Din Patmos:Maranatha!
 

“Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale!La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”.

In secolul XIX,dupa cum remarca Daniel Reid in studiul sau cu privire la Noul Testament, concretizat intr-un dictionar biblic de mare anvergura,cei mai multi experti in studii biblice au incercat ,,sa-l apere de Isus de acuzatia ca ar fi fost un vizionar apocaliptic care a prezis in mod gresit un sfarsit grabnic si cataclismic al ordinii lumii”.Unii dintre ei au incercat sa demonstreze faptul ca ,,Isus nu a intentionat sa prezica in mod literar evenimentele viitoare despre lume ci a vorbit in sens spiritual” toate predictiile apocaliptice fiind implinite din punct de vedere spiritual.Extrema la care s-a ajuns,in cautarea lui ,,Isus cel istoric”, a fost portretizarea unui Hristos bland care predica apropierea de Dumnezeu,inteles gresit in Evanghelii ca un predicator fanatic care ,,vestea Judecata viitoare”.Imaginea nu a rezistat mult timp,Weiss si Schweitzer au reconstruit imaginea unui Isus istoric care ,,avea o perspectiva in totalitate apocaliptica”si in acest nou chip ,,Isus a crezut ca asteptata interventie divina care va inaugura noua ordine a lumii va avea loc in timpul slujirii Sale.Asteptarile Lui au fost inselate de multe ori iar in final EL a mers la moarte crezand ca prin acest act il va determina pe Dumnezeu sa actioneze.”Drept urmare ,,Bisericii primare i-a fost lasata provocarea de a creea o imagine”a lui Isus,acoperind greselile Lui si ,,prezentand invatatura Sa intr-un mod in care sa implineasca nevoile unei comunitati care cunoastea ca sfarsitul inca nu venise asa cum a fost prezis dar care inca credea ca urma sa vina curand”.

Insa nu toti exegetii au subscris la acesta imagine, a unui Isus ca un predicator apocaliptic al unui sfarsit iminent al lumii , CH Dodd insistand asupra ,,unei escatologii realizate,sustinand ca Isus a implinit sperantele profetice ale Vechiului Testament si a predicat o Imparatie care a fost inaugurata in timpul slujirii Lui.”Acesta lupta ce ne poate parea acum bizara,cel putin din perspectiva abordarii traditionale,isi are orginea intr-un timp mult mai indepartat,un rezultat al ciocnirii de peste veacuri a unor intelegeri diferite si influentate de factori diferiti.Dupa cum observa si Robert Letham: ,,In primele secole ale existentie sale Biserica s-a concentrate asupra Persoanei lui Cristos,asupra relatiei eterne dintre Hristos si Dumnezeu si apoi asupra relatiei intre divinitatea lui Hristos si umanitatea Lui”.Partea istorica a existentei Sale nu a fost neglijata dar lumea elenista,in primul rand, ,,era preocupata de realitatea atemporala,de vesnicie(..)Preocuparea centrala a Parintilor Bisericii nu s-a explicat printr-o separare de istorie si cu atat mai putin printr-o lipsa de preocupare pentru lucrarea de mantuire”ci a fost ,,o proiectare deliberata a Evangheliei in sfera de gandire a vremurilor lor”si in acest acest mod se poate spune ca intelegerea spirituala a lui Isus cel istoric a fost salvata de toate valurile ereziilor ce au lovit Biserica primelor secole.

Peste secole,cum remarca acelasi autor,,abordarea a ajuns tocmai la extrema opusa.Sub impactul unui dualism filosofic, izvorat de la Kant,intelectualitatea occidentala a pus in umbra eternitatea si a absolutizat timpul.(..)La Kant adevarata cunoastere stiintfica exista doar in sfera fenomenalului,a ceea ce poate fi observat si masurat de simturi.Religia si moralitatea sunt incapabile de observare empirica si de aceea nu poseda statutul de cunoastere stiintfica.Ca urmare lumea post-kantiana a pus un mare semn de intrebare in dreptul supranaturalului.Existenta lui Dumnezeu a devenit extrem de problematica.In domeniul cristologiei acest lucru se vede in insistenta unei cristologii ,,de jos” care porneste de la relatarea istorica despre omul Isus din Nazaret si care este controlata de acesta.Daca divinitatea intra in scena acesta se intimpla ca o deductie dintr-o imagine pur imanentista,zugravita de evangheliile sinoptice sau in urma teologizarii facute de Biserica primara”.

Luptand,paradoxal,cu incertitudinea rationalismului pur,exegetul modern simte,poate,ca o intoarcere ad fontes capata semnificatia profundelor a cuvinte ale Mantuitorului: ,, cine crede in Mine nu va inseta niciodata.”(Ioan 6:35).C.Badilita,in studiul sau cu privire la Apocalipsa lui Ioan, observa ca in ,,Teologia Vechiului Testament” G.Von Rad insista asupra tipului ,,non-istoric de gandire” al autorilor apocaliptici ,,dezideratul metafizic-mistic al autorilor nostrii pare sa fie iesirea imediata din istorie”.Imaginea care capata contur,la inceput parand pierduta in inceputuri dar devenind din ce in ce mai vie si mai actuala,pe masura ce timpul istoric isi consuma existanta,dezvaluie atat dimensiunea orizontala cat si cea verticala a acestui tip de gandire,prezent atat in gandirea lui Cristos cat si in intelegerea Apocalipsei: ,,ar fi o dovada de obtuzitate sa intelegem escatologia doar prin prisma evenimentelor care vor avea loc in vremurile de pe urma.In acceptiunea biblica sfarsitul se formeaza si ne informeaza trecutul si prezentul.Cunoastem cum se va sfarsi istoria si cum trebuie sa ne raportam la ea acum.Aceasta mai ales pentru ca Noul Testament afirma clar ca inca de pea cum traim ,,vremurile de pe urma”.Astfel cartea Apocalipsei ne aminteste de realitatea si gravitatea raului si de fortele demonice care actioneaza in istorie.” Continuand analiza in cartea lor despre NT,Carson si Douglas Moo mai remarca faptul un aspect dintr-un studio comparat: ,,Comentariul facut de Beasley-Murray este deosebit de patrunzator:,,Ironia este ca secolul care a asistat la moartea diavolului si a anticristului in teologie a experimentat cele mai ingrozitoare manifestari ale conducerii demonice.”

Ce ironie a intelegerii umane care prizoniera a propriei ei intelegeri efemere a uitat ca mai exista o alta lume,in afara sferei ei rationale,o alte dimensiune,a puterilor vazduhului,mereu prezente,mereu in conflict cu Imparatia Cerurilor.Insa acest conflict nu este unul doar exterior,dupa cum ne-ar placea sa credem,cu forte exterioare, in acelasi studiu mai remarcandu-se faptul ca ,,dupa cum arata scrisorile catre cele sapte biserici nu toti crestini carora le scria Ioan erau credinciosi.In Apocalipsa exista nu doar un conflict intre Biserica si lume ci si un conflict in sanul Bisericii”.Lumea toata,in integralitatea ei,fiinte si ceruri,pamant si suflete,vor cunoaste intr-o zi ,,realitatile judecatii lui Dumnezeu.Va veni o zi cand mania Lui se va revarsa,cand oamenii vor da socoteala pentru pacatele lor,cand destinul fiecarui om va fi decis in functie de prezenta numelui sau in ,,Cartea Mielului”.La fel de evidenta este si desigur rasplata pe care Dumnezeu o pregateste pentru cei care pazesc cuvantul rabdarii,si se impotrivesc cu hotarie diavolului si duhurilor sale de pe acest pamant,chiar cu pretul vietii.”

Acesta este momentul in care omul modern,palid prin propria neliniste a ceea ce s-a pierdut si slabit prin propria minte singuratica care s-a ridicat,priveste in oglinda istorica,spre cei dinaintea lui,spre clipe tainice in samanta lor mantuitoare ale sangelui ce s-a scurs rodind ogorul Bisericii.Isus cel dorit a fi o figura istorica incadrabila in constrangerile logicii alergice la supranatural, facut prizonier al rationalului de catre omul modern, dispare estompat de lumina lui Cristos cel Biruitor,al vietii care cu moartea pre moarte a calcat.Oare cum il traiau prin intelegerea lor acei crestini de la inceputuri pe Hristos al apocalipsei,il primeau in mijlocul lor,ca un stalp de foc din exodul lor din lume catre eternitate,sau erau si ei contorsionati de demonii intelegerii sistematice si anchilozate-n incertitudinea datelor certe?

Dupa cum remarca RJ Bauckham,privind spre inceputurile crestinismului,,Ceea ce se intimpla in jurul lor,in viata politica si sociala a propriilor orase,facea parte dintr-un conflict de proportii cosmice,dintr-un razboi escatologic dintre bine si rau,dintr-un conflict pentru suveranitate intre Dumnezeu si diavol,iar ei sunt chemati sa ia pozitie,sa fie statornici si marturisind cu credinciosie adevarul sa reziste in fata statului si a societatii pagane.(..)Batalia decisiva in razboiul escatologic sfant al lui Dumnezeu impotriva oricarei manifestari a raului,a fost deja castigata-prin marturia neclintita a lui Isus si prin moartea Sa jertfitoare.Crestinii sunt chemati sa ia parte la razboiul si la victoria finala a lui Cristos,dar prin aceleasi mijloace folosite de EL:marturisindu-L pana la martiraj”.

Acesta atitudine s-a reflectat si in doxologiile,aclamatiile si imnele de lauda din Apocalipsa lui Ioan,o relatare fidela a trairii reale a acelor oameni,a asteptarilor si sperantelor care le-au modelat gandirea si pasii vietii lor in credinta,de pelerini din lume spre o alta lume.Non-istoricitatea lor a fost de fapt o traire aici si acum a acelui ,,deja dar nu inca” al Imparatiei,o traducere a tensiunii finale in intensitatea perceptiei momentului present,al modelarii asteptarii nu in functie de improbabil ci de eternitatea biruitoare.Analizandu-le inchinarea,din perspectiva intelegerii orizontale si verticale a lucrarii lui Hristos in context apocaliptic,al vremurilor de pe urma,declansate prin insasi Intruparea Sa, David Peterson sublinia faptul ca:

,,Ioan prezinta desfasurarea evenimentelor escatologice intr-un cadru ceresc cultic,de regula liturghia cereasca proclamand realitatile de la sfarsitul vremurilor inainte ca ele sa fie prezente intr-o forma narativa sau raspunde la actiunile lui Dumnezeu in istorie,atunci cand acestea sunt prezentate intr-o viziune.Este deosebit de important sa observam ca materialul imnic evidentiaza victoria deja castigata de Isus prin moartea si inaltarea Sa la ceruri.Mai ramine ca in istorie sa se manifeste implicatiile ultime ale acestei victorii.Scenele inchinarii ceresti exprima adevaruri teologice fundamentale si in felul acesta Ioan nu lasa cititorilor lui vreo umbra de indoiala asupra faptului ca Sfarsitul a venit deja prin evenimentele istorice ale vietii lui Isus din Nazaret,si pe acesta baza ii indeamna sa traiasca dand dovada de rabdare,credinciosie si evlavie.(…)
Ioan a scris pentru a-I incuraja pe cititorii lui sa reflecte in viata lor de zi cu zi modelul adunarii ceresti.Acest lucru se putea realiza cand se strangeau laolata dar si in viata de zi cu zi,cand se confruntau cu noi semne ale puterii balaurului sau cu orice alta manifestare a maniei lui Dumnezeu.Ar fi simplist sa spunem ca Ioan dorea ca bisericile sa imite activitatile adunarilor ceresti sau cel putin sa cante aceleasi cantari.Mai presus de orice,era necesar ca ele sa reflecte aceiasi incredere in Dumnezeu si este corect sa afirmam ca in sensul ei cel mai profund inchinarea crestina primara se dorea a fi un corespondent al inchinarii din ceruri.Este o modalitate de afirmare comunitara a adevarurilor fundamentale ale Evangheliei si de recunoastere a domniei puternice si totodata plina de indurare a lui Dumnezeu peste natura si istorie.”

Inchinarea primilor crestini,departe de zbuciumul modern al alergarii dupa o divinitate straina de trairea Evangheliei,ce pare pe zi ce trece tot mai indiferenta si abstracta,nu avea nimic din tragedia si pierderea caderile ce urmat in istorie,din diminuarea pana aproape la disparitie a sperantei escatologice aproape copilaresti,si totusi atat de reala,a inceputurilor.Foarte posibil ca liturghia rasariteana sa contina ultimele transpuneri reale ale unor idealuri ce par pierdute undeva in conflictul sfasierii camasii lui Hristos. Canonicul Hugh Wybrew,citat de exceptionalul teolog roman Diacon Ioan Ica Jr,surprindea chintesenta intensitatii acelei trairi crestine de la inceput,apocaliptica si totusi fara nici o urma de ireal in ea,totul fiind o presenta continua a lui Hristos in istoria,pana la sfarsitul veacurilor,spre implinirea voii lui Dumnezeu:

,,Celebrand Euharistia primii crestini priveau atat inainte cat si inapoi:inapoi spre Cruce a carei aducere-aminte o faceau si inainte spre a Doua Venire,pe care o asteptau cu nerabdare.Desi acesta nu exprima adecvat semnificatia Euharistiei.Memorialul sau anamneza lui Hristos facuta cu paine si vin era mai putin o privire inapoi spre un eveniment trecut cat o facere prezenta aici si acum a acelui eveniment.Euharistia inceputurilor nu era o slujba de comemorare pentru intemeietorul mort al unei comunitati.
Cand se rosteau multumirile peste paine si vin si comunitatea se impartasea mancand si band din ele,Hristos cel Rastignit si Inviat era in chip nevazut intre ei,nu in carne,ci in Duhul,A Doua Venire nu era nici ea un eveniment viitor indepartat.Hristos nu era absent de la ei,era present cu ei; iar unde era EL era prezenta si Imparatia lui Dumnezeu.Euharistia era pregustarea acelei Imparatii.Fiindca Hristos era present drept Celebrantul nevazut al ritualului,si Cel care s-a dat pe Sine Insusi participantilor drept Paine pogorata din cer,era EL insusi in Cer prezentand vesnic la altarul ceresc jertfa care era EL insusi.Este foarte plauzibil ca atunci cand Sfantul Ioan Teologul a descris vedenia ceresc pe care l-a vazut in Duhul intr-o zi a Domnului,sa o fi facut in termenii Liturghiei duminicale a comunitatii crestine din Patmos.

