ce raspuns sa dau?
 

am fost intrebata de o persoana de rit evanghelic urmatoarele:
1. de ce facem pomana pentru morti? de ce la anumite date?
2. de ce ne rugam pentru cei adormiti? la ce-i ajuta, pe cei morti rugile noastre?
3. de ce trebuie sa-i pomenim in biserica? daca ne strangem rudele si prietenii nu este suficient?
4. unde scrie in Biblie despre toate acestea? dar sa nu fie anumite trimiteri, ci sa scrie clar.

eu am raspuns in felul urmator. e posibil sa fi gresit, dar am spus ca ma documentez.
1. pomenirea este o comemorare a celor adormiti. nu stiu de ce sa fac al anumite intervale de timp.
2. eu ma rog pentru sufletul celui adormit pentru ca Dumnezeu sa aibe grija de el la Judecata de Apoi. nu stiu daca ii ajuta pe cei adormiti.
3. pomenirea in biserica este tot o comemorare iar ruga colectiva este mai puternica decat cea singulara.
4. nu stiu.

va rog sa ma ajutati sa dau un raspuns corect. ca si eu m-am intrebat daca cel ce a ajuns in iad, mai are sanse sa ajunga in rai prin rugile noastre, la Judecata de Apoi.
va multumesc.

Ai fost intrebata cu scopul de a intelege mai bine ritul ortodox, sau doar pentru a te pune in incurcatura??????:21: Astia au miscurici, nu pot discuta despre nimic altceva si abia asteapta sa inceapa razboiul.

Si eu am participat odata la o conferinta ecumenica( pe vremea aia chiar nu stiam prea multe despre ecumenism) si eu cu prietena mea ne-am imprietenit oarecum cu niste fete adventiste. Astea ne-au invitat la ele in camera, si cum vorbeam si noi ca fetele... ce crezi, deodata s-au transformat in balauri care scuipau foc prin priviri...si au inceput focul armat " Voi de ce va machiati, de ce mergeti la discoteca, la noi in Biblie asa este scris, la voi nu e asa? Noi facem asa si pe dincolo...voi ortodocsii de ce faceti aia si aia...?" si eu eram cat pe ce sa imi fac o mare cruce si sa le spun "Piei satanooooooo!!!!!!", daca mai aveam si ceva aghiazma la mine cu siguranta faceam un grill :21:...insa oricum ideea e ca ceva nu e regula cu ei, pastorii ii obliga sa faca prozelitism si urla ca niste animale salbatice, nestiind pe care sa apuce...asta e parerea mea!

Nu te lasa antrenata in discutii de genul, daca simti ca scopul nu e acela de a afla ceva nou si a intelege lucrurile, pentru ca nu vei scapa niciodata, si asta pentru ca mintile odihnite si trainarite de pastor toata ziua pot debita multe....:24:

Doamne ajuta!

Moartea se înscrie ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începute la naştere, ea făcând să treacă viaţa noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenţei pământeşti.
Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei. Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o alta existenţă, spre existenţa veşnică. Moartea face să se reveleze fiinţei noastre misterul ei de persoană, adâncimea existenţei sale ca persoană, importanţa existenţei sale personale. Moartea trebuie să reprezinte un mister pe măsura misterului persoanei umane.
Moartea, fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendenţa lui Dumnezeu şi a vieţii noastre depline în El, ca împlinire a ei. Viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră deplină în El sunt despărţite de cea de aici prin moarte. Nu există o continuitate între viaţa noastră de aici şi viaţa lui Dumnezeu sau viaţa noastră deplină în El. Moartea îşi capătă sensul deplin în explicaţia creştină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu cel personal. Pentru creştinism moartea, deşi e urmarea păcatului, a păstrat şi un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El şi, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieţii. Moartea a apărut ca o despărţire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii şi al vieţii, deci ca urmare a păcatului; despărţirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desfiinţare a acestei legături dincolo de moarte. In Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărţire a sufletului de trup şi prin aceasta şi creştinul trăieşte împreună cu ceilalţi oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credinţă, ca de exemplu martirii, ea e copleşită cu totul. Dar rămânând ca despărţire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniţi cu Hristos, din trecere la o definitivare în viata de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El şi deci la plenitudinea vieţii. Aceasta, pentru că cel credincios purtând pe Hristos în sine, se întăreşte din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viaţă şi ca să ridice la sfârşitul lumii trupul, pe care 1-a curăţit prin faptele sale curate, la o viaţă luminată, transfigurată, la înviere.
Cu cât omul îşi face din moarte mai mult o prezentă valorizatoare în toată viaţa lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieţii şi îşi umple viaţa pământească mai mult de valoare. Inţeleasă ca predare lui Dumnezeu, realizată mai mult sau mai puţin deplin în momentul final, dar mereu prezentă ca intenţie şi ca mişcare în viaţă, moartea se poate socoti predare completă a omului lui Dumnezeu în momentul morţii, chiar în creştinul luat de moarte pe neaşteptate, căci toată viaţa lui trăită ca o predare tot mai deplină lui Dumnezeu include în ea intenţia predării totale. Moartea şi-a schimbat în Hristos nu numai rostul în ea însăşi, ci şi în experienţa celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă spre viaţă. Ea a devenit nu numai poarta necesară spre viaţa deplină, ci şi o putere a celor ce se află în Hristos, în cursul întregii vieţi pământeşti, putere prin care dobândesc viaţa deplină în Hristos.
Sfârşitul fiecăruia vine atunci când e potrivit fiecăruia, fiecare, cu excepţia pruncilor, lucrând cât timp i s-a dat pentru a preciza într-un fel sau altul modul vieţuirii Iui, fie ca un mod care poate progresa foarte mult în bine, fie într-un mod în care nu poate progresa prea mult, fie într-un mod în care nu poate progresa decât în rău, sau care rămâne într-o definitivă stare de nedeterminare.

