În timpul unei predici în care preotul făcea referire la purtarea baticului de către femei în biserică, o femeie vopsită strident a iesit afară, plictisită.
După slujbă, femeia de la pangar a întrebat-o:
- Iertati-mă că vă întreb, dar de ce la unele predici stati la locul dumneavoastră, iar alteori, asa cum s-a întâmplat azi, iesiti?
- Este mai bine pentru mine să ies, ca să am osânda mai mică. Oricum, nu voi purta niciodată batic. Si decât să ascult si să nu port, mai bine nici să nu ascult.
- Mai bine stăteati si ascultati, că poate cuvintele părintelui vă puneau pe gânduri.
- Ce să mă pună? Eu stiu precis cât vreau să trăiesc după cum învată Biserica si cât vreau să trăiesc după cum mi se pare mai bine. Îmi cunosc slăbiciunile si păcatele, si mă lupt cu ele atât cât pot, fără să fortez. Atâta pot, atâta fac.
Femeia de la pangar i-a răspuns:
- Eu cred că, dacă ati vrea să aflati mai mult, ati putea mai mult si ati face mai mult.
- Nu, nu cred.
- Ba da. Dacă vă gânditi numai la neputintele care vă apasă, fără să vă dati seama că Dumnezeu vă poate da puterea de a le birui, pierdeti tocmai unirea cu Dumnezeu.
- Si ce vreti acum, să port batic cum purtati dumneavoastră?
- Nu mă întelegeti gresit. Dacă ati fi stat la predică, ati fi înteles că nu acesta a fost rostul predicii, de a convinge unele femei să poarte si ele batic. Scopul predicii a fost de a ne convinge pe fiecare să trăim asa cum ne cere Dumnezeu. Femeia nu se mântuieste dacă poartă batic, nu baticul o mântuieste pe femeie, asa cum nici barba nu îl mântuieste pe bărbat. La femeie, baticul nu este o dovadă de virtute, este însă o dovadă a alegerii unui mod de viată. Când femeia este supusă bărbatului său si trăieste astfel încât să Îi placă lui Dumnezeu, ea nu simte purtarea baticului ca o povară, ca un canon. Îl simte ca o medalie: e un mod de a mărturisi o filosofie de viată. Dar când femeia poartă batic, însă trăieste cum nu trebuie, baticul nu este decât o dovadă de fariseism.
- Ei, dacă as fi stat la predică, poate m-ar fi convins si pe mine să port batic.
- Dar v-am spus că nu acesta este scopul predicii. Pe viitor ar fi bine încercati să stati si la predicile care nu vi se par potrivite pentru dumneavoastră, că poate o să vă schimbati punctul de vedere.
- Ce folos să stau, dacă nu vreau să renunt la ideile mele?
- Stati, stati, că poate auzind cuvintele mântuirii o să vi se mai înmoaie inima. Mai bine să stati si să le auziti, dacă tot ati venit la biserică, decât să vă plimbati în jurul bisericii. Că tot auzindu-le, o să trebuiască până la urmă să vă hotărâti: ori rămâneti cu ideile dumneavoastră, si atunci nu are rost să mai veniti la biserică, ori veniti la biserică, si atunci veti încerca să păstrati din ideile pe care le aveti numai ce merită păstrat, numai ce vă este de folos pentru mântuire. Că asa, au venit multi până la sfârsitul vietii lor la biserică, si cu trupul credeau, dar cu sufletul nu. Si formalismul nu mântuieste.
- Si dacă vin si ascult, nu se poate să rămân tot formalistă?
- Ba se poate, normal că se poate, dar mai mari sanse de îndreptare are cel care ascultă cuvintele mântuirii decât cel care stă departe de ele.

Timpul schimbării
 

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercatsă mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?- Nu - i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?- Da, părinte, un puiet de brad.-Smulge-l!Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a opritlângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.- Acum, scoate-l pe acesta.S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până laurmă să-1 scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:- Smulge-l acum pe acela.- Dar e destul de mare, nu pot singur.- Du-te şi mai cheamă pe cineva.Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.- Acum vezi; fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel?
Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce înce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie însuflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămânrădăcinile care vor creşte din nou."(Sfântul Grigorie Dialogul )39

As vrea sa va daruiesc si eu o poveste din cartea pe care am citit-o astazi, "Ogorul cu ingeri". Cum este prea lunga ca sa o pot transcrie pe toata, o voi rezuma si voi copia pasajele cheie.

Mutu Strambu

Intr-un sat traia odata un om handicapat, si mut si stramb, de care radeau toti, dar mai cu seama nea Mitica, paracliserul. Doar copiii il iubeau, pentru ca din mainile sale strambe ieseau jucarii frumoase. Intr-o zi, in sat s-a facut mare valva: venea Vladica de la oras, sa slujeasca in biserica lor....

"Si-asteptara sa vada venind un popa inalt, cu uitatura rece, cazut de prin icoane. [...] Si cand colo, din trasura inflorita cu floare de soc si iasomie, colea spre ei... insusi Sf. Nicolae din icoane! Bland, mangaind aerul cu degetele impreunate in semnul crucii, batranelul ce venea spre ei calca aerul. Nici cand l-au vazut in hainele de Liturghie, copiii nu puteau face uitare de chipul de om cuminte, bland, cu o privire care, curios, aurie si lacramata de dragoste, parea ca seamana cu a Mutului Stramb. Si Mutu era si el acolo..."

La liturghia arhiereasca la care participa tot satul, nea Mitica l-a scos afara pe Mutu Strambu si l-a asezat in tinda bisericii, "sa nu ia aerul domnilor veniti cu mitropolitul". Ba mai mult, ia ligheanul in care isi spalasera mainile preotii si vladica si arunca, in batjocura, apa peste Mutu.

"Si ca si cum zilei nu-i ajunsese emotia ei, vazura pe Mitropolit taind in doua sirul de lume din biserica si, inaintand, imbratisa pe Mutu-Strambu, zicandu-i, umilit de gestul de slugoi al lui nea Mitica: Iarta-ma! Iarta-ne, frate!
Tot gandul ii ducea pe toti ca nu se poate, nu avea cum sa se fi intamplat asta! Mutul Strambu se indrepta din incovoiala din care sedea si cu ochii siroind de apa, sfintita prin spalare de preoti si lacrima sfintita de durere, se indrepta cu totul. Ba mai reusi sa ingaime: Hristos Viu in mijlocul nostru, Inalt Preasfintite!"

Dupa terminarea sarbatorii, mitropolitul pleaca din sat.
"Mutu Strambu spunea ca pleaca vladica spre alti muti si strambi care isi asteapta indreptarea si graiul. Care isi asteapta imbratisarea..."

Averea si boala

Unui om Dumnezeu i-a dat o slujba buna si bine platita, dar el nu credea.
Apoi, cu voia lui Dumnezeu, a cunoscut o femeie buna si frumoasa pe care a luat-o de sotie, dar tot cartea impotriva Domnului.
Femeia a ramas insarcinata si i-a facut un copil frumos, acesta era sanatos, destept si primul la invatatura, dar omul tot nu credea.
Apoi a mostenit case si pamanturi, dart el tot nu credea. Si a capatat de la Dumnezeu si alte daruri, dar tot se indoia.
Pana intr-o zi cand omul nostru s-a imbolnavit si, vazand ca nici casa, nici averea, nici femeia, nici faima de care se bucura nu ii folosesc cand e bolnav, a inceput sa creada.

De multe ori suferinţa ne apropie de Dumnezeu ! Bogăţia , succesul pe linie , viaţa fără griji , aduc orbirea minţii şi a sufletului , şi nu în ultimul rând împietrirea inimii. Mulţumim pentru povestioară , Doamne ajută!+

Lenes sau mandru

Un tanar era lenes si mandru si dorea sa scape de una din doua. El s-a dus la duhovnic, s-a spovedit indelung si apoi si-a exprimat dorinta aceasta arzatoare, de a renunta la una din doua: ori la lene ori la mandrie.
Parintele cumpani un pic si zise:
- Fiule, afla ca lenesul il cunosti dupa lucrarea sa, fiindca nu tipa niciodata> Sunt lenes! Ajutati-ma sa fac cutare si cutare! el pur si simplu nu face! La fel si pe omul mandru nu o sa il auzi spunand: Iertati-ma, stiti, sunt cam mandru! El pur si simplu face lucrurile mandriei.
Si mai zise parintele:
- A recunoaste lenea din tine este ca si cum ai fi facut primii pasi spre harnicie, dupa cum a recunoaste mandria din tine este primul pas pentru a infia smerenia. Cel mai bine este sa te rogi! Dumnezeu te va ajuta astfel sa te cureti si de o patima si de alta. Iar o patima, sa stii, niciodata nu lucreaza singura. Din prea multa lene se naste si mandria caci lipsindu-ne de lucrarile lui Dumnezeu, se asaza in noi mandria. Si la fel, din prea multa mandire, se naste lenea, caci ai impresie despre tine ca esti cineva sau ceva si te lenevesti in ascultari si in implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Daca vrei sa alegi una din doua, alege rugaciunea! '
Auzind acestea, copilul pleca spre casa lui mai indreptat.