Pe scaunul episcopului,acoperit cu o panza alba,sedea Dumnezeu avand inaintea Sa altarul de aur iar in jurul Sau presbiterii pe locurile lor transformati in batrani ceresti.In mijloc era Mielul stand tocmai injunghiat.Inaintea scaunului statea multimea fara numar a crestinilor.Lauda batranilor din cer era un ecou al celei a Bisericii de pe pamant,fiindca ei il laud ape Dumnezeu pentru creatie,pentru mantuire si pentru ca i-a facut imparati si preoti ai Sai iar cele patru fiinte vii canta Trisaghionul lui Isaia laudandu-L pe Dumnezeu cu ,,Sfant!Sfant!Sfant!”.Caci daca Euharistia priveste inapoi spre Cina cea de Taina sis pre Cruce si inainte spre desavarsirea finala a planului lui Dumnezeu,ea priveste si in sus spre taramul unde Crucea este realitatea vesnica si Imparatia nu este nadejde viitoare ci o bucurie prezenta”.

In fata acestor realitati ale Imparatiei Cerurilor traite in istorie de acei primi credinciosi ai lui Mesia cel Rastignit si Inviat,ce mai poate spune criticul timpurilor moderne,altceva decata amara constatare a lui Albert Schweitzer care remarca faptul ca aceea cautare a lui Isus cel istoric,fie si doar in dimensiunea Lui escatologica,s-a terminat cumva,momentan,altfel decat si-au imaginat multi.Eliberandu-L cumva de orice franghie a intelegerii ecleziastice s-a dorit aducerea lui in present,actual la modul istoric,inteligibil in context modern dar spre stupefactia celor ce au incercat acest demers,acel Isus istoric nu ramine in present ci doar trece prin el intorcandu-se in trectul in care a trait,neputand fi legat de intelegerea moderna si revenind mereu si mereu la aceea figura a Evangheliilor,pe acelasi principiu cu care un pendul revine mereu si mereu la pozitia initiala.

Insa fie si in aceasta reintoarcere in fata criticilor sai, uimiti si debusolati, tot a ramas acuzatoare imaginea vie a unui tanar profet evreu,aclamat dar si parasit de multimi ,,povestind despre intoarcerea lui YHWH in Sion ca judecator si rascumparator,iar apoi intruchipand acesta povestire printr-o intrare in Ierusalim calare pe manzul unei magarite si avand ochii plini de lacrimi"in anticiparea dramei ce va urma.Dupa cum remarca NT Wright,Isus din Nazaret nu se va rezuma doar la acest rol istoric ci isi va implini adevaratul,propriul destin anticipat profetic ,,constient de o vocatie:vocatia oferita Lui de catre Cel pe care l-a cunoscut ca ,,Tata"pentru a intruchipa tot ce,in scripturile Israelului,Dumnezeu a promis sa realizeze de Unul singur.EL va fi stalpul de nor si de foc si va personifica in EL insusi actiunea de intoarcere si rascumparare a Dumnezeului legamantului".Acel titlul acordat Lui in batjocora de catre dusmanii Sai de peste veacuri ,,un evreu obscur"va fi insasi inaltarea Lui,a lui Mesia, in slava ce se ridica din umilinta,a victoriei ce se naste din sacrificiu, implinind cutremuratorul destin eshatologic al lumii prin Fiului Omului si al lui Dumnezeu: ,,Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului."(Matei 28:20)

Privind la aceasta eshatologie a inceputului spre sfarsitul ce deja a invadat istoria,Schweitzer a intuit abia atunci privirea corecta spre viitor,care sa lumineze si prezentul: ,,Vine la noi ca Cel pe care nu-l stim,precum a venit in trecut pe malul lacului,la cei care nu-l recunosteau.Ne spune aceleasi cuvinte ,,Urmati-ma!”si EL stabilieste tot ceeea ce trebuie indeplinit pentru timpul nostru.Iar celor care-L asculta,simpli sau intelepti,EL li-se va revela in ,urmarea lor continua,in conflictele si suferintele prin care vor trece pentru EL,si ca o taina de nepatruns,ei vor invata prin propria lor experienta cine este EL”

,,Cel ce adevereste aceste lucruri zice: "Da, Eu vin curand." Amin! Vino, Doamne Isuse!”(Apocalipsa 22,20)

Habacuc sau strajerul sperantei
 

,,M-am dus la locul meu de straja si stateam pe turn ca sa veghez si sa vad ce are sa-mi spuna Domnul si ce-mi va raspunde la plangerea mea."(Habacuc 2:1)

Habacuc este o carte unica.,,Spre deosebire de alti profeti care au proclamat oamenilor mesajul lui Dumnezeu acest profet a dialogat cu Dumnezeu despre oameni.Cei mai multi profeti ai Vechiului Testament au proclamat judecata divina.Habacuc a cerut judecata divina.Spre deosebire de acuzatiile obisnuite aceasta scurta carte consemneaza discutiile dintre un profet perplex si Creatorul sau.Plangerile si temerile profetului se transforma in incredere si credinta.Esenta mesajului lui Habacuc este ,,cel neprihanit va trai prin credinta lui”(2:4).Se cunosc putine lucruri despre profetul Habacuc dar traditia rabinica afirma ca acesta era fiul femeii sunamite,mentionate in 2 Regi 4,fiu pe care Elisei l-a inviat.Numele sau poate fi tradus atat prin ,,imbratiseaza”dar si prin ,,a se lupta”.

Charles Feinberg preferand traducerea ,,a imbratisa”spunea ca: ,,Habacuc semnifica un imbratisator sau unul care il imbratiseaza pe altul,il ia in brate.El isi imbratiseaza poporul,ii ia pe concetateni in brate,adica ii mangaie si ii sustine,cum ai imbratisa un copil care plange,pentru a-l face sa nu mai planga,dandu-i asigurarea ca,daca Dumnezeu va voi,in curand lucrurile se vor indrepta”.

Zilele in care a trait profetul nu erau deloc insorite pentru credinta israelita,moartea regelui Iosia punand capat reformelor sale religioase iar poporul in frunte cu liderii sai religiosi alunecand iarasi in idolatrie,violenta, si venerare plina de promiscuitate a zeitatilor Baal si Astarteea.Ioachim,fiul lui Iosia,opusul intunecat al tatalui sau s-a opus atat profetului Ieremia dar l-a si ucis pe profetul Urie,care a profetit impotriva despotismului si paganismului sau.,,Habacuc a scris intr-o perioada de criza internationala si de coruptie nationala.Babilonul se manifesta de putin timp ca putere mondiala.Cand babilonienii s-au ridicat impotriva asirienilor,regatul lui Iuda a avut o perioada scurta de pace,reflectata in reformele lui Iosia.Asirienii au fost obligati sa aloce toate fortele lor pentru a pune capat rebeliunii babiloniene.In cele din urma babilonienii au zdrobit Imperiul Asirian si au trecut imediat la invingere egiptenilor,care fuesera si ei odinioara puternici.Un nou imperiu mondial se prefigura pe scena istoriei.Peste putin timp babilonienii vor cuceri si Iuda si ii vor duce pe locuitorii ei in captivitate.Habacuc si-a scris mesajul in ajunul distrugerii iminente,o perioada de incertitudine si teama”.

Trebuie precizat ca printre cei care vor lua calea acestei robii se va numara un alt mare nume al Vechiului Testament,Daniel,doar un tanar pe atunci,in clipele in care Habacuc simtea apropierea dezastrului ce va urma.Daniel,la randul sau,va avea un rol cu totul deosebit in evenimentele ce vor urma ulterior exilului. Un detaliu interesant:intr-o veche legenda iudaica,ale carei urme se pot regasi si in apocrifa ,,Bel si balaurul” Daniel este aruncat nu o data ci de doua ori in groapa cu lei iar cand profetul primeste porunca de a merge sa-l hraneasca,acesta cauta o scuza precum Iona,spunand ca nu stie unde este locul.Atunci conform legendei un inger l-a dus de par pe profet prin aer pana la locul cu pricina,pentru improspatarea memoriei profetice.Poate ne-am intreba cum s-ar fi scris istoria Vechiului Testament daca Daniel nu ar fi ajuns,fie si in acesta modalitate dureroasa,la curtea Babilonului. Cateodata planurile lui Dumnezeu ne par atat de neinteles la vremea lor dar apoi,privind retroactiv,fiecare detaliu se aranjaeaza cuminte sub voia Celui ce hotaraste totul.

,,Criza internationala a fost grava dar coruptia interna a creat ingrijorare mai mare.Iuda trecea printr-o perioada de mari framantari.La scurt timp dupa urcarea lui Ioachim pe tron Habacuc si-a scris lamentatia cu privire la degradarea, violenta, lacomia,luptele si pervertirea justitiei din societate.Nu este surprinzator ca Habacuc a privit starea corupta si a intrebat: ,,De ce nu face Dumnezeu ceva?”.Oamenii credinciosi pun si astazi intrebarea ,,De ce”intr-o lume a crizelor internationale tot mai adanci si a coruptiei interne.Popoarele se ridica unele impotriva altora si peste tot pacatul este ca acasa.Puterile mondiale doresc sa aiba arme nucleare cat mai multe si mai puternice desi vorbesc despre pace.Desi scena este pregatita pentru un holocaust global,acasa se aude muzica vesela,lipsita de griji.Fibra morala este inghitita tot mai mult de filosofia care face din placerea personala legea suprema a vietii.Hedonismul se raspandeste ca o plaga in timp ce familiile se dezintegreaza.Infractiunile si crimele se inmultesc in timp ce biserica isi pierde din influenta.Drogurile,divorturile,desfraul se raspandesc iar decenta incepe sa dispara.Frivolitatea danseaza pe toate strazile iar credinta este ingropata.,,In Dumnezeu ne incredem”a devenit un slogan fara sens,care apare numai pe bancnote.Intr-o astfel de lume a crizei si haosului,Habacuc vorbeste foarte clar.Acesta carte scurta este la fel de actuala ca si ziarul de astazi”.

In fata figurii profetice a lui Habacuc si a cuvintelor sale atat de actuale Richard W. De Haan remarca faptul ca:,,Habacuc nu a fost o persoana egocentrica,preocupata doar de confortul si siguranta sa si a familiei sale.Ca un autentic patriot el a fost profund tulburat de conditiile morale si spirituale din jurul sau.Si-a iubit natiunea si a fost constient ca se apropia tot mai mult de prapastia nimicirii,prin faptul ca persista in incalcarea legilor lui Dumnezeu.Prin urmare de pe buzele sale se aud doua intrebari chinuitoare: Pana cand? si De ce?”

Privind la acesta imagine parca fara de speranta a decaderii umane,a fugii permanente de Dumnezeu catre noi insine,ce mai poate adauga cititorul de azi,ce mai poate spune spre a incuraja pe cei din jurul sau care parca retraiesc intr-o alta forma timpurile si chinul lui Habacuc?Citind capitolul 3 din carte,considerat a fi unul dintre frumoasele exemple de poezie iudaica,imi vine in minte un citat: ,,In zilele intunecate ale domniei lui Ioachim,inainte de captivitatea babiloniana,profetul Habacuc a scris un mesaj neobisnuit al sperantei si incurajarii pentru poporul lui Dumnezeu.Cu toate ca indoielile si confuzia domnesc atunci cand pacatul devine tot mai agresiv o intalnire cu Dumnezeu poate transforma indoielile in devotament si confuzia in incredere.Cartea lui Habacuc incepe cu intrebari adresate lui Dumnezeu dar se incheie cu o mijlocire inainte lui Dumnezeu.Ingrijorarea se transforma in inchinare,teama se transforma in credinta.Groaza se transforma in incredere.Problemele dificile si fara solutie isi gasesc rezolvarea in speranta.Anxietatea se transforma in adorare.Ceea ce incepe cu semnul intrebarii se incheie cu semnul exclamarii.Raspunsul la intrebarile ,,De ce”puse de Habacuc este ,,Cine”.Confuzia lui dispare atunci cand intelege cine conduce totul:Dumnezeu”

Surse:Walvoord,Zuck,MacDonald,Lawrence.

Walvoord,Zuck,MacDonald şi Lawrence erau teologi anglicani?

Primii doi sunt profesori universitari(profesor emerit si senior professor) la Dallas Theological Seminary,al treilea este fostul presedinte de la Emmaus Bible College si facea parte din Plymouth Brethren iar ultimul este arheolog specializat in akkadiana,ebrica si arheologia Orientului Apropiat la Universitatea din Liverpool.

Cărţile din care ai citat sursele sunt cărţi teologice anglicane?

Studiile scrise de cei mentionati mai sus,din ce stiu,nu sunt de orientare anglicana iar singurul posibil anglican dintre ei,Lawrence,este mai mult un om de stiinta decat un teolog si este,prin urmare,neutru dpdv al abordarii confesionale.

Unele din întâmplările relatate pe acest topic parcă coincid cu cele pe care le-am avut de-a lungul istoriei, sigur se nasc tot felul de întrebări dacă ar fi fost dacă n-ar fi fost, toate sunt ăngăduite de Dumnezeu să se întâmple aşa nimic nu e fără voia Lui.

