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te, omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da, zise omul cu nerăbdare, sigur că m-am schimbat!
- Bine! A mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi ?! Strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi ?! Ţipa omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele. În clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! I-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nicio vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
În viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoana. Poate că va strânge averi, dar în sufletul său cu ce se va alege? Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"

Foarte frumoase aceste povesti cu talc! Sunt atat de bogate in sugestii si au simplitatea "de aur".
Si mult imi place ca apar mereu forumisti care scriu pe marginea lor, asa cum le spune inima, experienta lor de viata, cugetul... Bunaoara, Yasmina - a scris cateva randuri care sunt o marturisire. Alteori am scris si eu, au scris si altii...
Toate bune pana aici.
Si as avea o rugaminte: nu se poate sa ramana povestea, fara "concluzia" de la sfarsit? Nu s-ar putea sa tragem fiecare concluziile noastre (si sa le scriem!), fara a citi concluzia invatatoreasca a nu stiu cui?
Am sentimentul ca, de nu e asa, o patim ca mesterul din legenda: ce ridica unul, darama altul... Si se alege praful.
Cu alte cuvinte, as dori ca aceste povesti pline de talc sa nu mai fie dirijate spre o concluzie pre-fabricata. Ci sa spuna fiecare ce are de spus, conform personalitatii sale.
Altminteri punem standarde si formule acolo unde povestea tocmai deschisese niste ferestre de libertate...
Unde e ideologie stass nu mai poate fi vorba despre persoane.

E doar o propunere, nu fie cu suparare!...:)

Cu mare drag asa va fi :)

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!".

La un duhovnic vine un creştin care avea un atelier de cizmărie:

- Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.

Duhovnicul îl întrebă pe cizmar:

- Dar până acum cum ai procedat?

- Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic în grabă rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic deloc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos daca nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.

Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare:

- Fiule, datori suntem să ne rugăm neîncetat, ziua şi noaptea, căci nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne miluiască Stăpânul, dar să ştii că te poţi ruga şi când lucrezi, şi când mergi, şi oriunde ai fi, zicând din inimă „Doamne Iisuse…”

Să ştii, însă, că, uneori, oftatul tău din inimă, părerea ta de rău că nu ai putut să te rogi mai mult, e tot o rugăciune şi face mai mult decât o rugăciune de dimineaţă zisă în grabă şi cu mintea împrăştiată. Totuşi, la rugăciune nu trebuie să renunţăm. Roagă-te cum poţi, dar roagă-te!

Amin!
Doamne ajuta!

BĂIEȚELUL ÎNȚELEPT ŞI CĂȚELUŞUL LUI

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: “-Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “
- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa! “
- Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “
- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a supărat şi a răspuns: “
- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” “
- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. “
- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!
”Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “
- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

ECOUL VIEȚII

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc...!".
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: `Te iubesc, te iubesc!..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea " (Sfântul Ambrozie).

Povestea picăturii

A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe maestrul său:
- Care este lucrul ce mă separă de adevăr ?
Maestrul îi spuse:
- Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple dar care sunt pline de înţelesuri adânci. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul.

Prima poveste:

A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmplă cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu.

A doua poveste:

"Vreau să fiu liberă" spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafaţă.
"Vreau să fiu liberă" spuse din nou picătura de apă şi soarele, auzindu-i glasul, o aşeză într-un nor.
"Vreau să fiu liberă" spuse picătura încă o dată şi norul o eliberă, iar aceasta căzu din nou în Ocean.

A treia poveste:

O picătură deveni foarte intelectuală şi mândră de erudiţia ei. Deşi trăia mai departe în Ocean, ea nu mai aparţinea Oceanului; deşi era înconjurată de miliarde de alte picături se simţea singură şi neînţeleasă.

A patra poveste:

" Nici o picătură nu este cu adevărat valoroasă. Viaţa unei picături este inutilă." spuse picătura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

"Fără nici o îndoială, există un lucru de care mi-am dat seama: eu sunt mai importantă decât oceanul!" spuse picătura din ocean.

A şasea poveste:

"Nu voi putea niciodata să ajung la Ocean" spuse picătura din Ocean.

A şaptea poveste:

"Oh, ce-mi pasă mie de Ocean?!" spuse picătura din Ocean.

A opta poveste:

Era odată o picătură care-şi regreta soarta. La urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean.

A noua poveste:

O picătură din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:

"Prin puterea cu care am fost investită" spuse picătura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteţi excluse din Ocean!"

A unsprezecea poveste:

"Tu te afli în mijlocul iubirii mele" îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru că era plină de iubire pentru altă picătură.

A doisprezecea poveste:

"Dacă aş putea cuprinde fiecare picătură cu dragostea mea atunci aş deveni Oceanul", gândi o picătură. Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătură care îi făcuse un mare rău şi, cu toate că era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu să devină Oceanul...

După ce ascultă toate aceste povestiri cu tâlc, discipolul îl întrebă pe maestrul său:
- A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul ?