Sporirea în comuniunea cu Dumnezeu a sufletelor celor decedaţi în credinţă.
Sufletele care la judecata particulară au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu sunt fixate într-o stare de contemplare imobilă şi individuală a esenţei divine, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime şi întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd faţa lui Hristos şi se află neizolate între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu şi slujesc împreună înaintea tronului dumnezeiesc; iar Hristos le conduce la izvoarele vieţii, adică tot mai adânc în iubirea Sa din care sorb tară ca ea să sece vreodată.
Nu este o contemplare nemişcată, ci o manifestare de iubire şi din partea drepţilor şi a lui Dumnezeu cel în Treime. Această comuniune, deşi e de acum statornica, vrea să fie mereu mai adâncă, ceea ce e propriu comuniunii. Ea are o statornicie fiind comuniune, dar în acelaşi timp tot ca comuniune are şi o mişcare în ea spre o treaptă mai adâncă, fiind o "mişcare stabilă", sau o "stabilitate mobilă".
Un mare salt în această mişcare se va realiza după judecata din urmă. Baza acestei mişcări stabile este dăruirea tot mai mare a lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate.
Dumnezeu nu stă pasiv în faţa unei raţiuni care-L contemplă, ci i Se comunică omului prin iubire, făcând simţită iniţiativa Lui în actul nesfârşit al dăruirii de Sine. Ca Persoana, sau ca Treime de Persoane unite într-o suprema iubire, Dumnezeu e o adâncime de viaţă şi de iubire de care sufletul vrea să se împărtăşească tot mai mult, iar Dumnezeu Se comunică tot mai mult, sufletul sporind nu numai în cunoaştere, ci în toată fiinţa sa, în unire tot mai adâncă, în asemănare tot mai mare, în îndumnezeire tot mai înaintată. Dumnezeu e cunoscut în lumină, dar nu teoretic, ci cu toata fiinţa ca mister. El e cunoscut în realitatea Lui insondabilă ca plin de sens şi ca izvor al tuturor sensurilor, întrucât e cunoscut ca izvor inepuizabil de viaţă şi de iubire. De aceea nu e închis în Sine, ci trăit în totalitatea Lui şi totuşi întreţinând în suflete o sete de a-L experia tot mai mult, de a se împărtăşi de El tot mai mult, rămânând veşnic indefinibil conceptual, necuprins în esenţa Lui, izvor abisal al infinităţii iubirii, puterii, vieţii pe care o comunică.
Dar Dumnezeu comunicându-Se în aceste energii tot mai mult, pe măsura celor capabili să le cunoască, nu numai că nu Se epuizează pe Sine niciodată, ci ne şi înalţă prin aceasta la cunoaşteri, la experienţe şi la stări de fericire tot mai înalte. De aceea sfinţii vor progresa la infinit în împărtăşirea de ele în viaţa viitoare, sau în comuniunea cu Dumnezeu, fără să ajungă vreodată să le cuprindă în întregime şi să se sature de Dumnezeire, sau să se plictisească de o monotonie în experierea ei.
Umanitatea fiecăruia se realizează în Hristos într-o solidaritate cu toţi semenii. Sfinţii arată umanitatea lor deplin actualizată în Hristos prin iubirea ce o arată fraţilor lor, care este iubirea lui Hristos însuşită de ei.
Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unita cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor
Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de afectuoasă ca şi iubirea ei faţa de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. In persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum iubirea omenească fată de El şi în afecţiunea Lui fată de ea se include o afecţiune fată de om în general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.
Orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuşi pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-i dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau comântuitoare, căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii.
Prezenţa spirituală a sfinţilor în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în starea Lui de jertfa continuă, mai înseamnă şi faptul că toţi trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor cu Hristos, ca o predare a lor ca oameni lui Dumnezeu. E o moarte tainică a puterilor firii ca să pătimească îndumnezeirea lor prin Dumnezeu.