,,Nici o suferinta impusa de un Dumnezeu al iubirii nu poate fi conceputa fara o perspectiva mantuitoare.In aceasta privinta,cel mai rau este pacatul obstinat si necurmat-continua razvratire impotriva lui Dumnezeu si a vointei Sale-care nu intarzie sa-si arate efectele: separarea lui Dumnezeu de creaturile Sale care se alieneaza din propria lor initiativa,alienare care este cea mai grea pedeapsa.In realitate se poate spune ca insusi pacatosul se pedepseste; el isusi isi creeaza infernul sau atat pe pamant cat si dincolo,un infern care consta in chinurile urii,fricii si ale remuscarilor; si sfarsitul sau nu poate veni decat atunci cand pacatosul care l-a creat cauta el insusi dragostea lui Dumnezeu"(,,Viata dupa moarte in credintele omenirii"de JT Addison)

Acestea fiind spuse un singur lucru as dori sa va mai spun.Seara,dupa ce in timpul zilei am sorbit pacatul ca pe apa,privind cerul instelat care da glas despre slava si maretia lui Dumnezeu,incerc nici sa nu-i tin lectii de teologie lui Dumnezeu in rugaciune si nici sa-i spun eu cum ar fi mai bine sa procedeze cu mine.Oamenii va pot spune multe despre EL dar fiecare suflet,intocmai cum un adanc cheama un alt adanc(Psalmul 41,9),inseteaza dupa izvorul Lui si nimeni nu poate trai asta in locul altuia,este o cautare personala a fiecarui suflet,imbratisat in dragostea credintei comunitatii dar este si un drum pe care fiecare trebuie sa-l parcurga,ca sa nu ajungi sarac,orb si gol la final.Nu-l poate trai altul pentru tine,chemarea Evangheliei este adresata fiecaruia,Domnul cunoscandu-si oile dupa nume,pe fiecare in parte.Sa va ajute Dumnezeu sa-i auziti chemarea cand va hotari asta nu va impietriti inima,caci nu stii cand vine Mirele si usile se vor inchide.Post binecuvantat in Hristos

Obadia: inchinatorul din Ziua maniei
 

,, Caci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai facut, asa ti se va face; faptele tale se vor intoarce asupra capului tau.”(Obadia 1:15)

Obadyah inseamna in ebraica ,,Inchinatorul lui Iahve” iar cea mai scurta carte a Vechiului Testament,dupa cum remarca Tatford, este ,,unica in caracterul continutului sau.Este o carte de o nepotolita condamnare,total lipsita de orice sugestie de compasiune sau speranta”.Cartea nu este citata in cuprinsul Noului Testament iar vechea tema a luptei din Iacov si Esau,inceputa inca din pantecele mamei lor (Geneza 25:21-26),isi continua framantarea prin urmasii lor,israelitii si edomitii.Initial,la momentul cuprinderii ei in canonul Vechiului Testament,cartea a fost privita ca un comentariu vizionar la Amos 9:11-12 iar viziunile profetice continute in carte,implacabile la adresa edomitilor,vorbesc despre increderea in sine nascuta din mandrie,urcata pana la marirea de sine,bogatii pieritoare si inselarea increderii,tradare,lipsa de mila,apropierea judecatii si pedeapsa pentru pacat.

Despre autorul necunoscut al cartii se presupune ca a trait in regatul de sud al lui Iuda si sunt mici sanse ca acesta sa fi fost descendent al unei familii de preoti intrucat nu i-se pomeneste tatal.In Vechiul Testament sunt treisprezece persoane cu numele de Obadia iar in opinia cercetatorilor patru dintre ei s-ar califica pentru a ocupa locul de autor al celei mai scurte carti a Vechiului Testament:ofiterul de la palatul lui Ahab care a ascuns profetii lui Dumnezeu intr-o pestera,unul dintre slujbasii trimisi de Iosafat sa instruiasca poporul cu privire la continutul Legii,unul dintre supraveghetorii care au luat parte,sub Iosia,la reparatia tempului sau eventual,desi putin probabil,un preot din vremea lui Neemia.

Indiferent cine ar fi fost acest profet minor al Vechiului Testament,mesajul sau lasat posteritatii,cu privire la Edom si prin extindere la toti edomitii metaforici ce i-au urmat,este unul clar precum cristalul: judecata implacabila si fara mila in clipa umplerii paharului maniei Domnului.Dupa cum remarca Walvoord ,,acesta mica carte vorbeste despre pericolul grav al mandriei si arogantei,al sentimentelor de superioritate care de multe ori ii fac pe oameni sa profite de pe urma altora.Obadia a exemplificat la scara nationala adevarul din Proverbe 16:18 ,,mandria merge inaintea pieirii si trufia inaintea caderii”.Dupa cum remarca Matthew Henry la momentul scrierii cartii ,,pentru poporul lui Israel a fost o mare ispita cand israelitii-care erau copii preaiubitului Iacov-s-au vazut la stramtoare pe cand edomitii-samanta detestatului Esau-nu numai ca prosperau ci si triumfau asupra israelitilor ce treceau prin necazuri; si astfel Dumnezeu le ofera o perspectiva asupra nimicirii lui Edom,care urma sa fie absoluta si definitive,precum si o privire asupra rezultatului fericit pe care urma sa-l aiba pentru israeliti indreptarea lor”

Tatford,analizand concretizarea istorica,faptica,a profetiei lui Obadia,a consemnat faptul ca ,,edomitii au fost expulzati din tara lor de catre nabateeni,dupa care s-au stabilit in Naghev,punand stapinire pe acest teren,ce a ajuns sa fie cunoscut sub numele de Idumea.Totodata edomitii au ocupat o perioada de timp chiar si sudul regatului Iuda,pana cand au fost alungati de Iuda Macabeul in anul 185 BC.”Simon din Gherasa si apoi generalul roman Titus,in urma participarii edomitilor la revolta impotriva Romei din anul 70 d.Hr,au pustiit Idumeea iar ,,edomitii ce locuiau acolo par sa fi disparut cu totul in primul veac dupa Hristos.Astazi nu mai exista nici o urma de edomiti,nici o persoana care sa se poata identifica cu acesta nationalitate.Astfel prezicerea lui Obadia,ca nu va mai ramine nici un supravietuitor din Edom,s-a implinit”.
Edomitii,spunea si MacDonald, nu ar fi trebuit ,,sa se bucure cand au vazut Ierusalimul atacat,nu se cadea sa jubileze sau sa vorbeasca cu atata incantare sau sa contribuie si ei la prabusirea cetatii,dupa cum nu trebuiau sa-i omoare pe evreii care incercau sa-si scape viata,nici sa-i predea in mana vrajmasului pe cei ramasi in viata.Imaginea ce ni-se prezinta este una de totala lipsa de retinere si de raceala de inima din pricina edomitilor care s-au purtat cu cruzime fata de poporul lui Dumnezeu.Edomul nu a dat dovada de nici cel mai elementar simt de omenie fata de fratele sau Iacov,nu i-a aratat nici un pic de mila.Poate ca tradarea acestei elementare relatii de familie a fost motivul pentru care ,,pierzarea”sa a fost atat de definitiva”.

,, Asa vorbeste acum Domnul ostirilor: "Uitati-va cu bagare de seama la caile voastre!”(Hagai 1:5)

Fiind mai aspri chiar decat mana lui Dumnezeu care isi disciplina poporul pentru pacatele sale,Edomul a cazut in prapastia celor ce profita si pedepsesc peste voia lui Dumnezeu si uita ca ducerea fratelui tau in durere poate fi o incercare pentru felul in care tu vei reactiona la ea,razbunator si crud sau plin de omenie,acoperind cu dragostea ta vina celui de langa tine.Insa chiar si in acest context istoric,prophetic cu privire la viitorul celor doua natiuni, paragraful final,o intoarcere parca in era Judecatorilor,atrage atentia si copiilor lui Dumnezeu ca acum nu va mai urma o linie monarhica umana ci va fi domnia lui Iahve iar regatul ce va veni nu va fi unul legat de ambitiile pamantesti nationaliste si efemere ale lui Israel ci va fi un regat al Domnului: ,, Izbavitorii se vor sui pe muntele Sionului ca sa judece muntele lui Esau. Dar imparatia va fi a Domnului."(Obadia 1:21)

Si unii si altii,evrei si edomiti,sunt exemple vii,istorice,cu privire la mesajele pe care Dumnezeu le-a transmis umanitatii prin chiar istoria ei,umanitate care adesea uita nivelul si intinderea in timp la care lucreaza Dumnezeu,pentru care toate imparatiile lumii si toata fala ei sunt doar seminte de praf purtate de vantul nesfarsitului.Ramine ca omenirea,macar in ultimul ceas lasat pentru pocainta,sa nu uite indemnul lui Dumnezeu:"Veniti sa ne intoarcem la Domnul! Caci El ne-a sfasiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega ranile."(Osea 6:1)

Naum: mangaierea celor ce se incred in Domnul
 

Partea I

,, Cine poate sta inaintea urgiei Lui? Si cine poate tine piept maniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsa ca focul, si se prabusesc stancile inaintea Lui. Domnul este bun; El este un loc de scapare in ziua necazului; si cunoaste pe cei ce se incred in El.”( Naum 1:6-7)

Partea a-II-a

,, Domnul este indelung rabdator, dar de o mare tarie; si nu lasa nepedepsit pe cel rau.”(Naum 1:3)

,,Ninive a devenit cetatea cea mai puternica de pe pamant,inconjurata de ziduri inalte de 30 de metri,si late cat patru care puse alaturi.Presarate de-a lungul zidurilor erau turnuri uriase,care se inaltau la alti 30 de metri deasupra zidurilor.In plus zidurile erau inconjurate de un sant de aparare de 50 de metri latime si 20 de metri inaltime.Ninive parea imposibil de cucerit si putea rezista si 20 de ani la un asediu.Astfel profetia lui Naum,despre nimicirea lui Ninive era de necrezut pentru cei din vremea lui”.Cetatea cade finalmente in 612 BC in fata unei alte puteri in ascensiune, Babilonul, si dupa cum remarca MacDonald ,,atat de minutios s-a implinit profetia lui Naum incat ulterior armate cum ar fi acelea ale lui Xenofon si Alexandru Macedon habar nu au avut ca marsaluiau in apropiere sau chiar peste ruinele marii cetati Ninive. Abia spre sec XIX s-a stabilit cu precizie unde se afla locul pe care se inalta odinoara Ninive.Paul Emile Botta,Austin Layard si George Smith au fost pionieri in domeniul arheologiei in ceea ce priveste descoperirea renumitelor ruine ale cetatii Ninive,incepand in anii 1840 si pana in anii 1870”.

Johnson,analizand si el implinirea istorica a profetiei lui Naum remarca aproape infricosatoarea precizie a textului biblic:

● Fortareata asiriana din jurul orasului va fi cucerita usor (v.3:12) >Conform Cronicilor Babiloniene cetatile fortificate din jurul Ninivelui au inceput sa fie cucerite in anul 64 BC,printre ele numarandu-se Tabris,astazi Sharif-Khan,situat la cativa km nord-vest de Ninive;

● Ninivitenii asediati vor pregati caramizi si mortar pentru zidirea in regim de urgent a zidurilor de aparare (v.3:14)>AT Olmstead spune,,In sudul portii santul de fortificare este si acum plin de bucati de piatra si de caramizi din lut din ziduri,aruncate unele peste altele cand zidurile au fost strapunse”(History of Assiria,Chicago,University of Chicago Press 1951);

● Portile orasului vor fi distruse (v.3:13)>Olmstead spunea: ,,Atacul principal a venit dinspre nord-vest si lovitura cea mai puternica a fost impotriva portii Hatamti de la acel colt.In jurul portii sunt urme ale contrazidului construit in graba de locuitori”;

● In ultimele ore ale atacului ninivitenii vor fi beti (v.1:10 si 3:11)>Diodorus Siculus (aprox 20 BC) a scris: ,,Imparatul asirian a impartit soldatilor sai carne,mult vin si provizii.In timp ce toata armata chefuia prietenii lui Arbakes au aflat de la unii dintre dezertori despre slabiciunea si betia care dominau tabara dusmanilor si a pornit pe neasteptate un atac noaptea(Bibliotheca Historica);

● Ninive va fi distrus printr-o inundatie (v.1:8,2:6,8)>Diodorus a scris ca in al treilea an al asediului ploi puternice au facut ca raul din apropiere sa inunde o parte a orasului si sa surpe o parte din ziduri.Xenofon ,in
,,Anabasis”, s-a referit la tunetele care au starnit groaza in timpul cucerii orasului.De asemenea raul Khosr,care intra in oras dinspre nord-vest pe la Poarta Ninil si traversa orasul spre sud-vest a iesit probabil dintre maluri din cauza ploilor puternice sau dusmanul a distrus stavilarul de la poarta;

● Ninive va fi distrus prin foc (v.1:10,2:13,3:15)> Sapaturile arheologice de la Ninive au dus la descoperirea lemnelor carbonizate,a carbunilor si a cenusii.,,Nu exista nici o indoiala ca aceste urme arata clar ca templul a fost ars,la fel ca si palatul lui Sanherib,pentru ca un strat de cenusa de aproape cinci centimetrii era evident in partea de sud-est la nivelul caldaramului lui Sargon”(Campbell-Thompson si Hutchinson ,,A century of exploration at Niniveh,Londra,Luzac,1929);

● Cucerirea orasului va fi insotita de un mare masacru al populatiei(v.3:3)> ,,In doua batalii duse in campia din fata orasului rebelii i-au invins pe asirieni.Atat de mare a fost multimea celor ucisi incat un parau din apropiere,amestecat cu sangele lor,si-a schimbat culoarea pe o distant considerabila”(Diodorus,,Bibliotheca Historica”)

● Jefuirea si pradarea orasului vor insoti cucerirea lui(v.2:9-10)>Conform ,,Cronicilor Babiloniene” ,,mari prazi din oras,care nu se puteau numara,au fost luate.Orasul l-au transformat intr-un mormant de ruine”(Luckenbill ,,Ancient records of Assyria and Babylonia);

● Cand Ninive va fi cucerit locuitorii lui vor incerca sa fuga(v.2:8)>,,Sardanapalus si-a trimis cei trei fii si cele doua fice cu multe comori in Paflagonia,la guvernatorul din Kattos,cel mai loial dintre supusii lui”(Diodorus ,,Bibliotheca Historica”);

● Ninivteni vor fi slabi si vor fugi(v.3:17)> ,,Cronica Babiloniana” spune ca ,,Slodatii Asiriei au fugit inaintea imparatului”( Luckenbill ,,Ancient records of Assyria and Babylonia);

● Idolii si chipurile cioplite ale Ninivelui vor fi distruse(v.1:14)> Campbell-Thompson si Hutchinson au concluzionat ca statuia zeitei Istar se afla fara cap printre resturile din ruinele Ninivelui(,,The British Museum Excavations on the Temple of Ishtar at Niniveh, Annals of Archeology and Anthropolgy);

● Distrugerea Ninivelui va fi finala (v.1:9,14)> Multe orase din Orientul Apropiat au fost reconstruite dup ace au fost distruse,precum Samaria sau Ierusalimul)dar nu si Ninive.

