Da, in teorie.

La moarte nu m-am gandit la modul serios pana ce nu s-a imbolnavit bunica mea acum chiar un an. Mergand duminica de duminica la Sf Liturghie imi venea a plang la ecteniile pentru cei adormiti, gandindu-ma si realizand ca nu sunt doar niste rugaciuni pentru niste oameni abstracti, ca e posibil ca intr-un viitor nu prea indepartat am sa ma rog pentru bunica mea in momentul acela. Si vazand boala cum inainteaza ma gandeam la cat de putina este credinta mea ca ma intristez atat de tare la posibilitatea despartirii de cineva drag. Si intr-adevar la momentul cand moartea a devenit palpabila aproape, tristetea a fost asa de mare si credinta atat de putina incat nici macar nu am avut puterea sa ma adun si sa merg la spital sa o vad pentru ultima data in viata, desi in coma, si am stat plangand si incercand sa ma rog acasa, ceea ce imi resprosez si acum. Si asta din prea putina credinta.

Moartea cuiva apropiat o vad totusi ca pe ceva trist, pentru ca inseamna o despartire desi temporara. Este adevarat ca intr-un fel putem ramane si aproape, dar este un alt fel de a fo aproape ca in viata de aici.
Ar trebui poate sa ne bucuram mai degraba pentru persoana care pleaca spre calea tuturor implinirilor. Asa as vrea sa fiu, daca voi fi in aceasta situatie.

Am aflat mai tarziu ca X stia ca va muri, i se pusese un diagnostic... Si cu toate acestea, el nu a spus nimic familiei, pentru a nu-i face sa sufere, si a incercat sa se lupte cu boala, sa o duca pe picioare. Nu stiu ce a fost in sufletul lui, era un om de o remarcabila tarie de caracter, al carui model de viata era, dupa cum el insusi marturisea, viata in Hristos, lucru care spune tot. Nu l-a rapus boala aceea, ci o complicatie la inima. S-a stins dupa vreo 3-5 zile de suferinta, asa cum a trait: demn si fara frica. Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii sai!

Noesisaa, cred ca pe bunica ta ar ajuta-o foarte mult rugaciunile tale.

Cand esti in comuniune cu Dumnezeu, trupul ti-e mai mult ca o haina...In legatura cu complicatia la inima, cred ca Dumnezeu i-a dat-o pentru a nu-l mai lasa sa sufere in lumea asta...

Huh, dar cine a spus ca nu ma rog pentru ea?

Tristetea adanca a trecut, credinta mea probabil tot la fel de putina a ramas, doar poate un pic mai matura, acum multumesc lui Dumnezeu ca a avut parte de ceea ce ne rugam la fiecare Sf Liturghie, " un sfarsit bun, neinfruntat, in pace," ceea ce nu-i asa, ne dorim fiecare pentru noi si cei dragi ai nostri. A avut o viata implinita, a botezat si a cununat poate jumatate de sat, a fost respectata, a lasat multe lucruri bune dupa ea, a fost o femeie credincioasa, nici pe departe habotnica, desi de la tara, nu lipsea niciodata duminica de la biserica si daca lipsea ca o dureau picioarele, atunci citea Sf Liturghie din cartea ei de rugaciuni la care imi place sa ma uit cand imi e dor de ea, ca are paginile roase de cat au fost intoarse de-a lungul a zeci de ani, si cu tot felul de insemnari scrise de mana ei. Ma bucur ca m-a iubit neconditionat si dezinteresat, ca mi-a lasat atatea, material, dar si multe amintiri frumoase, ca desi am fost atatia ani departe, s-a intamplat in asa fel incat am putut sa ii fiu aproape in ultimele luni cand s-a imbolnavit...ce mi-as putea dori mai mult?

Citeam mai inainte despre o tanara mama din orasul meu care luni si-a omorat cele doua fetite si apoi s-a omorat si pe ea. Nu aveau probleme materiale, pareau o familie bine inchegata, poate o fi vorba de o boala mintala... Astea sunt morti atat de triste pe care eu nu le pot intelege. Si trist este ca fetitele nu au fost botezate niciodata (tatal lor este musulman), deci nu li se va face slujba de inmormantare, iar mamei i se va face o rugaciune pentru sinucigasi, ca ea totusi, desi se convertise la islam, a fost botezata. Mi-a placut cum a spus parintele bisericii unde sunt tinute ca, desi nebotezate, fetitele poarta chipul lui Dumnezeu si ele, deci pot sa le conduca la cimitir cu o rugaciune speciala.

Dupa ce voi pleca din aceasta lume, nu-mi ramane decat sa nadajduiesc ca vor mai fi oameni care sa ma poarte in inimile lor si sa ma pomeneasca la slujbele Bisericii. Cand privesc catre mine, catre multele patimi si putinele virtuti, deznadajduiesc. Nazuiesc insa spre dragostea celorlalti, iubirea si milostivirea lui Dumnezeu, catre mine, cel alipit peste masura de cele ale lumii.