Şi maestrul îi spuse ultima sa poveste:

Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, ce căuta Profunzimea Oceanului. Dorinţa îi era mare şi puterea de iertare îi era la fel de mare. Văzându-i aspiraţia, Oceanul îi spuse:
- Tu şi cu mine suntem una!
Şi Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura, şi tot ce aparţinea Oceanului deveni şi al picăturii. Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa Oceanului şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

Privindu-şi discipolul, Maestrul îi spuse:
- Află astfel, o, ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că-i primeşte în măreţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat.
- Dar ce se va întâmpla dacă o astfel de picătură devine murdară? întrebă discipolul.
Maestrul râse din toata inima:
- O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăţa.

http://www.tribeka.ro/170-352-large/...ra-poxipol.jpg

Cristi in ritmul asta vezi sa nu ajungi in budism.

Aha, faci reclamă mascată :)))

ROSTUL VIEȚII
de Preot Sorin Croitoru

Omule, te zbați ca valul
Care spală-'n spume malul..
Toată ziua ești în fugă,
Nu mai ai timp nici de rugă!

Nu te mai oprești deloc,
O să-ți ia inima foc..
Odihnește-te puțin,
Ce te-ai osândit la chin?..

Lepădând ce ai deja,
Mereu cauți altceva..
Vrând mereu ce încă n-ai,
Ai uitat complet de Rai!

Și deși mereu primești,
N-ai nici timp să mulțumești:
Dumnezeu destul ți-a dat,
Dar te-ai învățat ingrat!

Omule, îți plâng de milă,
Căci de viața ta ți-e silă.
Ești lipsit de bucurii,
Iar ce vrei.. nici tu nu știi!

Vezi pe altul mai bogat,
Și te pui pe alergat..
Ți-e bogatul etalon,
De-aia fugi la maraton!

Dar ascultă ce-ți spun azi:
Nu fugi, că o să cazi!
Vezi, dorința de-a avea,
E o boală foarte rea..

Pe mulți bagă în mormânt,
La doi metri sub pământ!
Căci iubirea de argint
E un cancer, nu te mint!

Iată, eu te-'nvăț de bine:
Taie pofta de la tine,
Du-te-acasă și te pune
În genunchi, la rugăciune.

Să iei foarte-'n serios
Rugăciunea la Hristos!
Roagă-te de mare zor
La al tău Mântuitor!

Intră în normalitate:
Fii al Domnului, măi frate!
Când Îi vei simți iubirea,
Vei cunoaște fericirea..

Dacă ai bunăvoință,
Domnul îți va da credință,
Și-ai să poți să-L vezi în soare,
Și în steaua călătoare,

În mătasea norilor,
În mirosul florilor,
În vâltoarea râului,
În aurul grâului,

În cer negru de furtună
Și pe lac, sub clar de lună,
În galopul murgului
Și-n roșul amurgului..

Omule, ca tine-am fost:
Nu aveam în viață rost,
Însă mi l-a dat Hristos,
Și Îi mulțumesc frumos!
amin

Un om care toata viata visa sa fie bogat si sa aiba pamanturi multe ,a auzit ca intr-o tara indepartata este un imparat care da pamant gratis celor care doresc.
S-a dus si el deci sa vada minunea cu ochii.
A dat ochii cu imparatul iar zvonul ca da pamant era cat se poate de adevarat ,i-a zis imparatul:
-"Dau pamant gratis tuturor doritorilor dar cu o conditie...sa pornesti de la rasaritul soarelui de la punctul unde vrei sa-ti inceapa hotarele mosiei si sa-ti alegi atata lungime cat poti merge! Dar vreau ca la apusul soarelui sa te intorci inapoi la mine!"
Omul simti ca zboara de fericire si-si zise ca este afacerea vietii lui,asa ca primi conditiile imparatului si astepta fericit ziua urmatoare ca sa inceapa pregatirile pt visul vietii sale.

A doua zi,porni pe la rasaritul soarelui dintr-o vale frumoasa cu livezi ,marca locul cu un tarus si incepu sa alerge kilometru dupa kilometru ca sa marcheze cat mai mult.
S-a intors el dar deja nu mai avea putere,suflu. Cand mai avea cateva sute de metri de tarusul infipt la rasarit ,cazu lat si-si dadu duhul.

Dupa apusul soarelui,imparatul trimise oameni sa-l caute sa vada ce a facut iar aceia il gasira mort si-l adusera imparatului ,care dupa ce a vazut in ce stare se gasea zise:
-" Dati-i si lui atat pamant cat are nevoie : 2 metri! "

Intr-un orasel linistit de provincie,mereu la ora 12 punct ,un barbat intra scurt in biserica din centrul orasului,facea o plecaciune si iesea la fel de repede.
Azi asa,maine asa...omul de la lumanari intra in idei si gandindu-se ca o fi vreun hot care pandeste cutia milei il chema pe preotul bisericii sa-i arate ce tipic dubios avea.
A doua zi,la ora cuvenita omul se arata din nou ,intra ,facu plecaciunea si cand dadu sa iasa ,omul de la lumanari insotit de preotul paroh,il intrebara ce face acolo.
Omul le raspunse ca de fiecare data intra sa se roage...
_"Cum domnule intri sa te rogi? Ca doar stai asa,pret de o secunda ,te apleci si pe aici ti-e drumul in secunda urmatoare?! Eu cred ca mai degraba esti hot si ai ochit cutia milei!",ii spuse consternat omul de la lumanari.
-"Nu domnule,nu sunt niciun hot! Intru repede,la 12 cand am pauza de pranz ,ma inclin si zic rugaciunea:"Buna ziua Iisus, sunt eu Ion!"
-"Fugi domnule de aici,ce asta este rugaciune? Auzi la dumneata!"