Sfântul bucătar şi merele din Rai
 

Vă întrebaţi cum adică un sfânt bucătar? Este vorba de Sfântul Eufrosin pe care-l prăznuim chiar pe 11 septembrie. Este un sfânt atât de simplu, dar plin de iubire de Dumnezeu, de bunătate faţă de toţi şi de smerenie.

• http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile0014558.jpg

Cuviosul Eufrosin s-a născut într-o familie simplă şi foarte săracă. A fost primit într-o mănăstire încă de tânăr şi la început a slujit monahilor la bucătărie, fiind pus să prepare mâncare. Era tăcut şi smerit şi îşi petrecea timpul în rugăciune şi ascultare. Iar când făcea mâncare fraţilor sau împlinea ceea ce i se cerea, le făcea pe toate ca pentru Dumnezeu. Şi Dumnezeu îl iubea foarte mult pe Eufrosin pentru că niciodată nu se certa cu nimeni. Vrând să-l răsplătească pentru bunătatea sa, Dumnezeu îi făcu lui Eufrosin un dar: să poată pleca în fiecare noapte, pentru o clipă, în orice loc îl ducea gândul. Şi pentru că Eufrosin se gândea în toată vremea la Grădina Raiului, în fiecare noapte se pomenea acolo, încât nu ştia dacă ce i se întâmpla era adevărat sau visa.
În acea mănăstire vieţuia şi un preot iubitor de Dumnezeu, care se ruga ca Dumnezeu să-i arate bunătăţile pe care le vor dobândi cei ce-L iubesc pe El. Şi iată că într-o noapte se pomeni într-o grădină preafrumoasă, plină de pomi, în care cântau păsări minunate. Şi când se uită mai bine, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În mijlocul grădinii se afla Eufrosin, blândul bucătar, care se îndulcea de roadele grădinii. Preotul se apropie şi îl întrebă uimit:

- A cui este grădina aceasta şi ce cauţi tu aici?
Cuviosul Eufrosin îi răspunse:
- Aceasta este grădina celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, iar mie mi s-a îngăduit să stau aici şi să mănânc ce voiesc, din multa milostivire a Domnului.
- Oare îmi poţi da şi mie să mănânc ceva din această minunată grădină? întrebă cu smerenie preotul.
- Poţi lua ceea ce voieşti, din darul lui Dumnezeu.
Atunci preotul arătă către nişte mere frumoase, iar Eufrosin îi rupse câteva şi i le puse în rasă.
În acea clipă bătu toaca şi preotul se trezi din vedenie.
La început preotul crezu că totul a fost doar un vis, dar când se uită pe masă, ce să vadă? Trei mere frumoase care răspândeau o mireasmă minunată în chilie.
După ce rămase o vreme nemişcat de uimire, merse spre biserică. Întâlnindu-l pe Eufrosin, îl întrebă:
- Eufrosine, spune-mi, unde ai fost azi-noapte?
- La mine în chilie.
- Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi, te rog, adevărul.
Văzând că preotul ştie totul, Eufrosin nu se mai putu ascunde şi îi mărturisi:
- Am fost acolo unde merg cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi unde te-ai rugat şi Sfinţia Ta să mergi. Şi acolo ţi-am dat merele pe care le ţii ascunse acum.
Minunându-se tare de această întâmplare dumnezeiască, după terminarea rugăciunii, părintele adună toată obştea mănăstirii şi le povesti totul, arătându-le şi darul părintelui Eufrosin. Atunci, toţi doriră să ia binecuvântare de la omul lui Dumnezeu, însă nu îl mai găsiră. Căci el, fiind smerit şi nedorindu-şi laudele oamenilor, fugise la o altă mănăstire, unde nu îl cunoştea nimeni. Acolo continuă să se roage lui Dumnezeu, să fie blând şi smerit cu toţi şi să meargă în fiecare noapte în Grădina Raiului.
Iar din merele cele frumos mirositoare mâncară mulţi bolnavi, tămăduindu-se de bolile lor şi slăvindu-l pe bunul Dumnezeu.
Să ne rugăm lui Dumnezeu ca prin rugăciunile Sfântului Cuvios Eufrosin să ne învrednicească şi pe noi să vedem Grădina Lui preaminunată.

O minune a Sfintei Ana
 

• http://www.ziarullumina.ro/imagine.p...ile0092759.jpg

În veacul al XIX-lea, insula grecească Creta se afla sub stăpânirea turcilor. În acea vreme trăia acolo un tâlhar care făcea multe stricăciuni turcilor, dar pe creştini îi ajuta foarte mult. Făcea acest lucru şi în văzul tuturor, şi în taină, fără să ştie nimeni că el este cel care îi ajută. Acest tâlhar îi îngrozea aşa de mult pe turci, încât paşa care conducea insula i-a oferit iertarea tuturor jafurilor şi nedreptăţilor în schimbul părăsirii insulei. Tâlharul a refuzat propunerea paşei şi s-a pornit mai tare împotriva turcilor.
Însă, după o vreme, Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, i s-a arătat în vis şi i-a poruncit să primească propunerea paşei şi să plece repede la schitul ei din Sfântul Munte. Astfel, tâlharul a fost convins că trebuie să plece, iar paşa, pentru a fi sigur că acesta părăseşte insula, l-a însoţit până la Muntele Athos.
Sosind acolo, tâlharul a cerut să fie condus la Schitul Sfânta Ana. Când a ajuns la schit, el nu a vrut să facă ascultare de nimeni, dar a cerut să fie făcut monah şi să îi fie pus numele Ana. Părinţii de la schit au vorbit mult cu el şi i-au spus că numele Ana nu este potrivit pentru un bărbat. Dar tâlharul nu ceda deloc şi cerea să i se pună acest nume. În cele din urmă, părinţii l-au convins să primească numele Ioachim, aşa cum se numeşte soţul Sfintei Ana şi tatăl Maicii Domnului. Apoi i-au dat o chilie lângă biserică, unde a trăit singur şi a făcut ascultare cu multă smerenie faţă de toţi părinţii din schit.
Părintele Ioachim a trăit la Schitul Sfânta Ana din anul 1890 până în anul 1915. A suferit multe greutăţi şi lipsuri, dar s-a pocăit neîncetat pentru toate păcatele pe care le săvârşise în viaţa de tâlhar. El se ruga mereu, nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos.
Dumnezeu l-a răsplătit cu multe daruri duhovniceşti, unul dintre acestea fiind darul înaintevederii, prin care Dumnezeu îi arăta înainte cele ce urmau să se întâmple.
Odată, trei oameni au dorit să îl întâlnească pe părintele Ioachim şi să primească binecuvântare de la el. La plecare, părintele i-a dat celui dintâi trei boabe de linte, celui de-al doilea i-a dat tămâie, iar celui de-al treilea i-a dat o floare. După ce au plecat, un părinte l-a întrebat care este înţelesul acestor daruri. Părintele i-a răspuns:
- Primului i-am dat trei boabe de linte pentru că va deveni călugăr. Celui de-al doilea i-am dat tămâie pentru că atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi pe tatăl său mort. Iar celui de-al treilea i-am dat o floare pentru că, întorcându-se acasă, el se va căsători şi va da floarea viitoarei soţii.
Şi într-adevăr, cele spuse de părintele Ioachim s-au petrecut întocmai.
La scurt timp după acestea, părintele s-a mutat la Domnul, prezicându-şi sfârşitul cu trei zile înainte.

Minunea bucatii de lemn din Sfanta Cruce

Un prieten al unui paralitic trebuia sa faca un drum pana la Ierusalim. Paraliticul, afland aceasta, l-a rugat sa ii aduca o aschiuta din lemnul Sfintei Cruci, pentru ca auzise el ca prin ea se fac multe vindecari.
- Sigur, prietene, ti-aduc, a zis celalalt, insa, luat cu treburile, a uitat de promisiune. Ajuns aproape de casa, si-a adus aminte insa de paralitic si, ca sa nu il mahneasca, a rupt o aschid din lemnul unui gard. I-a daruit-o prietenului sau, spunand ca este din lemnul Sfintei Cruci.
Paraliticul a fost tare bucuros, a strans-o la piept si era nedespartit de ea. Si rugandu-se fierbinte si cu lacrimi, a inceput treptat sa isi revina din boala, iar peste o vreme s-a ridicat din patul sau, spre slava Domnului.
Prietenul sau nu i-a spus nici pana astazi ca aceea nu era bucata din Sfanta Cruce, bucurandu-se in taina de cat de mare este puterea credintei.

