In vremea iesirii mele...
 

Cum asteptati moartea?
Cu liniste, cu spaima, cu bucurie, cu amaraciune?

Sf Parinti recomanda sa ne amintim des de moarte, pentru ca astfel ne smerim si nu mai pacatuim. Dar eu cand ma gandesc la moartea mea, deznadajduiesc. Si mi-e frica ca nu voi fi pregatit.
Ma doare si ma sperie cand moare cineva pe care il cunosc, parca toata lumea mea, toate reperele mele se naruie si nimic nu mai are sens.
Cum priviti moartea? Cum treceti prin rana provocata de moartea cuiva apropiat?

Dpdv uman o astept cu o frica disperata.
Frica de moarte e o mare incercare pentru fiecare fiinta vie .
(Dar de exemplu graul,isi atinge scopul,numai dupa ce e treierat.)
Dpdv duhovnicesc astept moartea cu mare frica de Judecata ,aproape singur si sigur ma trimit in iad,datorita lenei si risipirii vietii.
Exista doar o mica speranta ,cat bobul de mustar,in mila Domnului ,fata de neputinta noastra. Doar asa capat un pic de speranta pentru trecerea prin Valea plangerii....

Sunt multe persoane care daca ar sti ca moartea vine peste cateva zile, saptamani, luni etc. ar pacatui cat mai mult ca sa nu plece de pe lumea asta fara "sa le fi facut pe toate". Eu cred ca majoritatea oamenilor privesc moartea cu spaima, din cauza ca s-au atasat prea mult de bucuriile materiale, si nu pot intelege moartea ca o etapa in evolutia sufletului :P .Eu unul o astept cu liniste.

Si eu o astept cu ingrijorare pentru ca nu am reusit deloc sa ma indrept pana acum, iar timp nu stiu cat mai am si groaza-mi e ca nu voi avea raspuns bun la intrebari.

mi-e teama
 

si pe mine ma sperie cuvantul.
mi-e teama sa ma despart de copilasii mei, de sotul meu. ma tot intreb cine va avea grija de ei, pe mana cui vor ajunge(fizic vb, caci sunt mereu in grija lui Dumnezeu)
dar cel mai teama mie de ce ma asteapta dincolo.multimea pacatelor ma coplesesc si nici macar nu fac pocainta, mi-e teama de dreapat Judecata.mi-e teama ca vom ajunge dincolo cu totii sa ne bucuram impreuna.

cuv"tine minte in iad si nu deznadajdui" e f greu.nu il inteleg...:(

"Am trecut" de Traian Dorz

Am trecut de cel din urma varf ce ne desparte
Si de-abia te vad in vale, tara de departe,
Unde-am stat si-am plans atata, tara de departe.
Am avut in tine doruri fara de-mplinire,
Suferinte fara numar, plans si fericire,
Poate-atat cat nimeni altul, plans si fericire.
Am avut dusmani in tine, raul sa-mi doreasca
Dar au fost si-atatea inimi dragi sa ma iubeasca
Scumpe si duioase inimi dragi sa ma iubeasca.

O, pamantule, pe care am trait o viata,
Azi te las, ramai in urma, tot mai mic prin ceata,
Mai in urma, mai departe, tot mai mic prin ceata.
Eu ma duc in tara scumpa sus, mai sus de stele
Unde-i mirele si-alesul dorurilor mele
Dupa care-au plans o viata dorurile mele.
Fata ta indurerata nu voi mai privi-o
Lume, suferinta, lacrimi, plansule - adio!
De-azi suntem pe vesnicie despartiti - adio!

Mie nu mi-e teama de moarte, ci de cum voi muri...Mi-e frica de durere, chinuri, agonie si nu de despartirea de aceasta lume care cred ca va fi ca si cum ai adormi...Cred ca cei aflati in agonie isi doresc moartea...

Moartea nu ar trebui sa fie inspaimantatoare ci chiar o bucurie pentru ca te intorci de unde ai venit de fapt... insa trebuie sa fim pregatiti pentru intalnirea cu Dumnezeu si sa dam raspuns bun la judecata!