Rugăciunile Bisericii pentru cei răposaţi şi starea sufletelor din iad.
Conştiinţa Bisericii socoteşte că există o gradaţie atât de continuă de la treptele cele mai înalte ale drepţilor până la cele mai de jos şi de aici la cei păcătoşi, încât unii din cei declaraţi la judecata particulară drepţi, dar în măsură mai redusă, şi aflaţi în rai, nu sunt prea radical deosebiţi de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici şi au fost lăsaţi în iad, deşi Biserica ţine la despărţirea între rai şi iad. Aceasta face posibil ca cei ce se află în iad, dar nu prea radical deosebiţi de cei de pe treptele cele mai de jos din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinţilor şi ale celor de pe pământ.
Există însă totuşi un fund al iadului, în care se află cei de tot păcătoşi, precum există înălţimile raiului, unde se află sfinţii. Cei din rai, chiar din locurile inferioare, vor rămâne în rai şi după judecata din urmă, dar până atunci pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale lor pentru aceştia şi pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos; iar cei de pe treptele cele mai înalte vor progresa şi ei în slavă prin rugăciunile lor pentru cei de pe pământ şi prin intrarea tot mai adâncă a lor în comuniunea cu Hristos, şi a tot mai multora, în fericita comuniune cu Hristos şi cu ei.
Cei aflaţi în iad, dar nu lipsiţi total de credinţa în Hristos, pot fi mutaţi şi ei în raiul comuniunii cu Hristos până la judecata din urmă, sau pot fi ridicaţi de la chinuri mai grele la unele mai uşoare, prin rugăciunile celor de pe pământ şi ale sfinţilor, cerute de cei de pe pământ, dar poate săvârşite şi din proprie iniţiativă. Prin rugăciunile celor de pe pământ însoţite de aşezarea miridelor pentru cei decedaţi în jurul Agneţutui devenit trupul lui Hristos, cei aflaţi în nefericirea necomuniunii cu Hristos poate Sunt ajutaţi de comuniunea ce le-o oferă Hristos prin jertfa Sa şi de comuniunea oferită de cei ce se roagă pentru ei, să accepte această comuniune, sau să fie înmuiaţi de ea, dacă nu s-au dus din viaţă cu totul ostili ei, sau morţi pentru ea.
Biserica acordă o foarte mare importanţă spovedaniei înainte de moarte, care înseamnă de fapt începutul real al restabilirii comuniunii cu Hristos şi cu semenii prin persoana preotului, anulând în parte prin această faptă a lor influenţa periculoasă pe care au exercitat-o asupra altora prin pilda şi îndemnul la înstrăinarea de Hristos şi prin sfâşierea umanităţii altora şi a lor proprie.
Când o persoană se roagă pentru alta, se află în exerciţiul unei răspunderi pentru aceea şi, ca urmare, de la ea ajunge la persoana respectivă un flux de iubire care o deschide pentru comuniune. Şi dacă rugăciunea este intensă şi stăruitoare, nu se poate să nu înmoaie învârtoşarea acelei persoane.
Relaţiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relaţii; şi, în mod paradoxal, ele se pot realiza cel mai uşor, Duhul Sfânt aducându-Şi ajutorul Lui la săvârşirea rugăciunii. Dacă ne rugăm şi noi ca Dumnezeu să pomenească pe cei adormiţi, aceasta nu înseamnă că noi avem iniţiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu consideră necesar şi răspunsul nostru şi răspunsul celor decedaţi, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei, pentru ca această preocupare a Lui să devină cât mai eficientă şi să-i facă vii cu adevărat. Numai aşa pomenirea lui Dumnezeu, pe care o cerem pentru aceia, îi ţine pe aceia vii în veci, pentru că numai aşa se menţine dialogul adevărat între El şi ei, răspunzând şi aceia odată cu noi sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei.
Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiţi de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.