Viata: Saculetul cu pietre
 

Umbland odata pe tarmul marii, un om a gasit un saculet cu pietre negre si marunte.
Mergand incet pe drum si neavand ce face, scotea pietre din saculet si le arunca in pasari cu ele. A zvarlit asa toate pietrele afara de una, pe care a dus-o acasa.
Acolo i-a aratat-o unui vecin care, vazand-o, l-a intrebat cu mirare:
- Unde ai gasit-o? Piatra aceasta este de mare pret.
Afland aceasta, omul acela nepriceput s-a intors pe tarmul marii sa caute pietrele aruncate, dar n-a mai gasit nimic.
Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare luna, fiecare zi sau ceas al vietii noastre sunt tot atatea comori pe care ni le da Dumnezeu ca sa le folosim pentru mantuirea noastra si ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si intoarcere n-are, asa ca patimim si noi ca omul care arunca zadarnic pietrele gasite pe tarmul marii.

Se spune că acum câtva timp un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept să-l întrebe despre puterea cuvintelor. Tânărul a spus că el are obiceiul de a vorbi direct, dar că oamenii din jurul său spun că vorbeşte într-o manieră dura. A spus că el e obişnuit să vorbească sincer, dar oamenii consideră că el vorbeşte jignitor.
"Şi-n plus, chiar dacă aş vorbi urât uneori, ce contează? Sunt simple cuvinte, dispar în aer în clipa în care le-am rostit."
Bătrânul îl privi şi apoi îi spuse să-l urmeze. L-a condus pe tânăr la coliba unde locuia el.
"Ce vezi pe masă?" l-a întrebat bătrânul înţelept
"Două coli de hârtie albe" răspunse oarecum nedumerit tânărul.
"Bun. Ia una dintre coli şi strânge-o în mâini, mototoleşte tare."
Tânărul nu înţelegea ce legătură avea acest lucru cu întrebarea sa şi începuse chiar să regrete că a apelat la ajutorul bătrânului, dar totuşi nevrând să-l dezamăgească pe înţelept făcuse ce-i ceruse acesta. Luase hârtia şi timp de câteva minute o strânse puternic în mâini. În scurt timp coală de hârtie devenise o minge mică şi albă.
"Şi acum?" întrebase tânărul.
"Acum încearcă să o faci să semene la loc cu coala cealaltă de pe masă, cea pe care nu ai atins-o."
Tânărul încercase zeci de minute să facă acest lucru. În final, renunţase. Coala pe care el o strânsese în mâini nu mai semăna a ceea ce a fost. Era o hârtie plină de îndoituri, aspră, pe alocuri chiar ruptă.
"Nu pot să o fac să fie ca înainte!" răspunse înfrânt tânărul
"Nici cuvintele pe care le arunci în inimile altora nu le poţi scoate" zise zâmbind trist înţeleptul.
"Inima este precum o coală de hârtie, fiecare cuvânt dur pe care tu-l arunci în vânt şi crezi că se "dizolvă" în aer, de fapt intra adânc în inima respectivei persoane. Uneori îndoaie inima, alteori pe alocuri chiar o rupe. Gândeşte-te că tu ai strâns hârtia asta în mâini doar câteva minute, însă uneori, răneai inimile celor din jur cu vorbele tale chiar şi câteva ore... Întotdeauna o inimă aspră, este aşa din cauza cuvintelor care ani de-a rândul şi-au făcut loc cu forţa în ea."
Iar tânărul plecase trist, însă învăţase o lecţie importanta.
Povestioară aceasta nu este scrisă de mine, era pusă într-un clip video, însă mi-a plăcut şi m-am gândit mult la ea.
De foarte multe ori duritatea nu e sinceritate. Spun asta din proprie experienţă, de multe ori mama îmi spune " eşti prea dură! Jigneşti uşor când eşti nervoasă!" iar eu îi răspund:"sunt sinceră!", sau: "Şi? Adevărul e dur!", dar nu, mă mint singură. Eu ştiu foarte bine că nu am intenţia de a fi sinceră ci dimpotrivă am intenţia de a jigni pentru a-mi stinge furia.
Oamenii când sunt nervoşi nu au nici pe de parte bună intenţie de a spune adevărul, ci vor doar să se descarce, să se elibereze de furia adunată în ei. Însă furia nu poate fi eliberată prin cuvinte urâte, prin jigniri, dimpotrivă, cuvintele urâte alimentează furia şi crează răni adânci în sufletele noastre şi a celui de lângă noi. Cuvintele urâte şi jignirile întotdeauna aprind mai tare furia, în loc să calmeze rana din sufletele noastre, o fac mai adâncă.
De mii de ori mi-a spus mama "când eşti nervoasă nu face nimic. Nu căuta să lămureşti probleme, nu vorbi, nu scrie, pur şi simplu caută un loc unde să stai în linişte pentru a te calma şi apoi du-te să rezolvi problema", până acum însă, nu i-am ascultat niciodată sfatul acesta, întotdeauna am "uitat" de el, întotdeauna când am fost nervoasă spuneam tot ce credeam şi mai ales ce nu credeam cu adevărat însă o făceam pentru a răni pe cel care m-a jignit/rănit la rândul său. E un lucru foarte dureros şi urât în acelaşi timp să crezi că dacă celui de lângă tine îi provoci o durere mai mare decât ţi-a provocat-o el ţie durerea ta se va stinge. Însă nu este aşa, durerea ta se amplifică, pentru că după câteva momente când îţi dai seama ce-ai zis, cum te-ai comportat încep să apară regretele, ruşinea, lacrimile. Mie întotdeauna după ce spuneam ceva groaznic, ceva ce bineînţeles era spus la nervi deci nu era adevărat, nu simţeam lucrul acela şi nu-l credeam, aveam în minte întrebarea: "cum am putut să fac asta? Trebuia să tac, să procedez altfel, "dar întotdeauna era prea târziu...
Şi ca să "anulez" un pic regretele şi tristeţea tot pe cel pe care l-am rănit dădeam " vina" şi îi spuneam: "ştii că nu trebuie să mă iei în seama când sunt nervoasă! Că spun lucruri oribile pe care nu le cred şi nu le simt"
Am tot spus lucrul acesta până într-o zi când mi-am dat seama că pentru cel rănit nu e aşa uşor să nu ia în seamă cuvintele adresate lui.
Eram la şcoală când o colegă a intrat val-vârtej în clasă, nervoasă fiindcă îşi pierduse telefonul. O altă colega i-a sugerat să-l caute în bancă. Respectiva colega a răspuns foarte urât însă totuşi când s-a uitat în bancă, exact acolo îi era telefonul. M-am gândit că dacă eu aş fi apucat să-i dau sugestia şi aş fi primit acel răspuns, m-aş fi simţit rănită şi probabil aş fi ripostat şi dacă ea mi-ar fi spus: "nu te supăra, am zis-o la nervi" probabil m-aş fi supărat mai tare şi unde am fi ajuns? E ca şi atunci când răsplăteşti raul cu rău crezând că va ieşi ceva bine. Niciodată din două rele nu va ieşi un lucru bun.
Cuvintele au o putere mai mare decât credem noi. De fapt noi le dăm acea putere. Un cuvânt blând, plin de iubire are puterea de a ridica un om de jos, însă un cuvânt spus la nervi, din furie, ură, din dorinţa de a răni poate să distrugă un suflet, să-l ucidă.
Există iertarea şi împăcarea numai că, în unele cazuri, este ca şi atunci când cineva te-a rănit cu un cuţit. Rana sângerează dar dacă o dezinfectezi, o cureţi şi o pansezi în câtva timp se va închide. Dar uneori rămâne o cicatrice pentru toată viaţa.
Inimile noastre sunt precum nişte hârtii. Cuvintele pot să facă inima să se strângă ca un ghem, iar apoi când se desface să fie plină de rupturi. Un “iartă-mă” este precum scociul cu care lipeşti acea ruptură, însă totuşi ea rămâne acolo. Eşti iertat, dar din păcate nu poţi lua cuvintele înapoi, nu poţi închide complet rana. Deci cea mai bună metodă ar fi să ne gândim mai întâi la rană ce o putem deschide în sufletele celor de lângă noi înainte de a adresa acele cuvinte.
Nu merg pe ideea “iert dar nu uit”, sunt de părere că atunci când iertăm să o facem din tot sufletul. Dar asta nu înseamnă că nu ne rămân cicatrici, că nu ne rămâne amintirea durerii, a suferinţelor. A ierta înseamnă că dragostea pentru persoana care ţi-a făcut rău este mai mare decât răul ce ţi l-a făcut, dar asta nu şterge nimic din sufletele noastre. Sufletul este precum o casă. Când ierţi, cel mai mult spaţiu îl oferi dragostei, iar pe ură şi suferinţa încerci să le oferi cel mai mic loc iar cu timpul să le dai afară cu totul. Însă rămâne amintirea că... odată, cândva au “locuit” în sufletul tău din cauza faptelor şi de cele mai multe ori a cuvintelor cuiva.
Mi-ar plăcea atât de mult să am o metodă de a şterge din sufletele celor din jurul meu toate cuvintele urâte pe care le-am rostit, toată suferinţa şi toate amintirile neplăcute legate de mine care au fost create din cauza a ceea ce eu am spus. Însă nu pot, nu putem. Şi poate e mai bine aşa, pentru că dacă am putea, nu ar mai exista iertare, nu ar mai exista dorinţa de a ne autocontrola când vorbim, ideea de a ne stăpâni în a nu răni pe cineva prin ceea ce spunem.
Putem fi sinceri fără a răni. Sinceritatea nu înseamnă a jigni. Sinceritatea înseamnă adevăr. Iar Dumnezeu este Adevărul şi Dumnezeu niciodată nu poate răni sufletul cuiva.
Putem fi direcţi dar totodată blânzi. Sau mai bine “copiem” modelul sfinţiilor care întotdeauna au fost duri într-o manieră blândă. Pare un paradox, însă se poate. Să fii dur şi totuşi blând, înseamnă să spui ce este greşit dar să nu greşeşti şi tu când spui acest lucru, pentru că atunci când suntem duri pentru a ne elibera de furie, greşim. Când suntem duri într-un mod blând atunci într-adevăr o facem pentru îndreptarea celui de lângă noi...