Cu toate acestea,omul nostru -Ion a continuat sa-si faca aparitia in fiecare zi la ora 12,ani dupa ani... 10 ani,20 de ani,30 de ani...
Intr-un timp, ajunsese batran si bolnav,rudele il pusesera intr-un azil de batrani.
De acolo,in fiecare zi se scula si mergea pana la biserica la ora 12 sa-ti continuie rugaciunea.
La un timp,nu se mai putea scula din pat din cauza slabiciunii si a bolilor dar Ion tot se scula in capul oaselor la ora 12 sa-l salute pe Iisus.

Fericitul de el,a murit chiar de Paste. La inmormantare ,cunostiintele omului au zis cu oarecare umor"a murit Ion de acuma si nu mai poate sa-i spuna buna ziua lui Iisus in fiecare zi la 12... dar chiar atunci,s-a facut lumina mare si au auzit o voce puternica:
-"Buna ziua Ion,sunt eu ,Iisus!"

- Darul respins de omenire -

A sosit luna cadourilor, un timp de vis, exaltare, bucurie lăuntrică. Parcă totul a prins viaţă în jurul nostru. Deşi se spune că iarna este un simbol al etapei finale a vieţii, vedem cu ochii noştri că este anotimpul mult aşteptat de toţi. Trebuie să recunoaştem, tuturor ne place spiritul Crăciunului: brazi împodobiţi cu multă creativitate, lumini colorate, zăpadă, reuniuni cu familia, colinde, Moş Crăciun, cadouri. Sună de-a dreptul încântător! Indiferent de religia pe care o posedăm, Crăciunul este etichetat drept sărbătoarea bucuriei, a speranţei, simbolizată de actul dăruirii. Este nemaipomenit de frumos să primim cadouri de la cei apropiaţi nouă, avem o satisfacţie interioară, care de multe ori nu se poate explica. E vorba despre un lucru pe care îl primim, deşi nu merităm. Rar întâlnim oameni care să refuze un dar făcut cu multă dragoste (efort financiar, timp investit doar pentru a aduce un zâmbet în inima cuiva).

Orice dar are o anumită importanţă şi este primit, dar cel mai mare dar al universului încă continuă să fie respins. O! Câtă nesăbuinţă! Care e problema darului? Să fie oare vorba despre amabalajul urât al cadoului? E teama că lumea nu va reuşi să intre în posesia sa din cauză că un doritor mai ager ar putea pune mâna pe dar? Hmm…Oare teama că darul e prea fragil, iar o mică neîndemânare ar aduce dezamăgire? Totuşi, cadoul e aşezat ordonat undeva la o parte, pentru a nu sta în calea nimănui. Şi cât e de straniu! Nimeni nu vrea să se atingă de el. În schimb, în jur se află alte surprize, care, în mod bizar, atrag privitorii. Da, ai înţeles bine! Pe un cadou scrie „pofta firii pământeşti”, pe un altul e inscripţionat „pofta ochilor”, iar pe altul stă marcat „lăudăroşia vieţii”. Şi oamenii aleargă spre ele. Şi..stai! În loc să dispară cadoul ce e ridicat de o mână curioasă, el se înmulţeşte. De parcă nimeni n-ar fi pus mâna vreodată pe el!

Trecătorii continuă să se înghesuiască: privesc, iau ceea ce vor pentru vieţile lor, apoi îşi continuă drumul. Dar de fundiţa straniului cadou e ataşat un bileţel: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Doar câţiva ochi sfioşi se apropie cu teamă de el, îl analizează din toate părţile, iar un om îndrăzneţ are în final puterea să îl ridice. Deschide cu tremur darul, ochii-i se izbesc de nespusele comori ce se găsesc în el. Atunci iute aleargă la cei dragi şi le împărtăşeşete bucuria. Şi din nou, darul luat din acel colţ stingher reapare în mod miraculos. Doar aşteaptă să fie luat de cineva şi preţuit. Însă oamenii tot nu vor să audă de aşa ceva.

Nu-i aşa că întâmplarea ilustrată mai sus se aseamănă cu vremea lui Noe? Oamenii fuseseră chemaţi la pocăinţă, dar credeau că sunt basme închipuite de omul lui Dumnezeu. S-a văzut clar finalul tuturor celor care nu au vrut să primească salvarea. În această istorioară, darul este Însuşi Iius Hristos. Foarte puţini Îl doresc în vieţile lor, alţii sunt atraşi de comorile acestei lumi, dar vor da socoteală de trăirea lor. Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa. Drag cititor, nu da cu piciorul în măreţul dar ce ni s-a oferit! El este Cel care îţi poate da adevărata fericire. Harul (darul nemeritat) nu trebuie să ne facă să vedem imposibilul şansei primite, ci, din contră, să îl dorim tocmai pentru că noi nu mai trebuie să facem nimic. Deja s-a plătit totul. Noi trebuie doar să-L acceptăm pe Iisus în inimi.