Partea a-III-a

Din punct de vedere al formei literare a textului profetiei lui Naum diferiti cercetatori(Barton si Muddiman) au emis ipoteza ca versetele 1:2-8 din text sunt de fapt un imn teofanic in stil semi-acrostih,chiar sub forma unui psalm inclus in text, creatie a autorului.O alta opinie s-a referit la faptul ca Naum nu o carte profetica ci la origini ar fi fost un text liturgic,folosit la ,,sarbatoarea intronarii” Domnului care se tinea ,,anual la Ierusalim dupa caderea Ninivelui in 612 BC.Conform acestei analize cartea consta in fragmente din diferite categorii literare,toate acestea formand o liturghie iudaica care comemora distrugerea orasului Ninive”.Cu toate acestea primul verset din carte pozitioneaza in mod clar textul in categoria profetica, ramanand ca cercetatorii sa analizeze in viitor simbioza dintre un text profetic si un continut liturgic iudaic in cadrul literarturii ebraice a Vechiului Testament.

Profesoara Julia M.O’Brien de la ,,Lancaster Theological Seminary”, specializata in studiul profetilor minori din Vechiul Testament si in literatura profetica ebraica, ridica in mod interesant o dilema determinata de ultimul verset al cartii lui Naum: ,,Versetul 19 are o importanta functie teologica,autorul reamintind apasat faptul ca bucuria aproape exaltata cu privire la caderea Asiriei nu izvoraste dintr-o ura dezlantuita ci este rodul durerii si suferintei unei intregi comunitati.”In acest caz,remarca O’Brien in continuare,cercul demonstratiei teologice se incheie cu o tema de meditatie in subtext, lasata deschisa la aprecierea cititorului: ,,In ce situatii este justificat dpdv moral sa te bucuri de infrangerea opresorului”.

Istoria maretiei din tarana a Asiriei,ca a multor altor imperii care au urmat,a stat sub semnul judecatii,Dumnezeu fiind un adapost in vreme de necaz pentru cei ramasi credinciosi Lui,zadarnicind insa toate planurile facute de oameni puternici ai zilei impotriva vointei Sale.Vedenia din primul capitol, despre puterea mareata a lui Dumnezeu,arunca in sfera distrugerii finale nestatornicia celui rau,urmarile pacatului,raspandirea inselatorului,lacomia si violenta dezlantuita a idolatriei si a copilului ei favorit, cruzimea.Imperiul asirian a cunoscut aceiasi cadere ca si cel ce sta mereu in umbra la asemenea imperii,cuvintele lui Isaia fiind pe deplin aplicabile proiectiei lumesti a celui ce s-a vrut pe sine mai sus decat Dumnezeu,si al carui venin plin de slava desarta il recunoastem atat de bine in gura mandrilor dar uitatilor regi asirieni: ,, Cum ai cazut din cer, luceafar stralucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborat la pamant, tu, biruitorul neamurilor! Dar ai fost aruncat in Locuinta mortilor, in adancimile mormantului! Cei ce te vad se uita tinta mirati la tine, te privesc cu luare aminte si zic: "Acesta este omul care facea sa se cutremure pamantul si zguduia imparatiile, care prefacea lumea in pustiu, nimicea cetatile si nu dadea drumul prinsilor sai de razboi?"(Isaia 14:12,15,16,17)

Nimeni nu a plans disparitia intunecatei cetati a viciului si a imperului ei plin de pacate, cladit pe sange,praful si pulberea timpului s-au asternut peste clipele ei de falsa glorie nascuta din ferocitate si groaza: ,, Vai de cetatea varsatoare de sange, plina de minciuna, plina de silnicie si care nu inceteaza sa se dedea la rapire! Toti cei ce te vor vedea vor fugi de tine si vor zice: "Ninive este nimicita! Cine o va plange? Unde sa-ti caut mangaietori? “(Naum 3:1,7).Dupa cum spunea psalmistul ,, Pretutindeni misuna cei rai, cand domneste ticalosia printre fiii oamenilor.”(Psalmul 12:8) iar firea pacatoasa a omului a avut mereu o inclinatie spre lacomie,pierzanie si efemer,admirand ceea ce intr-o zi va fi precum un abur.Insa cei care mai ales in aceste zile,prin credinta,pasesc alaturi de Hristos in Postul Pastelui, isi amintesc ca cel care l-a ispitit pe Fiul Omului pe muntele Carantania tocmai asta i-a oferit,acest tip de putere si acest fel de imparatii: ,, Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte inalt, I-a aratat toate imparatiile lumii si stralucirea lor si I-a zis: "Toate aceste lucruri Ti le voi da Tie, daca Te vei arunca cu fata la pamant si Te vei inchina mie."(Matei 4:8-9).

Fie ca raspunsul Mantuitorului,ce a dezbracat de falsitate realitatea ce se ascundea in spatele amagitoarelor cuvinte sa ramina raspunsul oricarui credincios in fata ispitei slavei desarte: "Pleaca, Satano", i-a raspuns Isus. "Caci este scris: "Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti."(Matei 4:10)

E bine că s-au bazat pe scrieri biblice aceşti 3 scriitori sunt mulţi teologi anglicani,protestanţi(luterani) sau reformaţi(calvini) care scriu cărţi teologice la gogoşi inspirându-se din basme şi poveşti care n-au legătură cu cele biblice.

Va multumesc pentru bunavointa dvs si ma bucur daca cumva ati gasit ceva interesant in mediocrul meu pseudo-articol.Sa-i multumiti lui Dumnezeu,tot ce-i bun de la EL vine in timp ce tot ce a fost gresit din nevrednicia mea s-a nascut.Sper ca urmatoarea postare, daca Domnul nu-si va pune pana atunci securea la radacina pacatoasei mele vieti,sa va prilejuiasca,poate,un mic moment de interes.Numai bine,Domnul cu dvs.

Dar care este sensul titlului articolului, "Din Patmos: Maranatha!" M-a intrigat inca de la inceput.

Pe insula Patmos a fost exilat apostolul Ioan si tot acolo se pare ca a primit si revelatia Apocalipsei.Maranatha este din I Corinteni 16:22 si inseamna ,,Domnul nostru vine!",o urare care este chintesenta tariei primilor crestini,credinta de nezdruncinat in intoarcerea Domnului si invingerea definitiva a raului.Acesta credinta,alaturi de alte crezuri,i-a insufletit in clipe de teroare si persecutie si prin urmare m-am gandit cumva sa redau simbolic,prin alaturarea celor doua elemente, situatia crestinismului:desi pare izgonit intr-un loc pustiu precum o insula(Patmos)el tocmai in dureri si prigoana isi va gasi taria si va primi sprijinul Domnului(revelatia Apocalipsei care transmite puternicul mesaj al infrangerii definitive a raului)si prin urmare vechiul gand de alinare si speranta(Maranatha)va rasuna iar si iar in fiecare crestin pana la Parusie.

De aceea primul articol a fost tema generala iar apoi am incercat,nu stiu cat de bine,sa ilustrez diferite aspecte ale acestei sperante ale crestinilor din timpul lui Ioan prin diferite mici portrete:Habacuc(pentru speranta) Obadia (pentru pocainta,constiinta judecatii)Naum(pentru incredere in vremuri grele cu certitudinea sprijinului lui Dumnezeu chiar si in cele mai grele timpuri).Am ales,pentru inceput,imagini ale VT pt a arata ca acesta parte a Bibliei nu trebuie nicidecum lasata la o parte ci ea contine mesaje la fel de actuale ca si atunci si este indisolubil legata de Noul Testament.In continuare m-am gandit sa merg si pe alte idei pentru a creiona si mai bine pictura de ansamblu.

Pana acum,ddpdv al temei articolelor scrise micul meu tablou metaforic arata cam asa: Domnul vine!-speranta-pocainta in fata judecatii-credinta. Este cumva o incercare de a spune povestea prin poveste a credintei tainice din fiecare suflet ce-l asteapta pe Mantuitor si implinirea Imparatiei Cerurilor. Ca de obicei incalcitul plan are sanse de clarificare doar in capatana mea apocaliptica,aiurita si visatoare,sorry :) Numai bine.

Multumesc frumos pentru explicatii. Da, acum se leaga mai bine si oarecum inteleg ce ai vrut sa faci. Dar imi pare rau ca nu suntem la inaltimea "capatanii tale apocaliptice" ca altfel poate am fi comentat mai mult pe seama articolelor tale. Doamne ajuta !

Calitatile mele sunt fix sub nivelul prafului si nu vor fi niciodata mai sus de atat,daca este ceva bun atunci Dumnezeu are toata slava si cinstea din eternitate in eternitate.Prin urmare sper ca urmatorul episod din poveste numit ,,Cantec din paginile vechii mele Biblii:Bucuria"sa va aduca o mica bucurie :) in suflet cu ajutorul Lui.Numai bine,Doamne ajuta!

Cantec din paginile vechii mele Biblii: Bucuria
 

Partea I

Partea a-II-a

Ryken,Wilhoit si Longman remarcau,pe aceiasi tema, urmatoarele aspecte: ,,Avand aproape patru sute de exemple ale termenilor ,,bucurie”si ,,veselie”bucuria este un motiv principal in Biblie.Cu toate ca exista in viata oamenilor pe taramul pamantesc,bucurie in urma unei victorii(Psalmul 20:5) sau la o recolta(Isaia 9:3),contextual coplesitor al acestui termen este spiritual.Accentul este rezumat in versetele renumite care exprima sentimental ca ,,bucuria Domnului este taria noastra”(Neemia 8:10)si care il roaga pe Dumnezeu sa dea iarasi ,,bucuria mantuirii Tale”(Psalmul 51:12).Bucuria si veselia reprezinta un interes deosebit in Psalmi,aproximativ 80 de referinte, si in Evanghelii,aproximativ 40 de referinte.

Bucuria este un derivat al vietii traite cu Dumnezeu.Bucuria nu se gaseste in cautarea acesteia ca pe un scop in sine,acesta trebuie sa fie data de Dumnezeu (Iov 8:21,Psalmul 4:7 si 36:8).Prin urmare este primita prin credinta impreuna cu darul mantuirii(I Sam 2:1, Psalmul 51:11, 13:5,40:16,Isaia 12:1, 25:9,Habacuc 3:18,Luca 1:47 si 2:10).In VT bucuria vine odata cu prezenta lui Dumnezeu (I Cronici 16:27,Psalmul 9:2).In NT acea prezenta este identificata ca fiind Duhul Sfant (FA 13:52, Rom 15:13, Gal 5:22, Efeseni 5:18-19,I Tes 1:6).Bucuria este ceva care umple o persoana si este adesea asociata cu inima.,,O privire voioasa inveseleste inima”(Prov 15:30).Inima poate salta sau ,,tresari si va fi fericita”(Isaia 60:5). Limbile sunt pline de ,,strigate de bucurie” (Psalmul 126:2) si o inima vesela da nastere cantecelor (Isaia 65:14).Acesta crestere plina de energie a sentimentelor se manifesta adesea in strigare si cantec(peste 20 de referinte pentru fiecare)astfel ca psalmii rasuna de un cor de cantece si strigate de bucurie.Chiar si creatia se alatura bucuriei(Psalmul 89:12, 96:12, 98:8) si cand Dumnezeu restaureaza Israelul cerul este chemat sa cante si sa strige de bucurie (Isaia 44:23 si 49:13).Bucuria poate fi uneori ca placerea pe care o are cineva vizavi de un lucru deosebit,de o priveliste superb,de un symbol emotionant.Astfel,in ochii unui israelit muntele Sion este o ,,frumoasa inaltime,bucuria intregului pamant”(Psalmul 48:2 conf.Psalmul 137:6).

La nivel individual, pacatosul pocait dupa ce a experimentat judecata lui Dumnezeu , il roaga ,,fa-ma sa aud veselie si bucurie ,iar oasele pe care Tu le-ai zdrobit se vor veseli”(Psalmul 51:8).Bucuria poate fi vocea revenirii de pe calea capricioasa a vinovatiei.Trecerea de la jale la bucurie este asemanatoare cu transformarea ,,bocetului in dans”cu schimbarea hainei de sac in imbracaminte de bucurie(Psalmul 30:11);transformarea este usor vizibila pentru cei ce privesc.Si pentru credincios exista siguranta ca ,,cel ce merge plangand cand arunca samanta va veni cu cantari de bucurie cand isi aduna snopii”(Psalmul 126:6).Lui Dumnezeu Ii face placer sa-Si arate bunavointa fata de cei care iubesc dreptatea,distingandu-I de egalii lor prin ungerea cu ,,undelemn de bucurie”(Psalmul 45:7).Insa foarte aproape de sarbatoarea din Psalmi se afla vocea sobra a intelepciunii care intoneaza proverbul ,,Chiar si in mijlocul rasului inima poate fi indurerata iar bucuria poate sfarsi in intristare”(Proverbe 14:13).Astfel un fiu credincios poate adduce bucurie in inima unui tata dar nu exista nici o bucurie pentru tatal unui neintelept (Prov 17:21).

In mod tragic,aflandu-se sub judecata nationala,Israel declara ca ,,s-a dus bucuria din inimile noastre”(Plangeri 5:15),bucuria ofilindu-se precum vita,smochina si rodia din pomi(Ioel 1:12).Judecata lui Dumnezeu pune capat strigatelor de bucurie si veselie iar glasul mirelui si al miresei nu se mai aud in Ierusalim (Ieremia 7:34, 16:9, 25:10) dar va veni ziua cand se vor auzi din nou: ,,o bucurie vesnica le va incununa capetele”cand un Israel rascumparat se va intoarce in Sion si ,,bucuria si veselia”vor pune stapanire peste ei (Isaia 35:10,51:11 conf.Isaia 61:7).Este potrivit deci ca bucuria sa inconjoare nasterea lui Mesia,chiar si Botezatorul inca nenascut salta de bucurie in pantecele Elisabetei iar ingerii aduc ,,o veste buna care va fi o mare bucurie”(Luca 2:10).Exista o bucurie trecatoare care primeste cu draga inima cuvantul Imparatiei si apoi se ofileste, o conditie care nu are fundament (Matei 13:20,Marcu 4:16) insa adevarata bucurie insoteste vestirea Imparatiei.