O mana de malai
 

Doi hoti fura adusi la curtea regelui pentru a-si primi pedeapsa dupa ce au fost prinsi asupra faptului. Unul furase o vita din sopronul unui om bogat, iar altul patrunzand in casa unui om sarac, furase o traista mica cu malai. Cel care furase vita fu pedepsit sa primeasca 20 de lovituri de bici, iar cel care furase malaiul fu pedepsit sa primeasca 100 de lovituri de bici. Dupa ce-si primira fiecare loviturile, cel care furase vita se indrepta spre casa lui, dar cel care furase malaiul mai zabovi, fiindca el voia sa intre la rege sa afle de ce i s-a facut nedreptate. Caci dupa mintea lui furand de o suta de ori mai putin ca valoare decat celalalt, primise o pedeapsa de cinci ori mai mare.

Regele l-a primit cu ingaduinta si i-a spus.

- Da omule! Sa stii ca aici la curte nu dau pedepsele dupa cum imi vine mie, ci dupa dreptate.

- Pai ce dreptate este maria ta, ca eu am luat o biata mana de malai...

- Am pus oamenii mei sa cerceteze si iata ce am aflat! Cel care a furat vita a luat-o de la un om bogat care nu stie ce e lipsa. Din 100 de vaci nici n-ar fi simtit ca-i lipseste una. Dar tu omule ai furat traista cu malai a unor oameni amarati, era singura lor mancare si tu ai luat-o! Primul mult a luat, dar se considera putin, iar tu putin ai luat, dar se considera mult.

- Dar totusi maria ta, am primit de cinci ori mai multe bice..

- Tot pentru dreptate le-ai primit, omule!... Ia sa iei dumneata o mana de malai si sa o arunci asa in vant! Cand fiecare fir din asta aruncat in vant, marturiseste la Dumnezeu ca este de furat, inseamna ca mult ai luat...

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Intr-o manastire din Grecia cu viata de sine traia un monah caruia ii spuneau "Sfoara", pentru ca toti spuneau ca acesta nu dadea nimic, ca era un mare zgarcit. Dar cand a murit monahul acesta, la inmormantarea lui s-au adunat oameni saraci din Halchidiki, din Sfanta Maria Mare, si din cateva sate si il plangeau. Acestia aveau boi si carau lemne, pentru ca atunci transportul se facea cu boii, nu ca acum cu masinile.

Ce facea sarmanul acesta? Aduna-aduna banii care i se dadeau pentru ascultarile ce le facea si cand vedea pe vreun om ca avea numai un bou sau ii murise boul sau, ii cumpara un bou. Si atunci ca sa cumperi un bou era mare lucru: costa 5000 de drahme....Ceilalti parinti dadeau cinci drahme la un sarac, zece la altul, douazeci la altcineva, adica faceau astfel de milostenii care se vedeau.

Ale aceluia nu se vedeau deloc, pentru ca nu dadea precum dadeau ceilalti, ci ii aduna si ajuta in ascuns, in felul acesta. Astfel toti ii spuneau "Sfoara, Sfoara”, si i-a ramas numele "sfoara”, adica strans "ca sfoara”. Si in cele din urma, atunci cand a murit, s-au adunat sarmanii si plangeau. "M-a mantuit!” spunea unul. "M-a mantuit” spunea altul. Deoarece atunci, daca cineva avea un bou, cara lemne si isi hranea familia sa. Atunci parintii au ramas uimiti de faptele acestea ale monahului. Caci cu adevarat si acesta era rob ascuns si placut al lui Dumnezeu.

De pe blogul lui Cristi

O gustare cu Dumnezeu

A fost odata un baietel care a dorit foarte mult sa il intalneasca pe Dumnezeu si s-a gandit el intr-o zi sa porneasca in cautarea Lui. Stia foarte bine ca nu o sa fie o simpla plimbare, asa ca inainte de a porni si-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri si cu multe sticlute cu apa, sa-si mai potoleasca foamea si setea din cand in cand.
Cand a fost la cateva blocuri departare de casa lui a zarit un parc mare si umbros, si s-a gandit sa-si traga putin suflul inainte de a porni iar la drum. S-a asezat pe o banca langa un batran amarat care se uita atat de plictisit la porumbeii ce scormoneau si ei asfaltul, in speranta ca or mai gasi cate ceva de-ale gurii.
Baietelul si-a pus valiza in brate si a scos din ea o sticluta de apa si cand sa se serveasca a fost intrerupt de privirea batranului, care se uita la el cu o flamanzeala de parca vroia sa il manance cu tot cu papuci. Facandu-i-se mila, baiatul i-a oferit acestuia cateva dulciuri, iar drept rasplata batranul i-a oferit un zambet.
Atat de incredibil si de radiant a fost zambetul batranului, incat baietelul i-a oferit si o sticluta cu apa doar, doar va mai primi inca un zambet atat de frumos. Fara nici o ezitare si fara nici o retinere, batranul i-a mai zambit inca o data copilului.
Toata dupa-amiaza intreaga au stat acolo pe banca, mancand si band, fara sa isi spuna vreun cuvant unul celuilalt. Pe cand se innopta, baiatul simti prezenta oboselii si se hotari sa o ia catre casa, cu gandul ca isi va continua calatoria in urmatoarea zi. Nici nu apuca bine sa faca cativa pasi ca da fuguta inapoi sa-l imbratiseze pe colegul sau de banca. Batranul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi inapoi a fost cel mai frumos zambet pe care l-a vazut copilul in acea zi.
Ajuns acasa, mama baiatului il intampina. Surprinsa de expresia fetei plina de fericire a copilului ei, nu se rabda sa nu il intrebe: “Ce ai facut tu azi de esti asa de fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
Copilul ii raspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Si inainte ca mama lui sa apuce sa ii raspunda, a mai adaugat: “Stii ceva? Are cel mai frumos zambet dintre toate pe care le-am vazut vreodata!”
Intre timp, batranul a ajuns si el acasa si copilul sau, observand privirea pasnica a tatalui, nu a ezitat sa nu il intrebe: “Tata, ce ai facut azi de esti asa fericit? Cine ti-a adus aceasta fericire?”
El i-a raspuns fiului sau: “Am mancat in parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Si inainte ca fiul sau sa apuce sa ii raspunda, el a adaugat:” Stii ceva? Este mult mai tanar decat am crezut!”