Odată depus trupul creştinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, la 3, 6, 9 şi 12 luni şi apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovaţii, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi", ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
După slujba de înmormântare a creştinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua şi a patruzecea. Ce semnificaţie au aceste ierurgii?
În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngereşti sau de evenimente din viaţa Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ţine de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că faţa începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune şi inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiţia Bisericii, aşa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aceste soroace de pomenire individuală au şi o interpretare care ţine de o tradiţie sau de o credinţă populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.
Conform acestei credinţe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalţă la cer. La 9 zile se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat şi iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărţirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărţirea (împărăţia) timpului" nu există. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vorbesc de un timp fără sfârşit în lumea viitoare. În unele părţi (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoţi ca „obiceiul locului", dar costisitor şi împovărător pentru familie.
Această grijă a credincioşilor ca sufletele celor plecaţi să fie pomenite cât mai des, a făcut ca Biserica să înmulţească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obşte pentru cei adormiţi. Un exemplu este pomenirea morţilor în toate sâmbetele din Postul Mare, aşa cum este indicat şi în calendar. Or, pomenirea morţilor trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a şasea - pomenirea Sfântului şi Dreptului Lazăr.
De unde apar aceste abuzuri şi axagerări?
De la credincioşi, dar uneori chiar şi de la slujitorii Biserici. În unele părţi, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieşirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredinţarea" celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii şi numai pentru ctitorii şi binefăcătorii răposaţi ai sfântului lăcaş. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii şi cei morţi, precum şi la rugăciunea dipticelor, de după sfinţirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât priveşte ectenia întreită pentru cei adormiţi, ea nu se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morţi sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-şi audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiţi. Este o pauză nejustificată în desfăşurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii se plictisesc şi îşi găsesc preocupări neconforme cu momentul şi locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ţine, în primul rând, de disciplina liturgică şi, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioşilor că toate pomelnicele încredinţate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
Şi aşa-numitele „sărindare" pentru cei adormiţi sunt greşit înţelese uneori...
Sărindar - înseamnă un grup de 40, şi se întemeiază pe credinţa că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se ţină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiţia creştină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în şir după moartea cuiva. La sfârşitul celor 40 de Liturghii, se săvârşeşte o Sfântă Liturghie cu parastas şi se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numeşte „dezlegarea sărindarelor". Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele şase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Naşterii Domnului), de joi din prima săptămână şi până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulţi credincioşi nu cunosc semnificaţia cuvântului sărindar şi, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-şi facă loc în Biserică, în cultul celor adormiţi, se referă la pomenirea celor morţi nepregătiţi, fără Spovedanie şi Împărtăşanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoş alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr şi ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezenţa pâinii şi a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârşit, în unele locuri se practică împărtăşirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtăşită. Această practică este o inovaţie liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtăşanii este un act personal şi, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.
Alţi creştini, obişnuiesc să vină la Sfânta Împărtăşanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca şi cei adormiţi „să aibă lumină". În Transilvania există practica „luminaţiilor", când se face o pomenire de obşte în cimitir şi toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Ţara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creştinii să ducă „lumină" şi celor adormiţi, după care merg acasă şi se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineaţă, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morţilor: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât şi candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel ce l-ai ales odihneşte-l, ca un iubitor de oameni".

Simplu! Nu le dai niciun raspuns, te feresti de asemenea oameni! parintele Cleopa ne spunea sa nu vb cu sectantii decat daca socotim ca ii putem indrepta (si chiar si atunci sa vorbim numai de 2 ori cu ei!) Lasa-i in pace, tu cu Dumnezeul tau, ei cu ratacirile lor! Daca te-ai prins in discutie cu ei, nu mai scapi, atat sunt de insistenti si de ... prozeliti! Poti citi in Pelerinul roman cum i-a combatut par. Cleopa pe sectanti. Uite ceva pe youtube despre Par. Cleopa si sectanti: http://www.youtube.com/watch?v=bMGsuG2I2e4

1. de ce facem pomana pentru morti? de ce la anumite date?

Pentru ca nu sunt morti, ci adormiti. Ei au ajuns la viata vesnica, asteptand hotararea Judecatii de Apoi.
Pentru ca acela date s'au impamantenit in popor, bazandu'se pe numere specific crestine. 3, 9, 12, 40.
Din punct de vedere material, trupul celui adormit comporta anumite schimbari la aceste intervale de timp.
Deci nu au fost alese la nimereala.