Of, un subiect greu pentru fiinta umana, dar ma bucura reactii ca ale lui Makavelli, Ioan Victor, Gabriela8 cred ca trebuie sa privim si noi ceilalti mai linistiti aceasta realitate. Eu incerc sa ma imbarbatez tot cu Scriptura ca altceva mai bun nu este si cred ca apostolul Pavel are ganduri in acest sens, el spune ca vrea ca prin viata sau prin moartea lui sa proslaveasca pe Dumnezeu, ce bine ar fi sa avem si noi gandul asta, in alta parte spune ca ar vrea sa se mute si sa fie cu Domnul, spera el ca Mantuitorul va reveni in timpul vietii lui si nu va mai trebui sa moara, insa treptat realizeaza ca asa ceva este posibil sa nu se intample si vorbeste despre rasplata pe care i-o va da Dumnezeu in ziua aceea, adica invierea. Suntem crestini, fratilor, sa credem in acesta promisiune minunata a Cuvantului.
"Chiar de ar fi sa trec prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine"
Multumim lui Dumnezeu ca e doar o vale, si nu o prapastie aceasta moarte.

Stateam eu intr-o zi si ma uitam la TV, la o emisiune despre viata dupa moarte, in care se vorbea atat de frumos si de convingator, incat mi-am spus: "Bine, bine, toate bune si frumoase, dar ce m-oi face eu cand voi auzi ca imi moare cineva?" In paranteza fie spus, nu cunosteam cum e sa imi moara cineva drag. Ma duc apoi in camera si ma uit la telefon, primisem un mesaj:"A murit X", X fiind un om drag, caruia am a-i multumi pentru multe, dar in special pentru lectia de nemurire pe care mi-a servit-o, cand il prohodeau la ceas de seara:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=331

Aceasta a fost prima mea intalnire cu moartea cea adevarata. Am mai avut o intalnire, cand era cat pe ce sa se prapadeasca bunicul, i se ridicase din senin tensiunea, avea o criza si incepuse sa se sufoce si sa horcaie... striga disperat sa ii aprindem lumanarea... a dat Dumnezeu de a scapat! A doua zi m-am dus sa il vad la reanimare si asistentele erau tare mirate ca vine cineva sa il vada "pe batranul ala care trebuia sa moara azi-noapte"... atunci am invatat puterea rugaciunii, care este mai puternica decat moartea.
Dar cand ne vine ceasul, ne ducem toti. Si conteaza in ce stare ne ducem. La cei 21-22 de ani ai mei, niciodata nu mi-am pus la modul serios problema ca am sa mor main, dar mi-as dori ca moartea sa ma prinda pregatita... si as avea aceeasi dorinta a celui care mi-a daruit lectia de nemurire, sa ramana cineva in urma mea care sa imi aprinda o lumanare si sa faca pomenirea.

Da, in teorie.

La moarte nu m-am gandit la modul serios pana ce nu s-a imbolnavit bunica mea acum chiar un an. Mergand duminica de duminica la Sf Liturghie imi venea a plang la ecteniile pentru cei adormiti, gandindu-ma si realizand ca nu sunt doar niste rugaciuni pentru niste oameni abstracti, ca e posibil ca intr-un viitor nu prea indepartat am sa ma rog pentru bunica mea in momentul acela. Si vazand boala cum inainteaza ma gandeam la cat de putina este credinta mea ca ma intristez atat de tare la posibilitatea despartirii de cineva drag. Si intr-adevar la momentul cand moartea a devenit palpabila aproape, tristetea a fost asa de mare si credinta atat de putina incat nici macar nu am avut puterea sa ma adun si sa merg la spital sa o vad pentru ultima data in viata, desi in coma, si am stat plangand si incercand sa ma rog acasa, ceea ce imi resprosez si acum. Si asta din prea putina credinta.