Iubirea si timpul
 

Se spune ca a fost odata demult, o insula. Si pe aceasta îndepartata insula traiau toate sentimentele si valorile umane:

Buna Dispozitie, Tristetea, Întelepciunea… si - ca toti ceilalti - Iubirea.

Într-o buna zi, sentimentele au fost anuntate ca insula era pe cale sa se scufunde si îsi pregatira navele si plecara.

Doar Iubirea ramase pâna în ultimul moment.

Când insula fu pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe lânga Iubire cu o barca luxoasa. Iubirea îi zise:

“Bogatie, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot lua, caci e mult aur si argint în barca mea si nu am loc pentru tine.”

Iubirea se hotarî atunci sa ceara ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superba nava.

“Orgoliu, te rog, ma poti lua cu tine?”

“Nu te pot ajuta, Iubire…” - raspunse Orgoliul - “aici totul e perfect, mi-ai putea strica nava”.

Atunci Iubirea implora Tristetea, care trecea pe lânga ea:

“Tristete, te rog, lasa-ma sa vin cu tine!”

“Oh Iubire,” – îi raspunse Tristetea – “sunt atât de trista încât trebuie sa ramân singura...”

Chiar si Buna Dispozitie trecu pe lânga Iubire, dar era atât de multumita, încât nici nu auzi ca este strigata.

Dintr-o data se auzi o voce:

“Vino Iubire, te iau cu mine “

Vorbea un batrân.

Iubirea se simti atât de recunoscatoare si plina de bucurie, încât uita sa îl întrebe pe batrân cine este.

De cum sosira pe tarm, batrânul pleca.

Iubirea îsi dadu seama cât de mult îi datora batrânului si a întrebat Cunoasterea:

“Cunoastere, îmi poti spune cine m-a ajutat?”

“A fost Timpul” – a raspuns Cunoasterea.

“Timpul?” - se întreba Iubirea – “De ce tocmai Timpul m-a ajutat?”

Cunoasterea, plina de întelepciune, raspunse:

“Pentru ca numai Timpul e în stare sa înteleaga cât de importanta e Dragostea în viata!”

Ai văzut vreodată cum se joacă delfinii? Nu mă refer la cei ţinuţi în captivitate, ci la delfinii liberi, din apele oceanelor.
Trăiesc lângă ocean şi, din când în când, am privilegiul de a vedea aceste creaturi splendide printre valuri. Ei nu îşi vânează hrana, nici nu fug de un atacator şi nici nu vor să ajungă într-un anumit loc. Pur şi simplu se distrează. Ei înoată printre valuri, se ascund sub ele şi, crede-mă, fac surfing.
Ai văzut vreodată vreo sticlă în mare?
Ştii ce se întâmplă cu ea. Valurile o aruncă încolo şi încoace, o înghit şi o scuipă, iar la suprafaţă fac ce vor cu ea.
Între acestea avem şi noi de ales. Între delfin şi sticlă.
Delfinii folosesc valurile.
Ei nu pot decide cât de mari vor fi acestea când îi vor ajunge sau când se vor sparge, ci iau fiecare val în parte şi hotărăsc: sub acesta ne vom scufunda, prin acesta vom înota, iar acesta e bun de surfing.
Ei pot hotărî!
Sticla nu!
Valurile o arunca aşa cum vor ele.
Se află la discreţia lor şi pluteşte până ce e aruncată pe plajă, respinsă de ape ca un lucru lipsit de importanţă.
Ce eşti tu oare în oceanul vieţii, delfin sau sticlă?
Foloseşti împrejurările, şansele în avantajul tău?
Sau eşti o sticlă aruncată la întâmplare, dependentă de ziua de mâine, care decide în locul tău?
Speri şi în acelaşi timp te temi de ghinion?
Nu poţi decide cât de mari sunt valurile sau când şi unde se vor sparge; ceea ce te face să fii un învingător sau un ratat este tocmai reacţia la împrejurări

Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat. Printr-o minune dumnezeiască copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.
Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.
Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.
În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:
- Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.
Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.
Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.
- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.
- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit
- Noapte? Cum arată noaptea?
Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:
- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere
- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.
- Spune-mi, te rog, cum este lumina?
Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:
- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă
- Dar lumea? Cât e de mare?
Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:
- Uite atât de mare.
Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia
- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?
- Hm... Dumnezeu toate le poate.
- Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?
După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.
- Acolo, sus în cer
- Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.
Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.
- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.
Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.
- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa te voi lăuda mereu.
O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.
Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’
S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

Dragostea Domnului
 

Se spune ca, odata, un om mergea printr-un desert. Nu mai putea de oboseala; nu mancase nimic de mai multe zile, apa nu mai avea, iar soarele puternic il topea cu razele sale de foc. In afara de intinderea nesfirsita de nisip dogoritor, nu se vedea decit urmele omului, urmele pasilor sai.
Deodata insa, omul a observat ca alaturi de el au aparut si alte urme, ca si cind mai era cineva, o persoana ce mergea o data cu ea si ale carei urme le putea vedea alaturi de ale sale. Speriat, a strigat:
-De ce sunt patru urme pe nisip, cind eu sunt singur? Cine esti si de ce nu te vad?
Dar o voce i-a raspuns:
-Sunt Dumnezeu! Nu esti singur, fiindca Eu merg alaturi de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rau si vei ajunge cu bine la capat!
Omul a cazut in genunchi si i-a multumit Domnului ca S-a indurat de el, dupa care si-a continuat drumul, convins ca acum v-a reusi. Si a mers, a mers, pina cind intr-un final a simtit ca nu mai poate face un pas macar. Cazut in genuchi a privit in spate si...ce i-a fost dat sa vada? Pe nisip, nu se vedeau decit urmele pasilor sai.
-Doamne, a spus omul indurerat, de ce m-ai parasit, de ce nu sunt decit doua urme in nisip?
Dar aceeasi voce i-a raspuns cu blindete:
-Pentru ca, pina acum, Eu te-am dus in brate.
Deodata, omul nostru a simtit ceva rece, rece si a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseala, incins de lumina soarelui, cazuse in nisip, ajuns la capatul puterilor. Dar, in timpul somnului fusese gasit de o caravana. Citiva negustori il ridicasera si il stropira cu apa. Atunci cind a simtit apa rece pe fata s-a trezit, amintindu-si de visul sau.
-Binecuvintat sa fie Domnul! - a strigat omul. Cum m-ati gasit?
-Am vazut niste urme in nisip, si ne-a, dat seama ca cineva s-a ratacit. Erau int-adevar urmele tale.
-Voi credeti ca urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a indurat de suferinta mea, El v-a calauzit pasii spre mine, altfel as fi murit.
Sunt unii oameni care nu vad ca Dumnezeu se ingrijeste de ei. Nu vad ca Domnul, din iubire, cauta mereu sa ii ajute. ei uita de cele sfinte si de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uita niciodata de ei. Ferice de aceia care vad ca toate - sanatatea, puterea de munca, fericirea tin de Dumnezeu si ca doar prin puterea Lui putem fi mantuiti. Ferice de aceia care au mereu incredere in ajutorul Domnului

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru că în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune pe care îşi doreau să-l cunoască.

La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemna sufletul.

Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.

A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.

Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.

După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.

După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.

După 7 luni sosi şi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.

Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al teilea a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.

- Ce ai învăţat tu? îl întrebă pe primul.

- Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni; că, pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întreă pe al doilea.

- Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.

- Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am RĂBDARE; că dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte; că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?

- Da! ai ales bine…

Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.

Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină răbdare, un strop de înţelegere… şi poate iubire!

"amin" şi "aliluia"
 

Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale aceste două cuvinte: ,,Amin” şi ,,Aliluia”.
Un om mergând pentru sfat la acesta şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat:
- Părinte, ce înseamnă aceste două cuvinte şi de ce le-aţi scris pe perete?
- Fiule - i-a spus călugărul - aceste cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. ,,Amin” înseamnă ,,aşa să fie” iar ,,Aliluia” înseamnă ,,slavă lui Dumnezeu”.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea, părintele a mai adăugat:
- Când spunem ,,Amin”, însemnă că ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem: ,,Aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu!”, iar când zicem ,,Aliluia”, zicem de fapt ,,Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte îmi dai!”.
Prin acceptarea tuturor celor pe care ni le trimite Dumnezeu, ne dovedim smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucuria sau întristarea noastră, ne arătăm încrederea în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii în ascultarea desăvârşită faţă de preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, voii şi milei lui Dumnezeu.

Trei istorioare . . .
 

Păstorul cel credincios

Povestea spune că: orice lucru are mai multe înţelesuri,
un gest frumos nu trebuie demolat de dragul adevărului,
fiecare om are adevărul lui,
iluzia protejează când adevărul ar putea zdrobi,
interpretăm realitatea pe măsura sufletului nostru.