Ruga de Craciun... http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...9/12/49275.jpgUn fulg de nea usor se adaposteste sub lacrima tarzie uitata pe tejgheaua din fata casei. Orasul pare acoperit de glasurile ceresti ale colindatorilor. Privesc spre cer si parca vad Steaua ce a rasarit acum mult timp in Betleem,unde s-a nascut Pruncul Iisus. De ce plang, Doamne? Oare nu ma pot bucura de Tine...de tot ceea ce imi daruiesti? In apropiere de venirea Ta...de ce-mi lasi lacrimile sa cada?
Un simplu ,,de ce" se infinge in inima...Tot de acolo o multime de raspunsuri dau tarcoale unor ganduri nostalgice. Tot din inima porneste ruga ce o inalt spre Slava Ta. Plang de nevrednicia mea...Tu stii asta. Privesc la chipul Tau cel bland...dar lacrimile nu au contenit. Ca un prunc Tatal Te-a trimis noua, in aceasta zi minunata. Cine credea ca Te vei rastigni pentru mine? Durerea de pe Cruce astazi parca as vrea s-o port si eu. Cu sangele Tau, Iisuse sa imi spal camara launtrica...Sa ies din intunericul ce ma cuprinde si sa pasesc spre Lumina Cea adevarata. Spre Lumina ce ma cheama, Lumina ce ma ridica de fiecare data cand cad. Sa alerg spre glasul Tau Cel dulce... Lacrimile sa nu le pot simti. Sa nu simt lumea, sa nu simt pacatul. Sa fiu o pasare ce zboara intr-o singura directie. Sa nu ma pot opri...din acest tainic dor...ce duce la Tine. Sa simt caldura palmelor Tale...Sa ma cuprinzi cu Mangaierea Ta... Strange-ma de mana Iisuse...atat cer...de Nasterea Ta!
Georgiana

Dumnezeu locuieşte în inimile noastre!

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său

La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieţii?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.
Am să vă răspund. Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă şi spuse:
Pe când eram copil am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat am înţeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în toată viaţa mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în mine.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viaţă dacă nu trăim neglijent şi o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăştie pretutindeni lumină cu condiţia să nu rămânem în întunericul egoismului.

O copila se intoarse din casa unei vecine careia ii murise, in mod tragic, fetita in varsta de 8 ani.

“De ce te-ai dus?” o intreba tatal.

“Pentru a o consola pe mama ei”.

“Si ai putut sa faci, asa de mica, ceva pentru a o consola??”.

“M-am asezat pe bratele ei si am plans impreuna cu ea”, spuse fetita.


Daca langa tine este cineva care sufera, plangi cu el. Daca este fericit, razi impreuna cu el. Iubirea priveste, aude si asculta. A iubi inseamna sa participi pe de-a intregul, cu toata fiinta. Cine iubeste, descopera in el infinite resurse de consolare sau coparticipare.

Suntem niste ingeri cu o singura aripa: putem sa zburam doar daca ne tinem imbratisati.

Spunea o scoica vecinei sale: “Simt intr-adevar o mare durere in mine. Este ceva greu si rotund si sunt extenuata”.

Raspunde cealalta scoica cu o placere aroganta: “ Fie laudat cerul si marea, eu nu simt nicio durere in mine. Ma simt bine si sunt sanatoasa atat pe dinafara cat si pe dinauntru.”

Trecea in acel moment un crab si le auzi pe cele 2 scoici si-i spuse celei care se simtea bine si era sanatoasa si pe dinauntru si pe dinafara: “Da, tu te simti bine si esti sanatoasa, dar durerea pe care o poarta vecina ta in ea este o perla de o frumusete extraordinara”.



Este darul cel mai mare, acela al scoicii, cand i se strecoara in interior un firicel de nisip, un graunte infim care o raneste, o face sa planga, sa strige, o face sa dispere. Zi dupa zi, transforma durerea ei intr-o perla: este lucrarea cea mai splendida a naturii.

Cand ai o durere in sufletul tau, un fir de nisip adus de vanturile vietii care iti provoaca in interior o suferinta, nu uita de pilda celor doua scoici: urmareste perla care va iesi din tine si sufletul tau urmare a acestei dureri, urmareste-ti cresterea. Numai prin incercari devenim valorosi cu adevarat.

Dumnezeu locuieşte în inimile noastre!

Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.
Printr-o minune dumnezeiască, copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
– Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
– De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
– Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
– Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
– Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
– Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
– Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
– Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă.
– Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
– Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
– Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
– Hm… Dumnezeu toate le poate.
– Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
– Acolo, sus în cer
– Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
– Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
– Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame… Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
– Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa Te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

Trupul si sufletul

Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta.Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. Dupa aceea,prietenul sau l-a intrebat:
- Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineinteles ca nu, a raspuns .bogatasul.
- Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig,cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta?
- Cum? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt.
Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt, ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort.
"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu. " (Sfantul Tihon)