Isus Insusi izbucneste in bucurie laudandu-l pe Tatal care a descoperit lucruri ,,copilasilor”.Este bucuria pastorului care isi gaseste oaia pierdut.Aspectul escatologic al bucuriei poate fi vazut in momentul in care Isus evoca o scena cereasca a ingerilor care se veselesc pentru ca s-a pocait un singur pacatos(Luca 15:10).La intoarcerea celor 70 de discipoli dintr-o misiune a biruintei asupra puterilor demonice Isus schimba atentia acestora de la bucuria pentru spiritele infrante la bucuria ca ,,numele [lor]sunt scrise in ceruri”.Aceea bucuria nu va fi completa pana in Ziua cea mare (Matei 5:21, Iuda 24) dar intre timp crestinul este ,,bucuros in nadejde”(Romani 12:12).

Pentru Pavel si pentru alti autori ai Noului Testament exista un paradox al bucuriei,deoarece ea triumfa in mijlocul nenorocirilor.De acesta parte a cerului crestinii pot trai bucurosi intr-o lume decazuta,in timpul celei mai intense persecutii si in cea mai mare nenorocire,scena din Fapte 16:25 fiind elocventa.Discipolii lui Cristos au imaginea puternica si calauzitoare a Mantuitorului care a indurate crucea pentru ,,bucuria ce-I statea inainte”(Evrei 12:2).Pe scurt bucuria este experimentata prin harul lui Dumnezeu pe parcursul vietii.Cuvantul lui Dumnezeu produce bucurie,inchinarea o evoca,ascultarea o descopera si munca o stimuleaza.Biblia descrie puterea extraordinara a bucuriei demonstrand ca ea este mai puternica,mai constanta si mai trainica decat circumstantele adverse,ii indeamna pe credinciosi sa fie bucurosi cand sunt persecutati pentru credinta deoarece in acesta ei se identifica cu Mantuitorul lor.Fiecare incercare este o ocazie de bucurie deoarece acesta desavarseste sfintirea crestinului.Biblia nu doar ii indeamna pe oamenii credinciosi sa descopere bucuria in suferinta ci spune ca Dumnezeu va da bucurie la sfarsitul necazului ca o anticipare a rascumpararii finale.Bucuria este puterea credinciosului in mijlocul nenorocirilor.In Incheierea autobiografiei sale CS Lewis surprinde esenta bucuriei ca un derivate al vietii pamantesti traite cu Cristos cat si ca o anticipare a vietii vesnice a crestinului cu Mantuitorul:

,,Bucuria este valoroasa doar ca indicator catre altceva,din alta lume.Cand ne ratacim intr-o padure vederea unui indicator este nesupus de importanta.Cel care il vede primul striga ,,Priviti!”.Toti cei din grup se aduna si privesc indelung.Dar cand am gasit drumul si intalnim indicatoare la fiecare cateva mile nu ne mai oprim,indicatoarele doar ne indeamna la drum si suntem recunoscatori autoritatii care le-a asezat acolo.Dar nu ne vom opri ca sa privim;sau nu foarte mult;nu pe acest drum, chiar de-ar fi stalpii de argint iar literele din aur.,,Vom ajunge la Ierusalim”.

va urma

Partea a-III-a ,,Bucuria"

,,Oamenii uita adesea ca lumea in care traim este veche,vorbesc ca si cum lumea ar fi aparut in acest secol,ca si cum oamenii ar fi niste creature noi,cu noi aptitudini si noi probleme.Omenirea este intradevar veche iar istoria civilizatiei,istoria rasei umane,nu este intr-un anumit sens nimic altceva decat istoria incercarilor omului de a-si rezolva problemele.Nimeni nu a vrut vreodata sa fie nenorocit.Oamenii au cautat intotdeauna fericirea,au facut tot posibilul pentru a o gasi.Inventivitatea si geniul rasei umane au fost aproape epuizate in acest efort de a gasi pacea, odihna,fericirea si bucuria.Iar astazi,probabil mai mult decat oricand,este evident ca acesta cautare nu a dus la nici un rezultat satisfacator,oamenii mai cauta si azi intrebandu-se cum ar putea gasi fericirea.Iar raspunsul inca le scapa.Insa primii crestini au gasit fericirea,vazand adevarul si crezandu-l,au parasit lumea si s-au alaturat Bisericii.Insa nici acesta caracteristica nu se incadreaza in idea obisnuita a omului.Unii oameni cred despre crestinism ca acesta nu ar fi decat un fel de lupta morala,de efort si stradanie.Crestinismul vine cu o ,,filozofie care ne face sa nesocotim placerile si sa traim zile de truda”.Acceptiunea obisnuita este ca crestinii traiesc limitat,cramponati,o viata marunta si mizerabila,caracterizata in primul rand de ce nu fac,ca sunt oameni care stiu destul despre Dumnezeu cat sa-I faca nefericiti,oameni care par sa nu gaseasca nici o bucurie in ceea ce fac.Crestinismul a pus un fel de frana vietilor lor,sta intre ei si o viata imbelsugata,libera,vesela si fericita.

A devenit curenta idea ca printr-o vointa puternica,de fier,crestinii se forteaza sa-si indeplineasca indatoririle,pe care le considera intr-o anumita masura corecte si se tem,probabil,sa nu le faca,asa ca se tarasc cu greu prin acesta lume,pierzand atat de multe.Din acesta cauza oamenii i-au intors spatele,pretizand ca astfel au gasit fericirea.Sa ne uitam deci la natura bucuriei si fericirii experimentate de acesti oameni[din Biserica Primara].Credeti ca crestinismul ar fi bulversat lumea atat de profund daca ar fi fost atat de negativ precum il prezinta oamenii?Bineinteles ca nu,ceea ce a cucerit lumea antica a fost acesta bucurie,acesta calitate indestructibila din viata acestor oameni si aceasta este cea mai acuta nevoie a contemporaneitatii.Trebuie sa avem grija cand ne uitam la natura acestei bucurii,lumea moderna abuzeaza de cele mai multe lucruri sfinte,abuzeaza chiar si de limbaj.Niciodata nu a vorbit lumea mai mult despre iubire ca astazi insa nu stie nimic despre ea.Atat de des ceea ce este numita iubire este de fapt pofta.Lumea crede ca este experta in acest subiect,nu o vedem strigand la televizor? Ce viata frumoasa,uitati-va la veselia carciumii!Uitati-va la fericirea,la abandonul,la libertatea din lume.Asadar cand definim bucuria trebuie sa ne amintim de celalalt element-frica.Ce fel de frica? Frica de Dumnezeu.Duhul Sfant a coborat pe pamant,puterea mareata a lui Dumnezeu s-a aratat si cand oamenii simt numai o atingere a puterii lui Dumnezeu sunt cuprinsi de teama.Exista in Biblie multe exemple despre frica de Dumnezeu.

Odata apostolul Petru si cativa dintre ceilalti ucenici petrecusera toata noaptea fara sa prinda ceva.in dimineata urmatoare Domnul a spus: ,,Departeaz-o la adanc si aruncati-va mrejele pentru pescuire”.Asa au facut si imediat au prins atat de multi pesti incat au inceput sa li se rupa mrejele.Va amintiti ce s-a intimplat dupa aceea?Petru a cazut inaintea Mantuitorului si a spus ,,Doamne pleca de la mine caci sunt un om pacatos”.Domnul nu-I spusese nici un cuvant lui Petru,nu-l mustrase si nu-l condamnase pentru viata pacatoasa.Nu,tot ce a facut a fost sa-si manifeste puterea Sa divina.Si cand simti atingerea puterii lui Dumnezeu,cand te simti coplesit inaintea unui Dumnezeu sfant te simti atat de mic.Acest sentiment este putin cunoscut azi,imi amintesc cuvintele unui batrin puritan care a trait cu 300 de ani in urma si care a spus: ,,Niciodata nu ma simt in prezenta mortii,ci intotdeauna imi plec capul in prezenta maretiei Sale”.Ce extraordinar lucru este atingerea lui Dumnezeu,nasterea unui copil,moartea unui suflet,Dumnezeu Creatorul si Fauritorul.Asa ceva au simt oamenii din Ierusalim[din Faptele Apostolilor].Duhul Sfant coborase acolo,acesti ucenici erau umpluti de putere-puterea lui Dumnezeu.,,Fiecare era plin de frica”(FA 2:43).Da,insa acesta nu este opusa bucuriei,aici se gaseste secretul bucuriei din punct de vedere crestin.Sunt sentimente atat de diferite de bucuria despre care vorbeste lumea.

Asa-zisa bucurie a lumii este artificiala,nu este adevarata,in acesta artificialitate rezida bucuria lumii.De ce depinde bucuria lumii?Ei bine,depinde totdeauna de ceva care te face sa crezi ca esti bucuros,este un artefact,lumea nu poate gasi bucurie fara droguri de un anumit fel.Oamenii refuza sa platesca putin mai mult pentru lapte insa nu si pentru placere.Trebuie sa o obtina,altfel sunt atat de nenorociti.Si bineinteles consecinta este ca fericirea lumii este superficiala,este doar ceva ce te ajuta sa uiti de problemele tale pe moment,un fel de somnifer,un tranchilizant.Insa diminueaza anxietatea insa nu o face sa dispara.Si totusi lumea continua sa traiasca in acest mod,alergand in cautarea placerii,cheltuind bani pentru ea si totdeauna placerea poarta cu sine un exces,un fel de dezmat.Niciodata elemental fricii nu este present.Din acesta cauza Pavel spune ,,Nu va imbatati de vin acesta este destrabalare.Dimpotriva,fiti plini de Duhul.”.El pune in opozitie doua forme de bucurie.Bucuria lumii,spune el,are in ea o lipsa de control,o nebunie,pe care o regreti dupa aceea.

Insa bineinteles problema finala a bucuriei pe care o ofera lumea este ca in mod invariabil este dependenta de circumstante.Acesta ne releva tragedia reala a vietii fara Cristos si sunt aproape speriat cand ma intalnesc cu anumiti oameni care par sa fie atat de fericiti.Am cunoscut soti si sotii care traiau o viata de fericire impreuna,insa bucuria lor era total dependenta relatia reciproca,nu de Cristos.Si am vazut ca daca unul dintre parteneri este luat,celalalt ramine devastat si dezolat.Chiar si in cea mai inalta forma a ei bucuria lumii este o bucurie care depinde de circumstante."(va urma)

Partea a-IV-a ,,Bucuria"

,,Si atat de mult din bucuria lumii dispare daca nu ai bani,daca nu-ti poti permite sa-ti cumperi placerile atunci nu mai ai nici o placer si esti nefericit.Stai imbufnat intr-un colt,invidios pe cei care se bucura,dorind sa te bucuri si tu.Insa bucuria care necesita sanatate,bogatie si prezenta altor oameni nu este o bucurie reala.Bucuria crestina este o bucurie profunda,pura si sfanta.Biblia o numeste ,,bucurie in Duhul Sfant” si este o bucurie care include elemnentul de teama.Lumea,bineinteles,spune ca nu poti amesteca teama cu bucuria.Si totusi se poate.Acesta este singura bucurie adevarata,in ea exista control,profunzime si sfintenie.Este o bucurie care vine de la Dumnezeu,este o experienta anticipata a gloriei lui Dumnezeu si a cerului pe care EL il imparte cu cei ce sunt in Cristos. Apostolul Petru vorbeste despre o bucurie ,,negraita si stralucita”si apostolul doreste sa spuna ca exista o asemenea bucurie ce nu poata fi descrisa in cuvinte.Mai mult,acesta bucurie nu depinde circumstante.Asa cum am vazut este usor sa fii fericit cand soarele straluceste si totul merge bine,cand avem buzunarele pline si familia alaturi de noi.Insa ce s-ar intimpla daca le-am pierde pe toate,unde ne-am afla?Si cand nu mai ai bani lumea poate fi cruda si rece,nu te mai vrea,lumea vrea doar oameni veseli.Cand ai mai mare nevoie de ajutorul ei nu are sa-ti dea nimic si iti intoarce spatele.Singura bucurie despre care merita sa vorbim,singura bucurie pe care ar trebui sa o cautam,este bucuria independent de circumstante.Acesta a fost minunata bucurie a primilor crestini.

Cand era in inchisoare Pavel le-a scris filipenilor(Filipeni 4:11-13).Stia ca urma sa fie dus la judecata,ca oamenii care spuneau initial ,,vom veni si noi cu tine”vor disparea chiar in nevoie(II Timotei 4:16-17) si totusi a rezistat si a continuat sa se bucure-sa se bucure in necazuri.Bucuria lui era independent de circumstante,puteau sa-I fie toate impotriva el tot se bucura.Acesta este singura bucurie adevarata,toti vom ajunge in situatia in care cele mai multe dintre lucrurile pe care ne bazam in lumea acesta sa ne fie luate.Vei cunoaste bucuria in aceste situatii,iata testul.Acesti oameni s-au bucurat,asa ceva ofera crestinismul,acesta este natura bucuriei.Asadar care este explicatia bucuriei crestine,putem accede la astfel de trairi?Mesajul ne spune ca putem dar trebuie sa facem ce au facut acesti oameni.Trebuie sa realizezi ca asa-zisa bucurie a lumii este un fals mizerabil iar acesta constientizare se numeste pocainta.Marturiseste acesta lui Dumnezeu,du-te la EL si cere mila si iertare pentru pacatele tale.Daca esti nevrednic de ele crede cuvantul Sau de dragoste.Cuprinde-l si arunca-te asupra lui,acesti oameni au procedat astfel si acesta este explicatia bucuriei si fericii lor extraordinare.