Călătorind prin ţară, Moise întâlneşte un păstor şi rămâne cu el câteva zile, ajutându-l să-şi pască turma. La sfârşitul fiecărei zile, păstorul lua într-un blid, cel mai bun lapte, pe care îl aşeza, departe de locul de înnoptat, pe o piatră.

–Pentru ce pui laptele acolo? a întrebat Moise.
–Este lapte pentru Dumnezeu! a răspuns cu veneraţie păstorul.

Mirat Moise cere lămuriri:
–Cum aşa?
–În fiecare seară iau laptele cel mai bun şi-l dau ofrandă lui Dumnezeu!

Văzând simplitatea omului, Moise a zâmbit şi l-a întrebat foarte serios :
–Şi Dumnezeu îl bea?
–Da! a exclamat sigur de sine păstorul. Dumnezeu bea laptele, pe care i-L ofer!

Moise se hotărăşte să lumineze pe sărmanul naiv:
–Dumnezeu este Spirit Pur, El nu cunoaşte setea şi foamea şi nu are nevoie deloc nevoie de laptele tău.
–Eu găsesc dimineaţa, blidul gol şi cu siguranţă, Dumnezeu îşi potoleşte setea cu acest lapte...
–Nu Dumnezeu bea laptele tău! La noapte să veghem vasul, să vedem cine bea laptele.

Convins că Dumnezeu bea laptele şi curios să vadă aceasta, cu proprii ochi, păstorul se aşează împreună cu omul străin la pândă. În toiul nopţii, la lumina lunii, păstorul vede cum un animal micuţ se apropie de blid şi bea laptele lăsat pentru Dumnezeu.

Dimineaţa, foarte trist, cu faţa întunecată şi inima strânsă, păstorul îi dă dreptate lui Moise..
–Ai avut dreptate, o vulpe bea laptele meu!

În noaptea următoare, Dumnezeu, i se arată lui Moise şi-i spune:

,,Moise, este adevărat că sunt Spirit Pur, dar am primit cu bucurie ofranda de iubire a păstorului şi neavând trebuinţă de acel lapte, îndreptam într-acolo micul animal înfometat, care avea atâta nevoie. Tu ai lăsat animalul fără hrană, pe om fără bucuria şi liniştea că Eu îi primesc curata şi smerita ofrandă, iar pe Mine, fără iubirea cuprinsă în gestul omului...

Spunem povestea: aceluia care de dragul adevărului răneşte oamenii,
cuiva care crede că e singurul care ştie adevărul,
,,realistului" care ucide iluziile oamenilor.

Taina Adevărului

Povestea ne arată: deosebirea dintre înţelepciune şi inteligenţă, complexitatea alcătuirii lumii, limitele şi subiectivismul cunoaşterii noastre.

Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.

La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.

Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.

După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.

Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:

–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?

Iar Dumnezeu i-a răspuns:

–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.

Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru...

Spunem povestea: melencolicului, pesimistului,
celui ce a renunţat la speranţă,
cuiva care vede numai răul din jur,
acelui ce nu înţelege sensul răului,
când vrem să explicăm înţelepciunea organizării lumii,
omului aflat în necaz.

Smerenia

Povestea vorbeşte despre smerenie, strădanie, credinţă.

Un călugăr tânăr îl tot iscodea pe un frate mai bătrân despre toate cele:
–Spune părinte, rogu-te, ce este smerenia?
–Smerenia, fiule, este cununa de pietre scumpe a călugărului.
–Şi ce se face pentru câştigarea smereniei?

–Smerenia se câştigă, când te-ai deprins propriile păcate să le vezi, să le cunoşti, să te războieşti cu ele, să scapi de ele. Iar de păcatele altora să nu iei în seamă...

Spunem povestea: cui caută smerenia, credinţa, sporirea duhovnicească, autoperfecţionarea.

Prima poveste este suberba;este adevarat ca atunci cand dai ceva lui Dumnezeu ii dai!

Povestea celor trei purcei
 

Rezumatul unei istorioare pe care am citit-o in volumul cu povesti al reginei Maria:

Erau odata trei purcei foarte mucaliti - Ian, Dan si Ghita, care faceau ce faceau niste pucelusi obisnuiti: mancau, ragaiau si se tot tavaleau prin noroi. Intr-o zi, cineva le-a legat de coada niste fundite. Ian avea o fundita rosie, Dan una albastra si Ghita una cafenie. Dar cum erau niste purcei tare prostuti si artagosi, au inceput sa se ia la harta. Ian si dan sustineau ca funditele lor sunt mai frumoase si isi bateau joc de bietul Ghita, din cauza funditei lui cafenii. Mereu se luau la bataie pe aceasta tema, asa, ca intr-o zi, s-au gandit sa mearga la scroafa cea mai inteleapta din sat, care lolcuia intr-o balta de noroi, sa ii judece ei.
Iata cuvintele ei:
"-Cum niciun purcelus, ba chiar niciun porc mare nu-si poate vedea singur coada, mi se pare ca mai nimerit ar fi sa va bucurati privind cozile tovarasilor vostri. Dar de acest lucru inca nu v-ati dumirit inca pana astazi, ia sculati-va iute si priviti fiecare codita vecinului!
Purcelusii sarira catesitrei in picioare. dar ce le vazusera ochii? Cele trei moate aveau aceeasi culoare, culoarea noroiului si a baltoacei in care se desfata purceaua cea batrana.
- Acum puteti sa va dati seama de desertaciunea lumii acesteia, urma scroafa clipind din ochii cei mici. V-ati pierdut vremea si puterea intr-o cearta careia numai asternutul meu de noroi i-a pus capat in chipul cel mai democratic, schimbad culorile intr-una singura care se potriveste mai mult cu neamul nostru. Nu sunteti azi decat niste purcei prostanaci si o sa ajungeti maine niste porci grosolani. Ar trebui deci sa va incredintati de acest adevar si sa faceti bine sa vi-l aduceti aminte ori de cate ori veti avea de gand sa va luati nasul la purtare. [...] Acum panglicile va sunt tot una ca cinstita fata a noroiului, culoare ce ne sade noua cel mai bine si pe care eu am pastrat-o intotdeauna, daca as fi in locul vostru. Lasati faptele curcubeului poetilor si cerului: multumiti-va cu lucrurile acestui pamant. Si daca in vreo senina dimineata mai intalniti porci cu mot rosu sau albastru la coada, veseliti-va de aceasta pentru doua cuvinte: mai intai pentru ca puteti vedea motul, caci de-ar fi fost la coada voastra, nu l-ati fi putut privi, al doilea, pentru ca ati intalnit porcul dis-de-dimineata in calea voastra, de ar fi fost seara, i-ar fi fost motul ca al vostru, caci totul e desertaciune si nu sunt eu cea dintai care spune acest adevar.
Si batrana scroafa grohaind se adanci si mai adanc in noroiul lipicios.
- Caci totule desertaciune, mai adauga ea ingaduitoare. Vedeti, in clipa aceasta, nu mai e nicio deosebire intre moatele voastre, cu toate ca adineauri aceasta deosebire vi se parea lucrul cel mai de capatenie de pe pamant. Duceti-va acasa, nerozilor, si lasati-ma in noroiul meu, in care am gasit destula desfatare si intelepciune cat se cuvine unei scroafer batrane.
[...]

Ian si Dan, intorcandu-se acasa bosumflati si grijulii ca nu cumva sa le vada cineva coditele, isi zisesera:
- Nu e mai putin adevarat ca, cu toate ca batrana scroafa se increde in intelepciunea sa, tot n-a putut schimba adevarul: rosul si albastrul sunt fete mai frumoase decat cafeniul!
- E urata si intrebuinteaza vorbe prea lungi, guita dusmanos Dan, caci fusese jignit in mandria lui! Nu-mi place, e grasa si din cale afara de batrana!
Numai Ghita era multumit si, in ciuda fratilor lui, mult ar fi dat sa le vada cineva coditele!"

Linistea sufleteasca
 

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care l-a întrebat, la un moment dat, pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci, ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. Ei, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)

Florian Pitis - in memoriam - Dumnezeu sa-l odihneasca !
 