Puterea jertfei

Intr-o seara, la un han, doi calatori vorbeau despre drumul lung pe care il mai aveau de strabatut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodata, lumea de afara incepe sa tipe. Alarmati, cei doi straini ies in ulita, unde vad o casa cuprinsa de flacari, iar alaturi o femeie tipand:
-Copilul meu, copilul meu este in casa!
Fara sa stea pe ganduri, unul din cei doi calatori intra printre flacari si, dupa ceva timp, iese cu pruncul in brate. Femeia ii multumeste cu lacrimi in ochi, in timp ce lumea il priveste cu admiratie, pentru fapta sa. In tot acest timp, prietenul sau nici nu se miscase, ci astepta linistit in fata hanului. Intorsi amandoi la masa, acesta ii spune:
-Esti nechibzuit. Puteai sa mori, ce te-a facut sa-ti risti viata ?
-Am sarit in flacari pentru a salva copilul. N-am facut nimic deosebit. Daca te uiti cu atentie in jurul tau, vezi ca toate se jertfesc unele pentru altele: pana si grauntele din pamant putrezeste pentru ca din el sa rasara o planta noua, o mladita care sa duca viata mai departe, mama isi sacrifica tineretea pentru a-si creste copiii si a-i educa, soldatul moare aparandu-si tara si asa mai departe; toate traiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar daca ai fi murit si tu, ce realizai ?
-Atunci, poate ca as fi fost si eu asemenea grauntelui ...
Lumea toata este calauzita de exemplul Mantuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mantuirea noastra. Omul trebuie sa urmeze si el acest exemplu fara de care viata nu are sens. Cel cu sufletul curat cauta binele celorlalti si nu pe al sau; se roaga pentru toti si nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, traieste pentru ceilalti, nu doar pentru el insusi.
"Cand va veti curata sufletele voastre, atunci ele vor straluci si se vor impartasi de prezenta lui Dumnezeu si de dumnezeiasca si cereasca Sa stralucire. Atunci, sufletele vor fi ca niste oglinzi curate, indreptate spre lumina dumnezeiasca si vor putea primi si ele stralucire."

Taina Sfintei Spovedanii

Discutand despre cele sfinte, un om ii spuse unui calugar:
- Parinte, eu cred in Dumnezeu, insa nu prea merg la Biserica. Nu am mai fost la slujbe sau la spovedanie de mult timp si mi cred ca este neaparat sa mergi. Este suficient sa crezi in Dumnezeu si atat.
- Fiule, ii spuse atunci calugarul, ai o camasa foarte frumoasa. Nedumerit,
omul nu a mai stiut ce sa zica, insa calugarul a continuat:
- Spune-mi, porti toata ziua aceasta camasa?
- Da, raspunse omul.
- Dar doua zile, o porti?
- S-ar putea.
- Dar o saptamana sau o luna, o porti?
- Nu, parinte, bineinteles ca nu.
- De ce? - il mai intreba calugarul ca si cand nu ar fi priceput.
- Fiindca se murdareste si trebuie spalata. Abia dupa aceea o iau iarasi pe mine, cand este curata si frumoasa.
- Pai, vezi, fiule! Asa cum se murdareste camasa ta si trebuie spalata pentru a o purta iarasi, la fel si sufletul se "murdareste" de pacate si rautate si cum 1-ai putea curata daca nu la spovedanie si la slujbe, prin dragostea si harul Domnului?!
"Intra in Biserica si te caleste! Aici nu se trage la judecata, ci se da iertarea pacatelor. " ( Sfantul Ioan Gura de Aur)

Domnule, sunteti cumva Hristos ?

Trenul s-a oprit in statie.Un copil mic si invalid vindea fructe pasagerilor.Un calator, in incercarea sa de a cobori repede din tren, a dat peste acel baiat, imprastiindu-i fructele in jurul lui. Grabit cum era si vazand ca cel pagubit era un simplu copil, s-a departat...Peste putin timp au coborat si ceilalti calatori.Printre ei era un barbat care a vazut toata scena : fructele imprastiate, copilul invalid, privirea lui plina de descurajare...Desi si el se grabea, totusi s-a oprit si, fara sa spuna ceva, a inceput sa adune fructele si sa le fereasca de picioarele trecatorilor.

Dupa ce a terminat, a scos din buzunar o bancnota si a pus-o in cosul baiatului.Acela il privea inlacrimat...

- Domnule, sunteti cumva Hristos ?

- Nu, ii raspunse el zambind.Sunt un simplu ucenic al Sau si ma straduiesc sa fac ceea ce si El ar fi facut dar ar fi fost aici.Bine ar fi daca oamenii L-ar vedea pe Iisus!...Sa recunoasca oamenii in purtarea noastra trasaturile Lui...Oamenii din jurul nostru au nevoie sa-L vada pe Iisus Hristos.Dumnezeu ne-a dat ca povatuitor pe Cuvantul Sau, ne-a dat Sfanta Scriptura.Ne da si Duhul Sfant in inimile noastre.Si astfel in fiecare clipa putem sa-L intrebam si sa aflam cum sa ne purtam, astfel incat sa fim adevarati fii ai Lui.

"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."