Lumea face enorma greseala de a pune fericirea ca scop al ei si prin urmare niciodata nu o atinge.Fericirea nu trebuie sa fie niciodata un scop in sine,Domnul a exprimat acest lucru intr-o fraza memorabilia:,,Ferice de cei flamanzi si insetati-nu dupa fericire ci-dupa neprihanire caci ei vor fi saturati”.Prin urmare de ce erau acesti oameni atat de fericiti?Deoarece zi de zi ascultasera invatatura apostolilor,cunoscusera partasia,frangerea painii si rugaciunea.Se bucurau datorita eliberarii din pacate,pe care au primit-o prin har.Au fost eliberati din ignorant ingrozitoare cu privire la Dumnezeu si la ei insisi.Si mai important,au fost izbaviti de pericol.Acesti primi crestini au fost ,,strapunsi in inima”s-au vazut dintr-o data sub mania lui Dumnezeu.Au vazut ca oamenii nu sunt animale ci creature facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu,ca sunt fiinte responsabile care vor fi obligate sa stea in fata Creatorului lor si sa dea socoteala de viata traita in trup in acesta lume.Au vazut ca nu ii astepta decat suferinta si indepartarea vesnica din prezenta lui Dumnezeu.Au vazut enormitatea respingerii lui Cristos si s-au intrebat daca puteau fi vreodata iertati.Ascultand predica [lui Petru] au aflat ca puteau fi eliberati de sub mania viitoare.Si orice stie ceva despre aceste lucruri este fericit.O astfel de persoana este ca un om care sufera de o boala incurabila,a umblat pe la toti doctorii insa ii este tot mai rau si este pe punctual de a-si pierde orice speranta.Apoi afla ca exista un medicament,mai este nevoie sa va spun ca acel om este fericit? Amplificati aceste lucruri la infinit si iata bucuria unei persoane care devenea crestina.Din ce adancuri au fost eliberati crestinii!"

Au viata noua in ei,nu poti sa explicit viata dar stii ca o ai.Stiu ca sunt oameni noi si ca Dumnezeu este Tatal lor,au o noua capacitate de a intelege viata.Este glorios sa fii eliberat de acesta ambitie lumeasca,de succesul gol,lumesc.Succesul este bun insa daca traiesti pentru el si faci din el scopul vietii tale este mizerabil sit e duce in robie.Insa viata noua ii elibereaza pe oameni de toate acestea,apartin unei noi imparatii-Imparatia celor rascumparati.,,Si unde este Duhul Domnului”spune Apostolul Pavel,,acolo este slobozenia”(II Corinteni 3:17).Ei sunt liberi,independent de lume,de circumstante,de sansa sau de accidente.Si mai presus de toate crestinii vad planul lui Dumnezeu la lucru in lume.Vad viata in complexitatea ei,vad viata ferm,o vad pe toata: ,,Si ceea ce castiga biruinta asupra lumii este credinta noastra”(I Ioan 5:4).Insa si mai glorioasa si minunata este viziunea pe care acesti oameni o au asupra viitorului.Aici este dificultatea-viitorul.Acesta este problema omenirii nu-i asa? Poti fi foarte fericit in acest moment insa niciodata nu stii ce se va intimpla maine.Intotdeauna pare sa existe ceva ce strica totul.Peste tot exista un sentiment de nesiguranta,loviturile si sagetile sortii nemiloase.Iata problema si de aceea oamenii nu sunt fericiti cu adevarat,peste tot exista un sentiment de teama ,,daca izbucneste un alt razboi,daca tot ce am construit se va prabusi,daca toate casele mele se vor distruge,cu ce voi ramine,unde voi fi?”.O,nu exista odihna sau pace! ,,Nu te mai gandi”spune lumea,,drogheaza-te intr-un fel sau altul,asta este singura cale sa fii fericit”.Insa o asemenea fericire inseamna sa te inseli singur.

Aici[in Faptele Apostolilor]vedem oameni cu o bucurie care ii face capabili sa infrunte viitorul,orice ar veni.Crestinii nu asteapta prea multe de la lumea acesta.Stiu ca Domnul a spus: ,,In lume veti avea necazuri”,crestinii stiu ca acesta este o lume rea,plina de pacat si ca atata timp cat este asa va fi un loc de nefericire.Toata durerea si moartea sunt rezultate ale pacatului.Moartea nu ar fi intrat in lume daca nu era pacatul.Crestinii sunt gata sa infrunte viata,sunt pregatiti pentru orice eventualitate,vad viata in ansamblu si stiu ca niciodata nu vor mai fi lasati singuri.Exista cineva care va fi intotdeauna cu ei,este cineva care a spus: ,,Nicidecum n-am sa te las,cu nici un chip nu te voi parasi”(Evrei 13:5).Ei sunt gata sa infrunte viata pe care o mai au de trait,nu depind de viata acestei lumi,ci de viata lui Dumnezeu din suflet."(va urma)

In loc de final ,,Bucuria"

,,Si moartea? Ei bine,trebuie sa vina insa crestinii nu se mai tem de moarte deoarece stiu ca boldul ei a fost indepartat.Spre diferenta de ei din acesta cauza se tem oamenii de moarte,au sentimental ingrozitor ca,in cele din urma,Evanghelia poate fi adevarata si dupa moarte exista judecata.Legea lui Dumnezeu ne condamna,acesta este boldul.Insa spune Pavel scriindu-le corintenilor, in marele capitol despre Inviere:,, Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?" Boldul mortii este pacatul; si puterea pacatului este Legea. Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne da biruinta prin Domnul nostru Isus Hristos! (I Corinteni 15:55-57).Cristos a inviat!A invins moartea si mormantul! ,, Caci pentru mine a trai este Hristos, si a muri este un castig. Sunt strans din doua parti: as dori sa ma mut si sa fiu impreuna cu Hristos, caci ar fi cu mult mai bine”(Filipeni 1:21,23).Din acesta cauza crestinii din Fapte erau bucurosi,erau umpluti de un duh de bucurie.Vedeau prin viata,vedeau prin moarte si dincolo de moarte.Le-a fost data o frantura a gloriei ce ii astepta.

Apostolul Pavel,scriind pentru a-I incuraja pe crestinii din Roma,spune: ,,Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi”(Romani 8:18).Viziune a gloriei.Sau,din nou,apostolul spune: ,, Dar cetatenia noastra este in ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Si supune toate lucrurile” (Filipeni 3:20-21).Acesta este viziunea care ii umple pe oameni de bucurie ,, Stim, in adevar, ca, daca se desface casa pamanteasca a cortului nostru trupesc, avem o cladire in cer, de la Dumnezeu, o casa care nu este facuta de mana, ci este vesnica.” (2 Corinteni 5:1).Sa cada bombele,sa vina razboiul,lasa ciuma sa devasteze pamantul,lasa-ma sa mor-ce este acesta?O trecere,sa fiu cu EL.Acest trup batrin al meu,trupul starii mele umile,trupul infirmitatii,al bolii,al mortii,transfigurat,schimbat,facut ca trup al lui Cristos cel Inviat iar eu aflandu-ma in acest trup nou,in prezenta Lui binecuvantata pentru a-mi petrece vesnicia cu EL.Pentru ca stiau lucruri ca si acestea acei oameni au fost umpluti de bucurie.Iata ce da sens Evanghelei,te face sa spui impreuna cu marele apostol ,, Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Isus Hristos, Domnul nostru. “(Romani 8:38-39).

Sufletul meu in mana Lui,sunt copilul lui Dumnezeu si lucrarea pe care a inceput-o in mine o va continua pana in ziua lui Cristos.Exista o glorie care ne asteapta,pe care nu o poate distruge nimic,chiar daca lumea ar face tot ce poate mai rau,chiar daca iadul s-ar dezlantui si chiar daca cel rau mi-ar da lovitura lui finala,asa cum o va face.Nu ne poate atinge,nu-I poate afecta pe copii lui Dumnezeu,nu poate face nimic in final acelora care au primit cu bucurie cuvantul Evangheliei.Iata o viziune a vietii care este pregatita pentru orice ar veni,care nu poate fi niciodata dezamagita, niciodata facuta de rusine.Este viata lui Dumnezeu in suflet,asa ca inchei cu aceste cuvinte marete ale apostolului Pavel care,uitandu-se la marile probleme,incercari si necazuri ale vietii a putut sa spuna: ,, Caci intristarile noastre usoare, de o clipa, lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava. Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad; caci lucrurile care se vad sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad sunt vesnice. “ (2 Cor 4:17-18).

Iubiti prieteni,, Ganditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamant. “(Coloseni 3:2) si atunci,ca si acesti primi crestini,veti fi umpluti de duh de bucurie si va veti petrece zilele laudandu-L pe Dumnezeu care v-a scos din imparatia intunericului si v-a mutat in Imparatia Fiului Sau iubit."( Martyn Lloyd-Jones).

"“Fie ca un inger al Domnului, copilul meu, sa iti urmeze si sa iti arate calea catre Dumnezeu si catre mantuire. Amin. Ma rog ca Domnul sa iti dea sanatatea sufletului, caci este un mare dar al fiului, ce este daruit doar acelor suflete ce s-au dedicat pe deplin inchinarii si dragostei fata de Dumnezeu.

Lumea atrage tinerii precum un magnet; lucrurile pamantesti au mare putere asupra unui suflet nou luminat, ce tocmai a pornit sa isi gaseasca locul, sa isi afle scopul in viata si datoria ce il cheama. “Prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu. Cine va voi deci sa fie prieten cu lumea se face vrasmas lui Dumnezeu” (Iacov 4:4). Dumnezeu a pus deoparte bucuriile pentru vesnicie, caci atat El cat si sufletele noastre sunt pentru vesnicie. Nu exista comparatie intre bucuriile lumii si bucuriile curate ale lui Dumnezeu.

Bucuriile lumii sunt obtinute cu jertfe si costuri, si dupa bucuria lor vremelnica, sunt urmate de felurite consecinte, astfel ca li se zice in mod gresit placeri. Bucuriile lui Dumnezeu, insa, nu au astfel de urmari, deoarece bucuriile duhovnicesti aici jos pe pamant sunt cele dintai roade ale unei serii nesfarsite de bucurii si incantari in Imparatia Cerurilor. Pe cand, in mod contrar, cel ce a fost stricat de placerile lumii este silit sa se indrepte spre osanda vesnica cu primul indrumator spre stricaciune, diavolul.

Vremea vietii noastre, copilul meu, ne-a fost data precum o suma de bani astfel incat fiecare din noi sa se poata ocupa de mantuirea sa, si in functie de cum am incheiat aceasta afacere, vom deveni fie bogati, fie saraci. Daca folosim avantajul “banilor” vremii pentru a ne spori averea duhovniceasca, atunci intr-adevar vom fi negustori intelepti, si vom auzi vocea binecuvantata: “Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau” (Matei 25:23).

La capatul vietii noastre, o socoteala precisa va fi ceruta de la fiecare din noi: cum si unde am cheltuit banii vremii, si vai noua daca i-am risipit in cinematografe, in distractii, in desfrau, in vise desarte, in placeri trupesti. Caci ce aparare va putea limba noastra amutita sa gaseasca, si cum vom putea noi sa ne ridicam ochii si sa ne privim Hristosul, in timp ce El insira binefacerile fara de numar pe care dragostea Sa nemarginita le-a revarsat asupra noastra?

Acum cat avem timp, acum cat banii vremii inca nu s-au cheltuit cu totul si inca ii mai avem la dispozitie, sa cugetam cu atentie la lumea ratacitoare care cauta sa ne fure. Sa o impingem deoparte ca pe un les de caine putrezit, si cu acei bani sa mergem degraba sa cumparam lucruri de pret care, incercate cu focul, vor deveni foarte luminoase – daruri de pret ale Dumnezeului cel Sfant, bune spre a fi folosite ca podoaba a sfantului Ierusalim Ceresc. Noi sa nu cumparam pleava, care este lucrul de pedeapsa al intunecimii, caci vom cobori cu aceasta in focul vesnic al osandei, unde multimea de oameni care n-au dat pret darurilor lui Dumnezeu vor culege ceea ce au sadit! Saditi lucruri bune cu lacrimi, si apoi veti veni sa culegeti roadele bucuriei vietii vesnice!" Parintele Efrem Filotheiul misionar - intemeietor a saptesprezece manastiri ortodoxe in stil athonit in America si Canada

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...nde-gandurile/ )

Doamna Dobrin va multumesc cu respect si bucurie pentru randurile postate de dvs si as dori,pe scurt ca sa nu plictisesc,sa va spun si eu ceva.Maretele ziduri,fastuoasele multimi si aprobatoarele aplauze din partea lumii nu m-au impresionat niciodata dpdv al intelegerii si trairii credintei.Imi misca insa inima de piatra oameni precum cel din care ati citat sau precum acel calugar cu copii din Africa cu care (parca dvs)ati postat o poza acum ceva timp,simpli,fara aur si arginti, apostolici in traire si cuvant,luptatori pentru raspandirea Evangheliei si pentru mantuirea oamenilor,plini de bucurie si nadejde atat in timp de pace cat si in prigoana.In ei il putem vedea pe Dumnezeu la lucru in lume si parca pe forum se intreba cineva,intr-un topic,daca mai exista sfinti azi.Cu siguranta exista trebuie doar sa invatam sa-i vedem iar,sa ne curatim si noi prin puterea Lui pentru a vedea lumina lui Hristos pe care o raspandesc.

Acesti oameni,precum frumos arata si domnul arhimandrit Siluan Visan pe site,in articolul ,,Bucuria de a-ti ferici aproapele",traiesc un rod al bucuriei sfinte,rod al Duhului Sfant,un rod care prin sacrificiu,dragoste sfanta si lepadare de sine duc lumina mantuirii,prin Hristos,acolo unde intunericul inca se mai lupta sa-i tina pe oameni in intuneric.Slava lui Dumnezeu pentru cum lucreaza prin alesii Sai in lume,pentru proslavirea Numelui Sau.Ei,prin lepadarea de tot ce-in lumesc si egoist, isi arunca omul vechi in praful pocaintei si astfel au loc sa intre pe poarta cea stramta prin care uriasul ,,eu si doar eu"din fiecare nu poate intra,trebuie sa scada si iar sa scada pentru ca Hristos sa fie marit si prin EL sa intre in Imparatia Cerurilor.Frumosii sfinti ai lui Hristos,transfigurati si eliberati de zoaiele si murdaria din care restul ne hraim,sa-i tina mereu Dumnezeu in grija Sa.