Ma numesc Florian Pitis si va anunt ca am cancer la prostata..Am 63 de ani, sunt director la un radio si de curand cea mai mare bucurie pe care am avut-o in viata mea a fost concertul Roling Stones...Doctorii m-au avertizat ca sunt prea slabit,ca poate o sa agravez ce a mai ramas din boala mea participand la concert ...Viata mea a fost extraordinar de frumoasa...Am fost rebelul cu plete in vant..am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut..As vrea sa va aduceti aminte de mine... si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva..sa fredonam impreuna :Hei tramvai ...si tras de cai...hei joben cum veneai la Mon Jarden ....Ce tanar eram atunci si plin de viata....Cum am primit vestea ? Ei bine dragilor rau....Exista un moment in viata cand fiecare trebuie sa isi ia ramas bun...toti veti fi in locul meu candva...Chiar tu care citesti aceste randuri candva va trebui sa iti infrunti propria moarte....Pe de-o parte ma inspaimanta...cum ar fi sa nu mai fiu cu voi cei care ati tinut la mine sa nu va mai vad 100 de ani...1000 de ani...1 miliard de ani...o eternitate......o vesnicie..un infinit ..un neant....Eu Florian Pitis nu voi mai fi....Copiii vostri poate nu vor apuca sa asculte Pasarea Colibri......nu vor apuca sa vada emisiunile la Teleenciclopedia titrate de mine...incet incet voi fi uitat de toti...sau sper eu nu chiar toti....Ce mesaj sa va transmit acum?

Nu stiu dragilor...traiesc intr-un vis rau....si ma gandesc ca toate astea nu mi se intampla mie....marea trecere spre neant....spre nefiinta...Trebuie sa am curaj....o singura data in viata treci intr-o alta etapa....As vrea sa va spun...sa va iubiti mai mult...sa pretuiti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima...Eu va iubesc pe toti si se pare ca EL ma va chema in ceruri... Imi pare rau ca nu am realizat tot ceea ce imi doream ..imi pare rau ca am lasat atatea lucruri neimplinite......Dar nu...NU imi pare rau de viata ce am trait...Iti multumesc Dumnezeule pentru viata ce mi-ai harazit,pentru iubirea ce mi-ai daruit..imi pare rau ca ma chemi asa curand la tine...vroiam sa fac mai multe Doamne ....vroiam sa fac mai multe....Neantul ma cheama si ma inspaimanta in acelasi timp..eu sa nu mai fiu ...EU ? Sa nu mai exist sa dispar pur si simplu in bezna uitarii ? Ce inseamna Doamne sa nu mai fiu !?! Ma pui la grea incercare...ultima din viata mea....Dumnezeule ma ia o frica mare .....oare existi ?? Doamne nu ma lasa in bezna nefiintei...eu vreau ca sa mai fiu..te rog.....Nu vreau sa fiu doar o cruce intr-un cimitir......

Hi, uite - http://www.youtube.com/watch?v=MXQUB-UQ-NE

Hei, voi, care-ati fost odata tineri,
Voi, care stiti ce-i omenesc,
Nu conteaza cat de lung am parul,
Mai presus e cat si cum gandesc.

Da , da . . . !
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in lumea celor drepti !
Amin !+
Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: sculaţi-vă, tinerilor, sculaţi-vă copiilor din drumul morţii, din drumul păcatelor şi viciilor şi veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică. Amin

Pocainta: Drumul lacrimilor
 

Un mare bandit, dupa ce a trait o viata de nelegiuiri, si-a luat indemnul sa se pocaiasca.
A mers la un pustnic si i-a spus gandul lui.
Pustnicul l-a sfatuit:
- Ia un butoi mare si umple-l cu apa. Si cand o fi plin, sa stii ca Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse si facu asa. Dar din ce turna, din aia butoiul ramanea gol. Turna zadarnic.
Incepu el atunci sa se mahneasca, zicandu-si: "Se vede treaba ca nu gasesc iertare la Dumnezeu...".
Asa de mare era mahnirea lui, ca incepura sa-i curga lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe data, iar omul a simtit in suflet mangaierea iertarii lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile caintei putem capata de la Dumnezeu iertarea pacatelor noastre.

Povestea catelusului schiop
 

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”
Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!
Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”
“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”
Morala: În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!

Bunăstare, Succes sau Iubire
 

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei. Nu-i cunoştea, dar văzându-i supăraţi îi invită în casă să mănânce ceva.

“Soţul tău este acasă?” – întreabă ei.
“Nu, este ieşit.”
“Atunci nu putem intra.” – răspunseră ei.

Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi… “Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru”

Femeia se duce şi îi invită.

“Nu putem intra toţi în casă”, răspunseră ei.
“Cum aşa?” întreabă ea.

Unul dintre moşnegi îi explică: “Eu sunt BUNĂSTARE, el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă.”

Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură. “Ce bine! În acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!”

Soţia nu a fost de acord. “De ce să nu-l invităm pe SUCCES?”

Nora îi ascultă dintr-un colţ al casei. “N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!” – a sugerat nora.

“Hai să ne ghidăm după sfatul norei”, îi zice soţul soţiei.
“Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete.”

Femeia iese afară şi întreabă: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete.”

IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi. Surprinsă femeia întreabă : “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?”

Cei trei moşnegi replicară: “Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE, unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!”

DORINŢA NOASTRĂ PENTRU TINE…

* Unde este durere, îţi dorim pace şi fericire.
* Unde sunt îndoieli personale, îţi dorim reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi.
* Unde este oboseală sau blazare, îţi dorim înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite.
* Unde este frică, îţi dorim iubire şi curaj.

CEA MAI MICA PAINE.

Odata a fost o o foamete atat de cumplita, incat multi oameni ramasesera fara nimic de mancare.Intr-un mic orasel care era bantuit de lipsa mancarii, se afla un om bogat care era si milostiv.El a randuit un slujbas de al sau sa numere cate sunt familiile sarace care au si copii mici.Slujitorul a implinit porunca, iar stapanul a dat porunca sa se faca atatea paini cate familii erau.Pana cand a trecut foametea, cate un copil din familiile sarace venea in fiecare zi si primea cate o paine de la casa bogatului. Din prima zi, omul cel milostiv le-a zis: - Mai copii, in cosul acesta e cate o paine pentru voi. Sa veniti in fiecare zi sa va luati painisoara, pana ce s-o indura Dumnezeu si ne va trimite zile mai bune.Copiii au dat navala la cos, intrecandu-se fiecare sa apuce painea care i se parea mai mare si mai frumoasa si apoi plecara, fara sa multumeasca binefacatorului lor. Dintre toti, numai o fetita, imbracata foarte modest, a stat deoparte.A luat painea cea mai mica ce ramasese in cos, apoi a multumit binefacatorului si s-a intors foarte bucuroasa la casa ei.
A doua zi, copiii au venit iarasi si s-au purtat la fel ca si in prima zi. Biata fetita a ramas si de aceasta data la urma si a luat o paine ce era abia pe jumatate fata de a celorlalti.
Cand a adus painea acasa la mama sa, care era bolnava, si ea a frant-o in doua, au cazut o multime de bani de argint. Atunci mama i-a spus fetei:
- Du-te degraba si du banii inapoi.Acesti bani au cazut in aluat din grseala.
Fetita a alergat repede si i-a intins banii binefacatorului lor. Atunci el o privi lung si ii spuse:
- Ia-ti banii, fetito. Nu e nici o greseala...Dinadins am spus sa se puna acesti bani in painea cea mai mica, pentru a rasplati cumintenia ta. Fii si de aici inainte tot asa de buna, tot asa de blanda si de modesta, iar intr-o zi, la fel ca si aceasta paine, viata iti va aduce multe daruri.

E mai frumoasa bogatia,
Cand ti-o aduce modestia.

LUMINA SOARELUI

O mama impreuna cu copiii sai, o fetita si un baiat, se intorceau intr-o seara de la o ruda de-a lor, dupa ce statusera acolo toata ziua. Ajunsi in curtea casei, au vazut prin fereastra ca lumina era aprinsa. Atunci fetita a zis:
- Cum se poate una ca asta? Nimeni dintre ai nostri nu a fost acasa. Cine a aprins lumina?
Atunci fratele mai mare a raspuns:
- Poate ca tata a ajuns acasa!
Copiii au intrat in casa si s-au bucurat foarte mult cand au vazut ca intr-adevar tatal sosise acasa.
A doua zi era Duminica si au mers cu totii la biserica. Era o zi frumoasa si insorita, iar la intoarcerea spre casa s-a infiripat o convorbire intre copii si parinti. Tatal le zise:
- Dragii mei, ieri seara ati ghicit de indata ca eu am aprins lumina in casa. Acum, cand vedeti pe cer aceasta lumina stralucitoare a soarelui, puteti ghici cine a aprins-o?
Atunci baiatul a raspuns:
- Da! Daca nici macar o lumanarica nu se poate aprinde singura, a trebuit sa fie cineva care sa dea si soarelui lumina. Iar Acela nu poate fi decat Sfantul Dumnezeu, Cel Care a facut si Cerul si pamantul.