In timpul razboiului, viata era tare grea si oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotarat sa-i ajute pe cei sarmani si a trimis vorba in tot targul ca, din ziua urmatoare, el va oferi paine oricarui copil si asta fara nici un ban. A doua zi, inca din zori, multi prichindei se stransesera in fata casei in care locuia omul atat de bun la suflet. Cand acesta a aparut cu niste cosuri mari, pline cu paine, copiii s-au repezit, imbrancindu-se, lovindu-se, cautand fiecare sa apuce o paine cat mai mare. Fiecare, cum punea mana pe cate o paine, o lua la goana, bucuros fiindca prinsese o bucata mai mare. Era acolo o harmalaie ...
Dar omul a observat ca undeva, la marginea curtii, astepta cuminte o fetita. Dupa ce toti ceilalti copii si-au ales ce paini au vrut si au plecat cu ele, fetita s-a apropiat si ea de primul cos si s-a uitat in el. Dar acolo nu mai ramasese nimic. A cautat si in cel de-al doilea cos, dar si acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea cos a gasit o painica mica, mica, pe care nici un copil nu o bagase in seama. Fetita a luat-o, a multumit frumos pentru paine si a plecat spre casa.
Toata ziua a stat omul si s-a gandit la cum se purtase acea fata si, ca urmare, a dat porunca la bucatarie sa fie coapta o paine mica, dar in care sa fie pusi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineata, a asezat painica deasupra celorlalte paini si a iesit iarasi cu toate cosurile in curte, unde copiii deja se stransesera si asteptau nerabdatori. Din nou s-au repezit si s-au luat la harta. La sfarsit, fetita noastra, care asteptase cuminte, ca si in ziua precedenta, s-a aes tot cu painea cea mai mica, singura ramasa. Si de aceasta data, i-a multumit frumos omului si s-a grabit spre casa, unde mama ei o astepta. Cand s-au asezat la masa si femeia a rupt painea, ce sa vezi ?! Galbenii s-au rasturnat pe masa din aluatul proaspat.
- Vai, s-a speriat mama, ce sa fie cu acesti bani ? Daca banii au ajuns din greseala in painea adusa de tine ? Poate i-au cazut brutarului, in timp ce framanta aluatul. Ia-i si du-i imediat inapoi!
S-a intors fetita la casa omului si i-a dat acestuia toti banii, spunandu-i cum mama ei i-a gasit in painica primita. Privind-o cu drag, omul i-a raspuns:
-Banii aceia nu au ajuns intamplator acolo. Dupa ce am vazut ieri cum ai avut rabdare si cum te-ai multumit chiar si cu mai putin, am hotarat sa te rasplatesc. Astazi, am vazut si cat esti de cinstita, fiindca ai fi putut pastra totul, dar tu mi-ai adus banii inapoi. Drept rasplata, in fiecare dimineata cand vei veni sa iei si tu o painica, vei primi si cate zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasa a fost fetita. Nu stia cum sa-i multumeasca omului pentru atata bunatate. S-a dus in fuga la mama ei si ia dat banutii, dupa care i-a povestit totul, iar mama a povatuit-o si de aceasta data, iar fata i-a urmat sfatul.
Asa se face ca, de atunci, in fiecare dimineta, cand primea galbenii, fata se ducea in mijlocul celorlalti copii si impartea cu ei toti banutii. Stia ca si ceilalti au nevoie de milostenie la fel de mult ca si ea.
"Saracia sau bogatia nu pot invinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate invinge si saracia si bogatia."

Gradina sufletului

Un om l-a intrebat pe duhovnicul sau:
- Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti ca ele sa creasca? Asa, fara sa fac inimic, or sa rasara?
- Nu, parinte, trebuie sa le ud ...
- Dar daca le uzi si atat, vor creste ele mari si frumoase?
- Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni ...
- Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca?
- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu
vor creste niciodata.
- Acum ai inteles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpat omenia... Noi insa trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.
Ce trebuie sa facem pentru toate acestea? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.
Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica?!
E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante.Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple defericire.
"Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua
si noi acestora. "

Neoranduiala noastra, durerea Maicii Domnului
Un monah aghiorit a povestit urmatoarea vedenie:
Ieromonahul Macarie din Manastirea Vatoped a fost un nevoitor duhovnicesc harismatic. In toata viata sa a pus in lucrare acest cuvant al Parintilor: " Monah inseamna o neincetata sila a firii".
Prezenta sa si viata lui monahala plina de traire duhovniceasca au fost de mare insemnatate pentru Manastirea Vatoped in acele momente grele, cand in Sfantul Munte scazuse foarte mult numarul monahilor. Intr-o vreme pentru a evita smintelile care se petreceau in manastire, parintele Macarie a hotarat sa plece.
Dar , Maica Domnului care veghea asupra vietii din manastire si asupra celei a parintelui Macarie, a randuit altfel.
Voia ei cea sfanta era sa ramana in manastirea de metanie ca sa-i slujeasca prin viata lui cea sfanta si prin discernamantul sau. Maica Domnului avea nevoie de el, pentru ca avea sa ajute mult manastirea.
La 1 ianuarie, dupa privegherea de noapte, parintele Macarie s-a intors la chilia sa ca sa-si continue acolo canonul.
Dupa ce a aprins focul in soba, a inceput sa-si faca canonul. Nu se stie cum in chilia sa a aparut un fotoliu cu rotile pe care parintele Macarie l-a asezat langa soba. In timp ce-si facea canonul, la un moment dat a vazut o "priveliste neobisnuita": o Femeie statea in acel fotoliu.
Arata mahnita si istovita din pricina neoranduielilor si a smintelilor care se petreceau in manastire. Si aceasta pentru ca monahii umblau ca niste neintelepti, iar nu " ca niste intelepti, rascumparand vremea". Parintele Macarie a ramas uimit cand a vazut-o pe acea Femeie si se intreba in sinea sa :" Cum o fi aparut aceasta femeie in chilia mea?
Ce cauta o femeie intr-o manastire din Sfantul Munte?
Dupa un timp cand privirile lor s-au intalnit, acea Femeie l-a intrebat:
-De ce vrei sa pleci din manastire? Unde vrei sa mergi? Nu vezi ca sunt bolnava si am nevoie de tine? Ramai aici !
Aceasta le-a spus Maica Domnului si a disparut.
Atunci parintele Macarie a cazut in genunchi si a sarutat locul unde au stat picioarele Maicii Domnului, rugand-o totodata sa-l ierte pentru hotararea lui nechibzuita.
Cunoascand voia dumnezeiasca a Maicii Domnului pentru el, a rostit cuvintele pe care candva le-a spus ea Arhanghelului Gavriil :" Iata robul tau, Stapana ! Faca-se mie dupa cuvantul tau !"