O sa inchei si eu,ca o neinsemnata multumire,cu un citat dintr-o biografie despre Sfantul Ioan Casian: ,,Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate."

Va multumesc inca odata cu recunostiinta pentru cea ati adus din inima dvs si fie ca Tatal din Ceruri,Parintele Luminilor,sa va rasplateasca pentru ca cei milostivi prin cuvant sau fapta de mila vor avea si ei parte in fata Lui.

Rasarit de soare in pustiul Iordanului
 

SEMA ISRAEL: EL IOTSER

,,Binecuvantati pe Domnul Cel vrednic de binecuvantare! Binecuvantati pe Domnul Cel vrednic de binecuvantare in veac de veac! Binecuvantat este Doamne, Dumnezeul nostru,Imparat al lumii,Care plasmuieste lumina si creeaza intunericul,Care face pacea si creeaza toate;Care lumineaza pamantul si pe cei ce locuiesc in el cu indurare si in bunatatea Lui inoieste mereu,zi de zi,lucrul creatiei.Cate de mari sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut.Plin este pamantul de fapturile Tale Imparate care de atunci ai fost preainaltat,laudat,slavit si inaltat in zilele cele de demult.Dumnezeule vesnic indura-te de noi in marea Ta milostivire.

Doamne al puterii noastre,Stanca a scaparii noastre,Scut al mantuirii noastre,Adapostul nostru! Dumnezeu binecuvantat,mare in stiinta,EL a alcatuit si lucrat razele soarelui a plasmuit tot ce-I bun spre slava Numelui Sau.In jurul puterii Lui a pus luminatori,capeteniile ostirii Lui sfinte care inalta pe Cel Atotputernic povestesc neincetat slava lui Dumnezeu si sfintenia Lui.Binecuvantat fii Doamne,Dumnezeul nostru,pentru maretia lucrarilor mainilor Tale,pentru luminatorii straluciti pe care i-ai facut si care te slavesc! Sela!

Binecuvantat fii Stanca noastra,Imparatul nostru si Izbavitorul nostru, laudat fie in veci numele Tau,Imparatul nostru.EL si-a plamadit slujitori, slugi care stau in cele inalte si fac sa se auda cu frica sunetul cuvintelor Dumnezeului Celui Viu si Imparatului a toate.Toti iubiti,toti alesi,toti tari,implinesc toti cu frica si cutremur voia Ziditorului lor.Toti isi deschid gura cu sfintenie si curatie,cu cantari si laude si binecuvanteaza, lauda, slavesc, cinstesc sfintesc si iubesc Numele lui Dumnezeu.Imparat mare, puternic si infricosator:sfant este EL!Si toti isi pun jugul Imparatiei ceresti unul de la altul si se indeamna unul pe altul sa-L sfinteasca pe Ziditorul lor cu seninatate si cu glas placut si curat;toti impreuna ca unul intoneaza sfintirea si rostesc cu teama:Sfant!Sfant!Sfant Domnul ostirilor ceresti!Plin este tot pamantul de slava Lui!"

EL QUADOS-QUEDUSA: ,,Din generatie in generatie vom vesti marirea Ta si in veci vom proclama sfintenia Ta,Lauda Ta,Dumnezeul nostru,nu va inceta niciodata din gura noastra,caci Imparat mare si sfant esti Tu.Binecuvantat esti Doamne,Dumnezeule atotsfant!"

Copii lui Dumnezeu par saraci si tristi cand cauta in gunoaiele lumii acesteia cu maini lacome.Se strapung singuri cu o multime de chinuri ce razbat din groapa pieirii si uita de calatoria lor prin pustiul lumii spre limanul Imparatiei. ,, Asa vorbeste Domnul: "Blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijina pe un muritor si isi abate inima de la Domnul! Caci este ca un nenorocit in pustiu si nu vede venind fericirea; locuieste in locurile arse ale pustiului, intr-un pamant sarat si fara locuitori.”(Ieremia 17:5-6).

Nu te va parasi niciodata copile,din vesnicie te-a iubit,de cand erai inca o scanteiei in pantecele mamei tale te-a inconjurat cu dragostea Lui.Lumea aceasta va trece intr-o zi si un cer si nu nou pamant vor rodi bucurie si pace.De aceea sa nu-ti fie frica sa parasesti scena acestei lumi cu ispitele ei si sa mergi,prin credinta,spre clipa cand ce este desavarsit va veni si ce este ,,in parte se va sfarsi”:,, Binecuvantat sa fie omul care se increde in Domnul si a carui nadejde este Domnul! Caci el este ca un pom sadit langa ape care-si intinde radacinile spre rau; nu se teme de caldura cand vine, si frunzisul lui ramane verde; in anul secetei nu se teme si nu inceteaza sa aduca rod.”(Ieremia 17:7-8)

Pastorul si oile
 

Partea I

,,In zona noastra era un munte din varful caruia puteai vedea fiecare ciuline,cum zicem noi,si fiecare loc unde se adaposteau oile.Obisnuiam sa merg acolo cu un binoclu puternic,cu care puteam scurta intreaga zona.Imi amintesc ca intr-o dimineata devreme de vara,cand mieii erau deja marisori,eram sus pe munte.Era o vreme cand aveam mari probleme cu vulpile de deal.Asadar stateam acolo pe la trei si jumatate dimineata,cu acest binoclu,cu o pusca si cu toiagul de pastor.Am vazut ceva ce n-am mai vazut si n-am sa uit niciodata.Stand pe varful dealului si privind in vale am vazut o vulpe adunand oile exact cum le adunau cainii nostrii.Stiti cum sunt folositi cainii pentru a aduna oile impreuna si pentru a le deplasa dintr-un loc in altul.Ei bine,de data acesta,o vulpe facea exact acelasi lucru.Toate mamele incercau din rasputeri sa-si apere mieluseii.Vulpea incerca sa le duca intr-un loc mlastinos unde mieii,desi marisori,s-ar fi impotmolit.Am stat o vreme si m-am uitat la ea uimit de felul in care stia sa manevreze oile; mai bine decat orice caine ciobanesc.Dupa o vreme oile erau istovite si infricosate.Pentru ele lumea era cu susul in jos,iar ochii vedeau doar vulpea.In momentul cand am vazut ca vulpea era gata sa ucida am facut ceva foarte simplu.Am pus doua degete in gura si am fluierat.Vulpea a fugit ca din pusca,ochii pastorului au fost tot timpul asupra oilor,stiind exact ce se intimpla,si avand intr-o clipa abilitatea de a le feri de pericol.

Primul lucru pe care-l faceam cu fiecare oaie,pe care o aduceam acasa pentru a o adauga la turma,era sa iau un cutit bine ascutit,nu le taiam gatul,ci le marcam urechile.In Scotia il numeam ,,semnul lung”.In fiecare iarna,in luna noiembrie,obisnuiam sa luam mieii nascuti de primavara si sa-i ducem intr-un staul mai jos de casa noastra.Era un staul mare,de aproximativ 60 la 80 de acri.Mieii acestia urmau sa ierneze acolo in camp,fiind hraniti dintr-un jgheab de lemn in care puneam mancare in fiecare dimineata.In luna august,fiind deja un tinerel,m-am dus la studii in Edinburgh.Oile mi-au lipsit mult.Intr-un sfarsit de saptamina,auzind ca fratele meu are deja miei de-o luna,mi-am zis: ,,Merg acasa sa vad oile”.Aveam o motocicleta cu care am facut tot drumul pana acasa.In prima dimineata i-am zis fratelui meu: ,,Merg cu tine sa hranim mieii”.Ajungand la usa staulului i-am zis fratelui meu: ,,Lasa-ma sa-i chem eu”.Am inceput sa-i strig asa cum obisnuiam intotdeauna,erau toti imprastiati prin tarc.I-am chemat din nou dar nici macar unul nu si-a ridicat capul.Am incercat din nou dupa care am renuntat si i-am spus fratelui meu ,,Cheama-i tu!”si el i-a chemat. Vocea lui semana mult cu a mea,multi oameni nu puteau face diferenta intre vocea lui si vocea mea si totusi,cand i-a chemat,fiecare mielusel din tarc si-a ridicat capul si a inceput sa fuga spre el.Vocea mea era un simplu sunet pentru ei dar vocea fratelui insemna ocrotire intr-o dimineata rece si inghetata.Mieii cunosteau vocea pastorului.

Intr-o zi eram acasa in vacanta de vara si lucram cu fratele meu.Ne uitam la niste miei care fusesera separati de mamele lor intr-un alt staul.Si cum stateam si admiram mieii deodata am simtit nasul unei oi mirosind in palma mea.M-am uitat in jos si am vazut ca era o oaie de vreo cinci ani,oaie pe care cand era doar un miel am ingrijit-o timp de sase luni,hranind-o si purtand-o in brate.Cu toate ca dupa cele sase luni a trebuit sa se hraneasca iar pe camp oaia aceea venea tot timpul dupa mine.Si celelalte oi ma cunosteau ca si pastor al lor dar nu erau atat de atasate de mine ca acesta una.Asadar oaia nu ma vazuse de aproape trei ani.In perioada aceea erau aduse de pe un deal si tinute intr-un staul de la marginea dealului la o departare de ferma de aproape trei mile.Stateam acolo cu fratele meu care in timpul acestor trei ani ii fusese pastor.Cu toate acestea oaia a venit la mine,fapt care m-a bucurat pentru ca inca isi mai aducea aminte de mine.Imi mai aduc aminte ca in timpul perioadei mele de pastorire a oilor a aparut o capra alba.Nu stiu de unde venise dar presupun ca s-a ratacit de la o alta turma.Arata ciudat intrucat semana mai mult cu o oaie decat cu o capra.Ce mi-a atras atentia a fost ca nici o oaie de pe deal n-a crezut ca si capra este oaie si de aceea nici nu s-au alaturat ei.

Exista un lucru care nu lasa oile sa stea culcate si anume antagonismul in interiorul turmei.Noi aveam ceea ce eu obisnuiam sa numesc ,,oaia sefa”.Intr-un cotet de gaini gaina se numea ,,gaina cu ordinea”. Intotdeauna exista o oaie care vroia sa fie oaia cea mai grozava,sau sefa,care sa se evidentieze si sa-i zica pastorului”: ,,Uita-te la mine cum am eu grija de toate celelalte".Cateodata ma luam de cate o oaie si o certam zicandu-i: ,,Las-o in pace”si oaia intelegea.Cand oile se odihnesc nu se odihnesc pe un loc sterp ci se strang toate si se culca unde-i locul plin de iarba.Cand le vedeam stand in picioare stiam indata ce nu le placea. Oaia care facea pe sefa incerca sa le arate celorlalte cat de grozava este.Se ducea la cate o oaie care statea culcata si o calca pe picioare,uitandu-se fioros la ea,dupa care o vedea-i pe cealalta,biata de ea,sculandu-se si fugind cativa metri mai incolo.Apoi se ducea la alta oaie si tot asa pana ridica toata turma in picioare si nu se oprea pana nu ma vedea.Pentru o oaie ca acesta aveam un fluierat specific si dupa ce fluieram o singura data oaia inceta si dupa cateva clipe toate oile se culcau la loc.Oile nu stau culcate cat timp exista vrajba,frustrari si tulburari intre ele.

Oaia trebuie sa bea apa ca sa poata trai.O oaie are 70% in corpul sau fluid cum de fapt exista si in om.Intr-un anumit sezon al anului oaia nu are nevoie sa bea multa apa pentru ca si-o ia din roua.Imi amintesc cum ieseam cu turma diminetile de primavera si vara devreme pe la ora trei sau patru in fiecare dimineata.Pastoream turma in partea cea mai de vest a teritoriului unde rasaritul soarelui era mai tarziu decat in partile coastei de sud si de est.Indata ce soarele rasarea vedeam cum coborau oile de pe varful dealurilor in vaile unde era iarba cea mai verde.Cateodata puteai vedea cum stralucea valea incarcata de roua,incat iti dadea impresia ca vezi un camp plin de perle unde oile mancau si beau in acelasi timp.O oaie niciodata nu va bea apa dintr-o apa care curge repede.Cand ne duceam turmele de la ferma trebuiau adunate si coborate de pe deal.Veneau de pe cea mai indepartata parte a dealului si eram nevoiti sa trecem cu oile prin doua paraie.Dupa ce le duceam pe o zi calduroasa distanta de aproape trei mile oile erau atat de insetate incat le atarna limba din gura.Asadar primul parau pe care-l treceam era plin de pietris si bolovanis.Era o apa repede curgatoare cu multe unde si din acesta cauza nici macar o oaie,nici chiar cea mai insetata,nu s-ar fi oprit sa bea.Dar cand ajungeam la celalalt parau,la o jumatate de mila de primul,vadul era foarte larg si apa linistita. Din aceea apa linistita fiecare oaie se oprea ca sa bea."

Partea a-II-a

,,O parte a tarmului nostru avea niste maluri foarte abrupte care erau aproape perpendiculare in mare.Daca stateai sprijinit in bat si te aplecai peste mal vedeai cum peretele,in unele locuri,era curbat sub tine spre interior.Presupun ca aceste maluri aveau o inaltime de aproximativ saptezeci de metri dar pentru ca erau abrupte si periculoase erau puse terasamente si garduri incat numai oile le puteau folosi.Pe tarmurile acelea iarba era foarte verde.Oile erau foarte entuziasmate de iarba de pe cealalta parte si de multe ori iarba din locurile cele mai greu accesibile si cele mai primejdioase pare a fi cea mai buna.Oile noastre obisnuiau cateodata sa mearga pe aceste maluri.Cateodata coborau dar nu se mai puteau intoarce.Imi amintesc ca un pescar care-l cunosteam m-a sunat si mi-a spus ca a vazut una dintre oile mele coborate pe terasament.La vestea acestea eu si fratele meu a trebuit sa trecem dealurile pana am ajuns la malul acesta unde am gasit oaia pascand in iarba aceea mare si verde.Iarba era bine ciugulita pentru ca oaia statuse acolo mult timp.A reusit sa sara jos pe mal dar n-am mai reusit sa vina cativa metri inapoi.Cu toate ca am reusit sa o scoatem de acolo doua zile mai tarziu a murit.Dupa ce am taiat-o am gasit ca toata iarba pe care o mancase se intarise si se facuse ca un bulgare.In loc sa o hranesca in cele din urma i-a luat viata pentru ca nu a avut nici un lichid.A fost total deshidratata incat n-am mai putut digera mancarea asimilata.