Moartea cuiva apropiat o vad totusi ca pe ceva trist, pentru ca inseamna o despartire desi temporara. Este adevarat ca intr-un fel putem ramane si aproape, dar este un alt fel de a fo aproape ca in viata de aici.
Ar trebui poate sa ne bucuram mai degraba pentru persoana care pleaca spre calea tuturor implinirilor. Asa as vrea sa fiu, daca voi fi in aceasta situatie.

Am aflat mai tarziu ca X stia ca va muri, i se pusese un diagnostic... Si cu toate acestea, el nu a spus nimic familiei, pentru a nu-i face sa sufere, si a incercat sa se lupte cu boala, sa o duca pe picioare. Nu stiu ce a fost in sufletul lui, era un om de o remarcabila tarie de caracter, al carui model de viata era, dupa cum el insusi marturisea, viata in Hristos, lucru care spune tot. Nu l-a rapus boala aceea, ci o complicatie la inima. S-a stins dupa vreo 3-5 zile de suferinta, asa cum a trait: demn si fara frica. Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii sai!

Noesisaa, cred ca pe bunica ta ar ajuta-o foarte mult rugaciunile tale.

Cand esti in comuniune cu Dumnezeu, trupul ti-e mai mult ca o haina...In legatura cu complicatia la inima, cred ca Dumnezeu i-a dat-o pentru a nu-l mai lasa sa sufere in lumea asta...

Huh, dar cine a spus ca nu ma rog pentru ea?

Tristetea adanca a trecut, credinta mea probabil tot la fel de putina a ramas, doar poate un pic mai matura, acum multumesc lui Dumnezeu ca a avut parte de ceea ce ne rugam la fiecare Sf Liturghie, " un sfarsit bun, neinfruntat, in pace," ceea ce nu-i asa, ne dorim fiecare pentru noi si cei dragi ai nostri. A avut o viata implinita, a botezat si a cununat poate jumatate de sat, a fost respectata, a lasat multe lucruri bune dupa ea, a fost o femeie credincioasa, nici pe departe habotnica, desi de la tara, nu lipsea niciodata duminica de la biserica si daca lipsea ca o dureau picioarele, atunci citea Sf Liturghie din cartea ei de rugaciuni la care imi place sa ma uit cand imi e dor de ea, ca are paginile roase de cat au fost intoarse de-a lungul a zeci de ani, si cu tot felul de insemnari scrise de mana ei. Ma bucur ca m-a iubit neconditionat si dezinteresat, ca mi-a lasat atatea, material, dar si multe amintiri frumoase, ca desi am fost atatia ani departe, s-a intamplat in asa fel incat am putut sa ii fiu aproape in ultimele luni cand s-a imbolnavit...ce mi-as putea dori mai mult?

Citeam mai inainte despre o tanara mama din orasul meu care luni si-a omorat cele doua fetite si apoi s-a omorat si pe ea. Nu aveau probleme materiale, pareau o familie bine inchegata, poate o fi vorba de o boala mintala... Astea sunt morti atat de triste pe care eu nu le pot intelege. Si trist este ca fetitele nu au fost botezate niciodata (tatal lor este musulman), deci nu li se va face slujba de inmormantare, iar mamei i se va face o rugaciune pentru sinucigasi, ca ea totusi, desi se convertise la islam, a fost botezata. Mi-a placut cum a spus parintele bisericii unde sunt tinute ca, desi nebotezate, fetitele poarta chipul lui Dumnezeu si ele, deci pot sa le conduca la cimitir cu o rugaciune speciala.

Dupa ce voi pleca din aceasta lume, nu-mi ramane decat sa nadajduiesc ca vor mai fi oameni care sa ma poarte in inimile lor si sa ma pomeneasca la slujbele Bisericii. Cand privesc catre mine, catre multele patimi si putinele virtuti, deznadajduiesc. Nazuiesc insa spre dragostea celorlalti, iubirea si milostivirea lui Dumnezeu, catre mine, cel alipit peste masura de cele ale lumii.