LA ORA DE RELIGIE
La ora de religie, profesorul le spuse elevilor: “La lecţia din săptămâna viitoare, dragii mei, vom vorbi despre minciună. Am pregătit destul material pentru această lecţie interesantă, dar, ca să înţelegeţi mai bine mesajul lecţiei, vă rog să citiţi, facultativ, capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu”.
După o săptămână, profesorul de religie intră în clasă şi le spune elevilor: „Aşa după cum v-am amintit săptămâna trecută, astăzi vom vorbi despre minciună, dar mai întâi vă rog să ridicaţi mâna toţi cei care aţi citit capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, aşa după cum v-am rugat”. Atunci aproape toţi elevii din clasă erau cu mâinile ridicate.
„Da – zise profesorul – voi, cei cu mâinile ridicate, sunteţi oamenii cărora vreau să le vorbesc despre minciună, căci capitolul 17 din Sfânta Evanghelie după Marcu, nu există în Biblie".

Să vă spun ceva din Pateric... Un părinte cuvios și milostiv avea un ucenic, pe care-l purta cu el peste tot. Observă ucenicul că într-o zi un om sărac și zdrențuit a cerut de mai multe ori să fie miluit și de fiecare dată părintele său îl miluia. La un timp îndrăznește ucenicul să-l întrebe pe părintele său:

Părinte, iertați-mă! Am observat că acest cerșetor a venit de mai multe ori să-i dați bani, crezând că nu-l veți recunoaște. M-am uitat bine la el și era tot el la toate colțurile de ulițe pe unde am trecut și tot el era și în fața bisericii pe lângă care am trecut. L-ați miluit de vreo cinci ori până acum. Cred că nu v-ați dat seama că era tot el!

Știu că tot el a fost, de fiecare dată l-am recunoscut!

Și atunci de ce nu i-ați făcut observație, să nu creadă că suntem niște proști pe care poate să-i păcălească?

Fiule! Am dat de fiecare dată și nu pot respinge sau să cert, pentru că nu știi care dintre ei este și-ți cere Hristos!

Ucenicul a luat înțelepciune de la părintele său, că nu trebuie să respingi și să judeci nici un sărac, pentru că nu știi care dintre ei este trimis de Hristos să-ți încerce dragostea față de aproapele.

(Pr. Ioan V. Argatu, Răspunsuri duhovnicești la întrebările credincioșilor ale Părintelui Ilarion Argatu, Editura Mila Creștină, Fălticeni, 2010, pp. 415-416)

În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească.
- Bine – a mai întrebat colonelul – dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?
- Desigur că era sănătoasă – i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.
- Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.
Din celălalt capăt al salonului, călugăriţa
l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze:
- Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.

“Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele” (Avva Iacov)

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

Fericirea sta in lucrurile simple

Trecând pe lângă casa acelui om sărac, de multe ori ar fi dorit să-i spună că-l invidiază și că-l urăște, pentru că îl vedea mereu zâmbind, mulțumit și fericit:

– Pentru ce, omule, zâmbești tuturor drumeților, căci averi nu ai, umbli îmbrăcat în zdrențe, prieteni nu văd lângă tine, iar cocioaba asta de casă e tot ce ai. Cred că și Dumnezeu te-a uitat, iar tu ești mereu cu zâmbetul pe buze; nici la mine în regat nu este atâta veselie. Trebuie să fii nebun!

– O, sărmanul meu prieten, spui că n-am averi, dar eu sunt cel mai bogat. De dimineață când mă trezesc și până să apună soarele, mulțumesc neîncetat Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit de așa mari bogății: că merg pe picioarele mele oriunde doresc, îmi fac singur de mâncare, am ce pune pe masă căci mi-a dat Dumnezeu un colț de pământ pe care să-l lucrez. Mă vezi în aceste haine sărăcăcioase, dar sunt mulțumit că sunt sănătos. Iar coliba mea este cu adevărat tot ce am, căci în ea Îl adăpostesc pe singurul meu prieten, Dumnezeu, pe care-L ospătez din masa pe care El Însuși mi-o dăruiește, și suntem amândoi fericiți. Oare m-a uitat Dumnezeu? O, sărmane bogat, tu ești cel cu adevărat sărac, căci tot ce ai sunt banii, și de aceea ești veșnic nefericit și neîmplinit. Cu adevărat, tu ești nebun, căci prea multă minte nu văd să ai. Rezumi fericirea numai la avere, mâncare, băutură și îmbrăcăminte, îți neglijezi cu desăvârșire sufletul, uitând că fericirea adevărată stă în lucrurile simple. Să am mulțumire sufletească, pace, sănătate și dragoste, sunt motivele care mă fac cu adevărat fericit și care îmi mențin mereu neobosit zâmbetul pe buze.