Soarele cand straluceste, lumina sa tuturora o arata,
Asa este si Dumnezeu prin bunatatea Sa nemasurata.

STRALUCIREA UNEI STELE

Intr-o seara, dupa apusul soarelui, doi frati stateau la fereastra si priveau cum incepeau sa rasara stelele.Atunci Tudor i-a spus surorii sale:
- Priveste, Andreea, cat de frumoasa este steaua aceea. Ea a rasarit cea dintai si uite ce tare straluceste!
Fetita i-a raspuns:
- Da, asa este, insa steaua diminetii este cu mult mai frumoasa decat aceasta!
De aici s-a incins o cearta intre cei doi copii. Tatal, auzind toata discutia lor, i-a chemat la el si le-a zis:

- Aceasta neintelegere a voastra arata ca sunteti nestiutori. Voi credeti ca vorbiti de doua stele diferite, insa in realitate este una singura. Ea este numita luceafarul diminetii inainte de rasaritul soarelui si luceafarul serii cand se arata dupa apus.
Auzind unele ca acestea, copiilor le-a parut rau ca s-au certat, dar s-au bucurat pentru ca le placea una si aceeasi stea.
Inteleptul nu vorbeste,
pana cand nu se gandeste.

Mama lor, auzind si ea toate cele vorbite, s-a apropiat si a zis:
- Intrucatva poate ca si Andreea are dreptate. Este adevarat ca luceafarul straluceste tot atat de frumos dimineata ca si seara, insa dimineata suntem mai voiosi si cu mintea mai limpede, de aceea ni se pare mai frumos decat seara. Dragii mei, ce bine ar fi daca ati tine minte intotdeauna ca e mai bine sa se culce omul seara de timpuriu si sa se scoale de dimineata. Dimineata avem mai multa putere si mai mult spor in tot ceea ce face.
Cel care de dimineata se trezeste
In tot lucrul sau sporeste.

Diferenta dintre noapte si zi
 

Un mare înţelept şi-a întrebat discipolii cum pot deosebi momentul în care noaptea s-a sfârşit de ziua care a început.
Unul dintre ei a spus:
- Când vezi un animal la distanţă şi poţi spune dacă este vorba de cal sau de o vacă.
- Atunci când vezi un copac la distanţă şi poti spune dacă este vorba de un castan sau de un stejar, spuse un alt discipol.
- Niciun răspuns nu e corect, zise înţeleptul.
- Atunci când? au întrebat discipolii.
- Când vei putea privi faţa unui om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi face asta, chiar dacă soarele e sus pe cer, pentru tine încă este noapte.

Doamne n-ai venit la mine
 

Intr-un sat traia un om credincios si postitor.
Se ruga la Dumnezeu iar munca-i era cu spor.
In duminici, sarbatori la biserica zorit
alerga la icoane sa fie primul sosit.

Il iubea pe Dumnezeu cu o dragoste nespusa
si-ar fi vrut ca intr-o zi sa-L vada intrand pe usa.
Astfel s-a rugat crestinul la icoana-mparateasca
varasand lacrimi, implorandu-L rugaciunea sa-i primeasca.

- Doamne, vino intr-o zi sa ma vizitezi acasa
si sa stai o ora, doua. Vreau sa te invit la masa.
- Maine voi veni la tine. I-a spus Tatal Ceresc.
vezi, te pregateste bine. Nu stiu sigur cand sosesc.

Omul a curatat ograda, a facut o masa mare,
apoi a sezut pe banca, multumit in asteptare.
Pe la ceasul noua iata un nastrusnic de copil
simtind miros de mancare intra in casa tiptil.

- Vai ce masa incarcata! Sunt flamand, vreau de mancare.
- Sa iesi repede din casa ca-ti pun batul pe spinare!
I-a spus omul credincios. Astea-s pentru Dumnezeu
nu le-as da de-ar fi sa-mi ceara mama mea sau fiul meu.

Obosit de asteptare el privea in sus si-n jos
cand pe ulita apare un om slab si zdrentaros.
- Da-mi crestine sa mananc, vad ca masa ti-e bogata
m-oi ruga la Dumnezeu sa n-ai lipsa niciodata.

- Pleaca iute, esti murdar, eu astept oaspeti de soi
n-am facut asa o masa ca sa va hranesc pe voi!
S-a lasat si insearare. Dumnezeu nu a venit
si cum sta la rugaciune intra-n casa-un nepoftit

- Pot sa innoptez pe banca? sunt un biet drumet strain.
Da-mi sa gust putina paine, poate-mi dai si-un strop de vin.
Suparat de asteptare si de ziua ce-a trecut
i-a spus: - Pleaca-n alta parte, am rugaciuni de facut.

Dup-o noapte nedormita s-a sculat, a-ngenunchiat
si stand in fata icoanei printre lacrimi a strigat:
- Doamne n-ai venit la mine! De-ai sti cum te-am asteptat!
- De trei ori ti-am calcat pragul
De trei ori crestine draga, de trei ori m-ai alungat.

Dorina Stoica (dupa o povestire cu talc)

Foarte frumoasă poezia! Am vizionat şi un filmuleţ de pe internet cu acelaşi subiect! Frumos!

..., ........ .. ...... .. ....

ÎMPĂRATUL ŞI SOŢIILE

... Era odată, într-o ţară îndepărtată, un rege care avea patru neveste. Însă cel mai mult o iubea pe cea de-a patra, pe care o îmbrăca în straiele cele mai scumpe şi o hrănea cu bucatele cele mai fine.
De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie. Cu ea se mândrea cel mai mult. Totuşi, regele trăia cu teama că această soţie îl va părăsi.
Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea îi era un sfetnic de nădejde şi se arăta întotdeauna amabilă, înţelegătoare şi răbdătoare. De câte ori regele avea o problemă, ea îi era alinarea.
Prima soţie a regelui era foarte loială, însă pe aceasta nu o iubea, nu o hrănea cum trebuie; abia de o lua în seamă. Pentru aceasta ea era slabă, tristă şi bolnavă.
Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la întreaga sa viaţă plină de desfătări şi îşi spuse: „Acum am patru soţii, dar când voi muri, vor veni toate cu mine sau voi rămâne singur?”.
O întreabă pe cea de-a patra nevastă:
- Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am purtat cea mai mare grijă. Acum am să mor, vrei să vii cu mine?
- Nici vorbă! replică cea de-a patra soţie. Răspunsul ei străpunse inima regelui.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie:
- Te-am iubit toată viaţă. Acum, că mor, vrei să vii cu mine?
- Nu! răspunse cea de-a treia soţie. Viaţa e frumoasă. Când vei muri mă voi recăsători! Inima regelui se strânse de durere.
O întrebă pe cea de-a doua soţie:
- Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor în sufletul meu. Când voi muri, vrei să vii cu mine?
- Îmi pare rău! replică cea de-a doua soţie. Te pot doar înmormânta.
Regele fu distrus şi de acest răspuns, dar auzi o voce:
- Eu te voi urma! Regele se uită împrejur şi văzu că aceea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării. Adânc îndurerat, regele spuse:
- Trebuia să-ţi ofer mai multă grijă! Acum îmi dau seama cât am greşit! Trebuia pe tine să te iubesc cel mai mult!

TÂLCUIRE

Împăratul suntem noi. Fiecare avem câte patru tovarăşi de viaţă, patru companii, patru „soţii”.
Cea de-a patra este TRUPUL. Indiferent cât timp şi cât efort investim în a-l face să arate bine, el la moarte ne părăseşte.
Cea de-a treia soţie este AVEREA. Când murim, se duce la alţii.
Cea de-a doua soţie este FAMILIA (prietenii). Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost, ei nu pot decât să vină până la mormânt.
Prima soţie este SUFLETUL. Adesea neglijat, în goana noastră după avere, bunăstare şi putere, totuşi, SUFLETUL este singurul care ne urmează oriunde.

Povestea unor prieteni si a comorii lor cea mai de pret,ce mereu poate fi regasita,daca sunt impreuna.

,,Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.

Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.“Unde este?” exclamă toţi surprinşi. “Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate.Toţi au găsit PRIETENIA.Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară."

PS:cel mai intelept om pe care l-am intalnit in viata mea de pana acum,dupa ce i-am gresit foarte grav,nedrept si plin de ura,a venit la mine intr-o zi,acum mult timp,m-a imbratisat si mi-a spus ,,Frate,mi-a fost asa de dor de tine".Ii multumesc si in ziua de azi pt asta.Doamne ajuta!