2. de ce ne rugam pentru cei adormiti? la ce-i ajuta, pe cei morti rugile noastre?

Pentru ca nu stim exact starea lor de dupa moarte. Atunci cand un prieten mijloceste pentru tine un lucru, tu poti primi acel lucru si datorita mijlocirii acelui prieten. Tot asa este si acum. Copiii isi pomenesc parintii, iar parintii pot primi mila si iertare pentru pacatele savarsite. Ei primesc mila pentru dragostea, rugaciunea si vrednicia copiilor lor. Pentru faptul ca, desi nu au avut viata sfanta, au crescut copii rugatori pentru lume.

Sunt ajutati tocmai pentru ca nu exista o separare radicala intre cei vii si cei morti. Singura diferenta este ca cei vii inca mai pot lucra la mantuire, pe cand cei adormiti doar asteapta. Rugaciunile pentru cei adormiti sunt foarte vechi, inca dintru inceput.

3. de ce trebuie sa-i pomenim in biserica? daca ne strangem rudele si prietenii nu este suficient?

Preotul are un har mare, acela al Tainei Hirotoniei, pe care nici un mirean nu il are.
Sincer, doar un inconstient ar refuza rugaciunile unuia "mai cu putere" decat el.

4. unde scrie in Biblie despre toate acestea? dar sa nu fie anumite trimiteri, ci sa scrie clar.

Nu am gasit inca nici eu.
Dar am certitudinea ca exista, iar intreaga invatatura de credinta ortodoxa se articuleaza pe aceasta.

precizare
 

Evanghelic nu inseamna sectant, ci crestin protetant. In Germania 'biserica evanghelica' sunt cea mai raspandita forma de protestantism, o unire intre reformati si luterani.
Evanghelist este alta ramura a protestantisului, care ia Biblia foarte ad literam.
Dar tot nu este o secta.
Cu sectantii este greu sau imposibil de discutat, insa cu protestantii, mai ales cei care intreaba, este foarte posibil!

Despre pomenirea mortilor cititi aici:http://www.crestinortodox.ro/viata-d...ntru-cei-morti
Va mai recomand si "Liturgica speciala" a Par. Ene Braniste . Gasiti acolo tot ce va intereseaza despre Randuielile in legatura cu sfarsitul omului si cu grija pentru cei raposati.

Sunt adormiţi, însă sunt morţi. De aceea pomana pentru cei morţi e... de pomană.

Dacă au ajuns deja la viaţa veşnică, Judecata de Apoi însăşi e... de pomană. Ce rost ar mai avea, din moment ce au primit deja cele făgăduite? Aici e înşelăciunea diavolului.


Amuzant argument :) Pomană în funcţie de numere prime sau divizibile cu alt număr...


Pentru unul care crede în viaţa sufletului după moarte, ce sens are acest lucru?


Aici aveţi dreptate. Singura raţiune a rugăciunii pentru morţi este neştiinţa:
"29. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu." (Matei 22)

Fals. Mijlocirea în rugăciune se face de cei vii pentru cei vii. Nu se face de către cei vii pentru cei morţi, sau invers.


Scriptura ne învaţă că fiecare va fi răsplătit sau pedepsit pentru faptele sale, nu ale altora. Oricine crede altfel, se lasă dus în eroare de diavol.


Odată ce s-a închis harul, ori cineva a murit, dacă a avut o viaţă nesfântă va avea parte de foc la vremea judecăţii de apoi. A doua şansă după moarte = învăţătura diavolului

Singura diferenţă este că cei vii mai pot lucra la mântuirea lor proprie.

Şi aici aveţi dreptate, păgânismul e foarte vechi, e încă dintru început:

8. "Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului." (1 Ioan 3)

În faţa morţii, toţi suntem fără putere: mireni ori hirotoniţi. Doar Dumnezeu are puterea de a învia sau a duce în Cer pe cineva. Însă El este un Drept Judecător, şi nu va schimba încadrarea juridică a cuiva pe baza pomenilor ori banilor.

Aici aţi rostit cel mai trist adevăr.


Îmi place optimismul dvs., însă trebuie să vă dezamăgesc: nu veţi întâlni în Scripturi aşa ceva!

Din nefericire, aveţi dreptate. Eu aş fi însă ceva mai îngăduitor: Nu întreaga învăţătură de credinţă ortodoxă se articulează pe lipsa argumentului biblic ori pe necunoaşterea Scripturii, ci doar acele învăţături preluate din păgânism (cum e şi cazul pomenilor şi rugăciunilor pentru morţi).