Doua oglinzi

Ştiţi care este cel mai iscusit vicleşug folosit de diavol pentru a-l deruta pe om? Acela de a-l face să creadă că nu e de neam împărătesc, divin. Scriptura ne confirmă prin glasul Sfântului Apostol Petru că oamenii cei credincioşi sunt seminţie aleasă şi neam sfânt (1 Petru 2, 9). Pe demon îl deranjează această origine. Fiindcă oamenii, atunci când îşi dau seama că sunt fiii Împăratului, stăpânind cu Hristos peste patimi şi rele, nu-l mai ascultă pe vrăjmaş. Doar atunci când credem că suntem mici şi bicisnici şi neînstare de lucruri minunate suntem în eroare. Depinde spre cine privim şi de cine ascultăm.

Pilda de astăzi ne vorbeşte despre cum arătăm în oglinzile spre care privim.

Se spune că odată Satana, pentru a păcăli pe oameni, a inventat o oglindă ciudată. În ea tot ce era bun şi frumos se vedea exact pe dos, adică meschin şi zbârcit. Iar tot ce era rău şi urât era amplificat la maximum. Diavolul îşi ducea îngrozitoarea oglindă peste tot în lume. Şi toţi cei care se uitau în ea se cutremurau: orice lucru apărea deformat şi monstruos. Cel viclean se distra copios cu oglinda sa; cu cât lucrurile erau mai respingătoare, cu atât îi plăceau mai tare. Dar într-o zi oglinda s-a spart, iar cioburile, mai mici decât firele de nisip, au intrat în ochii oamenilor. Şi de atunci toţi au început să vadă lucrurile anapoda. Fiecare suspecta pe aproapele său, oricine vedea mai degrabă răul din jurul său decât binele. Situaţia era dezastruoasă. Demonului îi ieşise socoteala. Ce era de făcut?

Doar cu o oglindă bună se putea remedia situaţia. „Îl voi trimite în lume pe Fiul meu, spuse Părintele Ceresc. El este chipul Meu, oglinda Mea. În El se reflectă bunătatea, dreptatea şi iubirea Mea. În El se observă chipul omului, aşa cum l-am creat şi l-am vrut Eu.“ Şi Hristos a venit pe pământ. Cine privea la El redescoperea frumuseţea şi adevărul, fugind de egoismul şi dispreţul, nedreptatea şi ura semănate de diavol. Dar nu toţi iubeau această oglindire în chipul lui Iisus. Pentru aceasta cei răi L-au ucis, dar vuietul Duhului Sfânt a făcut ca cioburile oglinzii lui Dumnezeu să fie împrăştiate în lumea întreagă.

De atunci, aceia în ai căror ochi intră fie şi cea mai mică parte din oglinda dumnezeiască încep să vadă lumea şi pe oameni aşa cum îi vedea Hristos. În ochii lor chiar şi răutăţile şi nedreptăţile sunt cu putinţă de schimbat şi învins. Tu în ce oglindă priveşti lumea?

Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:

– Cum ai reușit bunicule să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri și cum ți-ai păstrat întodeauna această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?

– Ei bine dragii mei! răspunse el. Să știți că eu întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă:

– întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus, este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre el mi se îndreaptă toată silința și putința;

– al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul,

– și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi. orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.

În felul acesta am trecut în viață prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întragă și cu Bunul Dumnezeu.

Există o istorioară în care o femeie istovită din cauza greutăţii crucii pe care o avea de purtat se roagă să i se dea o altă cruce, convinsă fiind că, oricare i s-ar da, ar fi mai uşoară.
Femeia a adormit, visându-se în mijlocul unei mulţimi de cruci, de diferite aspecte şi mărimi, culcate la pământ i-a atras atenţia una dintre ele: era o cruce nu prea mare, cu margini aurite, împodobită cu pietre preţioase. „Iată, îşi va fi spus în sine, o cruce pe care îmi va fi uşor să o port!”. Dar îndată după ce a ridicat crucea, a prins a o apăsa cu o greutate neobişnuită; aurul şi pietrele preţioase sclipeau de îţi luau ochii, dar greutatea era de neînchipuit, cu neputinţă de purtat. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „De bună seamă că asta a fost făcută taman pentru mine!” a exclamat femeia, grăbindu-se să ia crucea de jos. Dar, ridicând-o, toate florile s-au prefăcut în spini, care i s-au înfipt, dureros, în carne.
În sfârşit, a găsit o cruce simplă, fără nicio podoabă, care nu se remarca nici prin forma deosebită, nici prin aplicaţii bogate, dar pe care era scris cuvântul iubire. Ridicând-o a putut să o poarte şi să se convingă că era cea mai uşoară din toate câte încercase până atunci. S-a mai întâmplat şi altceva: şi-a dat seama că acea cruce era cea pe care o purtase până atunci şi care i se păruse grea.
Dumnezeu ştie de ce cruce avem nevoie şi pe care putem să o purtăm mai uşor. Ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca cât de grele sunt încercările trimise asupra apropiaţilor noştri. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogaţi fără să ne gândim că aurul şi pietrele scumpe pot spori greutatea crucii care li s-a dat de purtat bogaţilor. Alte vieţi ni se par înflorind sub semnul unei fericiri perpetue, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele celor mai arătoşi trandafiri. Dacă am fi în stare să probăm toate crucile pe care le trimite Dumnezeu omenirii aflate în suferinţă, ne-am convinge, cu siguranţă, că n-am avea forţa de a purta niciuna dintre ele cu excepţia celei pe care Domnul, în marea Sa iubire, a ales-o pentru noi.