Jumatate din timpul meu ca si pastor l-am trait ingrijindu-ma de acele oi care se rataceau.Stiam ca unele oi se rataceau mult mai usor ca altele si cu timpul le cunosti pe toate iar in cele din urma invatasem si locurile unde sa le caut cand se rataceau.O oaie se poate foarte usor culca intr-o anumita pozitie din care pur si simplu nu-si mai poate controla picioarele fara a fi in cele din urma ajutata de pastor.Este asa numita ,,oaie incurcata”si sunt doua lucruri care o fac pe o oaie sa se incurce.Unul este acesta:isi alege locul cel mai bun si mai confortabil pentru a se culca.Oaia care-si dorea un loc usor accesibil era intotdeauna in pericol pentru ca se culca si cateodata isi incurca picioarele in asa fel incat isi pierdea echilibrul si nu-si mai putea aduce picioarele inapoi pe pamant.Incepea sa scurme pamantul pana rupea toata iarba si tot nu se putea ridica.Cu cat statea culcata mai mult cu atat crestea mai multe pericolul.Incepea sa se umfle,voma,se ranea la picioarele de care avea atata nevoie.Mai era ceva ce facea o oaie sa se incurce si aceea era lana de pe ea care cateodata era prea grea.Biata oaie se culca iar lana in care se agatau tot felul de lemne si de scaieti devenea atat de grea incat oaia raminea imobilizata la pamant.Cu o luna inaintea tunderii oilor puneam intotdeauna la mine o pereche de foarfece pentru tuns oile.Cand aveam o oaie care zi de zi raminea intoarsa pe spate, nemaiputandu-se ridica din nou, nu era nimic altceva de facut decat sa o tunzi.Lana era atat de deasa incat cu greu o tundeai.Dar trebuia sa o tunzi pentru ca altfel oaia murea.Dupa aceea oaia se simtea stanjenita pentru ca era tunsa prea scurt,era in pericol sa o arda soarele dar mai bine arsa de soare decat moarta.

Intr-o iarna,cam prin noiembrie,am intarziat in a aduce oile mai tinere jos la staul,asa ca erau inca sus pe munte.Iarna aceea incepuse ceva mai devreme ca de obicei, o furtuna de zapada insotita de viscol si de aceea am fost obligati sa urcam pe munte pentru a aduce oile jos.Aveam de urcat impotriva viscolului,era greu sa vezi in ce directie mergeai datorita zapezii care iti intra in ochi.Apoi era greu sa respiri pentru ca iti intra zapada in gura iar hainele se umpleau cu zapada, care apoi ingheta pe tine.Mergeam pe o carare de munte pe care o cunosteam pe dinafara si totusi trebuia sa ma uit la fiecare centimetru si sa lupt pentru fiecare pas pe care-l faceam.O faceam dintr-un singur motiv:eram ingrijorat pentru oile mele.In spatele meu venea fratele meu,mare si voinic.Eu eram poreclit ,,mititelul” iar el ,,uriasul”.Dupa o vreme,cand vroiam sa-i zic ca nu mai pot am simtit cum fratele meu ma bate pe umar si apoi imi zice: ,,Merg eu in fata acum”. El a trecut in fata iar eu am mers in spatele lui si totul s-a schimbat,nu am mai simtit ninsoarea.Era fratele meu cel mare in fata mea si tot ce trebuia sa fac era sa merg doar dupa el.Ma uitam la picioarele lui si calcam pe urmele lasate de el si am mai descoperit ceva.Cu cat mergeam mai aproape de el cu atat imi era mai usor; in momentul in care ramaneam in urma, chiar si doi pasi, incepeam din nou sa lupt pentru mine insumi,daca nu ma grabeam sa-l ajung din nou.

Pe vremuri scaldam oile cu doi dintre fratii mei.De obicei turistii care vizitau zona aceea cand vedeau oile in bazin opreau masinile si veneau sa vada.Unul dintre turisti,cand l-a vazut pe fratele meu mai mare luand bietele oite si aruncandu-le in apa a zis: ,,Vai de mine,nu crezi ca esti prea brutal cu oitele acelea?”In aparenta cand ii vedeai pe acesti flacai luand cu mainile lor mari cate o oita ti-se parea ca totul se face fara mila dar in realitate el prindea oaia exact cum trebuia prinsa ca sa n-o faci sa sufere.Mainile acelea mari si dure in aparenta erau niste maini blande iar ceea ce parea a fi facut fara finite era un tratament facut cu toata atentia.Bineinteles ca pentru oaie era neplacut sa fie muiata in aceea apa cu substante si tot la fel nu le placea cand le dadeam injectii pentru a le proteja de boli.Dar fie ca-i placea fie ca nu trebuia sa suporte tratamentul.Pastorul trebuia sa o faca iar oile trebuiau sa o accepte pentru ca era spre binele lor.

L-am ascultat demult pe un pastor din Highland predicand,era un pastor simplu si nu un teolog,predica simplu si din suflet.El zicea: ,,La ce ma gandesc cand vorbesc despre bunatate si indurare?Ma gandesc la acei pastori care trec pe drum cu toiegele in mana si isi duc oile acasa.Oile vin in urma lor.In spatele oilor sunt doi caini,pe unul il cheama Indurare si pe celalalt Bunatate.Apoi le zicea cainilor: ,,Aveti grija de ele si pentru ca oile sunt ce sunt si incep sa iasa de pe drum.Ce crezi ca se intimpla?Bunatatea fuge si aduna oile inapoi in turma si pe cararea lui Dumnezeu. Ceva mai tarziu,pe drum in jos,alte oi vor face la fel si vei vedea pe Indurare fugind dupa ele si aducandu-le din nou la turma.Zicea el:,,Sunt doi caini minunati,Bunatate si Indurare."(Douglas MacMillan)

O mica lumanare in lumina Invierii
 

Paharul de lemn si painea ce se odihnesc pe masa se vor ridica binecuvantate spre cer si ori de cate ori vom manca din painea aceasta si vom bea din paharul acesta vom vesti moartea Domnului pana va veni EL,clipa cand rodul vitei se va bea iar,intr-o zi, cu bucuria revederi,in Imparatia lui Dumnezeu. Mormantul l-a primit in gradina sa pe Cel intors dintre spinii si maracinii lumii,in care,demult,noi am plecat cu ochii in lacrimi. Aruncandu-se pe Sine Insusi deasupra gandului mortii ne-a eliberat de incertitudinea gandului cand isi va implini Dumnezeu promisiunile.Murind pe Cruce si aducand la viata prin biruinta Sa o noua lume,prin puterea Lui de viata datatoare insufletind-o,a eliberat in vechea lumea inlantuita-n pacat vestea ca Isus Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata lumina a lumii,iar cei ce stateau in intuneric,au ridicat capul cand portile iadului au cazut si pe Domnul Vietii l-au cunoscut,au vazut ca in EL era viata si viata era lumina oamenilor iar lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.Pace Tie drag Isuse,peste regi si neamuri Domn,intr-a Duhului durere,intr-al primaverii somn,clipa Invierii se apropie,lumanarile credintei stau gata sa se aprinda,lumina lor sa se contopeasca cu a Ta,tacerea e pe sfarsite si cantecul biruintei se aude din ce in ce mai aproape.,,EL a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor pentru voi,care prin EL sunteti credinciosi in Dumnezeu care l-a inviat din morti si I-a dat slava,pentru ca credinta si nadejdea voastra sa fie in Dumnezeu".Sa piara intunericul,sa cada giulgiul,sa se rastoarne piatra,cu moartea pre moarte calcand.Se apropie clipa,ceasul Invierii,noaptea durerii aproape a trecut.,,Vestea pe care am auzit-o de la EL si pe care vi-o propovaduim este ca Dumnezeu este lumina si in EL nu este intuneric".

Pantokrator
 

Albert Schweitzer spunea ca daca a existat o umanitate a lui Dumnezeu atunci ea s-a realizat prin intrupare in persoana lui Isus,cel ce dintr-o profunda constiinta mesianica s-a numit pe sine Fiul Omului,iar lucrul cel mai important este ca aceasta idee transformata in realitate a ramas mereu vie,in drumul ei prin istorie,in constiinta comuna a acelora care au fost gata sa-i primeasca manifestarea intr-o forma pe care nimeni nu o banuia,ale carora ganduri au fost dominate intr-o asemenea forma de aceasta personalitate istorica astfel incat unitatea divinului cu umanitatea asumate-n EL a intrat in constiinta lor comuna iar acele clipe,ce au reprezentat cursul exterior al vietii Sale se repeta in ei,cei ce au crezut, intr-o maniera spirituala.

Isus a predicat prima data Imparatia ca pe ceva viitor,asemenea Botezatorului,dar in fata raspunsului de inceput al oamenilor,parca sincer si dornic,cauzat de puterea predicilor Sale,l-a facut poate sa spere ca Imparatia,intr-o anumita forma,este deja prezenta,ca Tatal desi inca nu-si arata manifestarea exterioara indubitabila a maretiei si implinirii ei,a lasat-o sa vina printre oameni intr-o tacuta si discreta forma,cu o umila si graduala dezvoltare iar mareata idee din parabolele Sale,care a dominat perioada de mijloc a vietii Sale publice,asemanarea dintre Imparatie si samanta de mustar, i-a stapanit cu bucurie si speranta gandirea.Cu cat insa esecul acestei idei devenea din ce in ce mai evident,conform criticilor sai moderni,datorita respingerii si dezinteresului crud aratat de compatriotii Sai,centrul de gravitatie al gandirii Sale s-ar fi mutat la lumea de dincolo de mormant,la imaginea unei intoarceri glorioase pentru a cuceri definitiv si a judeca lumea care s-a ridicat impotriva Lui.Strigatul Sau de pe Cruce,plin de disperare dar si de speranta,a eliberat o influenta de viata datatoare,ca orice tragedie escatologica,a generat o miscare prin care toata magnitudinea religioasa este adusa din viitor in prezent,devenind un prezent spiritual indivizibil.Aceasta conduita mesianica a acestui unic mare om a dat nastere la o inclestare intre prezent si la ce urmeaza dupa el,si a dus la absorptia viitorului in prezent,un proces al carui final nu a venit inca dar asteptat cu aceiasi tensiune vibranta,generata de unda de soc a Celui care a creat-o.In acest sens Isus a si acceptat lumea dar a si fost in conflict cu ea,in tensiunea contopirii viitorului cu prezentul,Imparatia invadand lumea dinspre sfarsitul care inghite prezentul,intr-o ultima si finala contopire.Imparatia era printre ei dar nu era decat in putini dintre ei,restul fiind orbi calauzind alti orbi.

Intr-o asemenea tensiune mesianica,sub presiunea extraordinara a evenimentelor,acest minunat tanar Fiu al Omului,si-a indreptat fata hotarat spre menirea Sa iar certitudinea acestei idei,cu privire la iminenta actiune a lui Dumnezeu in istorie, l-a stapanit intr-o asemenea masura si cu o asemenea putere,dupa cum spunea Keim,incat curajul sau s-a impletit cu determinarea de neclintit de a salva de judecata iminenta ce putea fi salvat.EL a actionat asa stiind ca timpul Imparatiei a inceput sa se reverse in istorie,iar acest aparent idealism extrem al gandirii Sale nu putea naste o cale de mijloc pe care nu a luat-o in considerare in nici un moment.Constiinta,in aceasta stare,se va gasi fata-n fata cu necesitatea de a se elibera de aceasta lume,sa stea singura in fata ei,pentru a o recuceri de pe pozitia acestei inalienabile libertati a spiritului.Baur s-a inselat,credinta crestina nu s-a pietrificat,printr-o bizara alienare,intr-o forma tranzitionala,o religie care ar fi putut conduce catre adevarata credinta dar a ramas intr-o stare de pietrificare,tinand prizoniere toate fortele ei latente.Credinta Lui,constiinta de sine,a fost o victorie asupra lumii,pentru ca doar o constiinta pozitionata in acest mod,in antiteza cu spiritul lumii in integralitatea lui,care nu se multumeste un rol sters in drama lumii,ci o infrunta cu libertatea credintei,in aveasta constiinta sunt prezente adevaratele forte ale vindecarii lumii.

In viziunea multora de la picioarele Crucii,de atunci si de peste timp,aceasta conduita a sa,mesianica,a carat mereu cu ea,in adancuri,consecintele inexorabile care au urmat.Pentru multi din ce ce ii cereau sa se coboare,atunci ca si acum,odata cu ultimul Sau strigat,intregul sistem eshatologic a cazut asupra Lui in ruine,ramanand ca singura realitate spiritual aceasta lume,pe care Hristos,prin cuvintele Sale,a chemat-o la viata din lumea care-L respinsese.Acest ultim strigat,pe care multi l-au considerat o abandonare a viitorului escatologic,ar fi fost adevarat Sa acceptare a lumii.In acest mod au incercat sa-L ingroape in ruine unei lumi in care din Fiul Omului sa ramina doar omul,maret,eroic dar zdrobit sub greutatea idealismului propriei gandiri.In Noul Testament,cu privire la Hristos,se foloseste sintagma archegos,cel ce merge inainte deschizand drumul,incapsuland in Sine noul exod al poporului lui Dumnezeu din lume spre eternitate,iar EL,in fruntea lor deschide drumul spre viata si mantuire,invingand moartea si orice putere vazuta sau nevazuta ostila.EL a mers inainte,in cer,pentru a pregati un loc celor ce-L urmeaza,si cu siguranta va veni iar,in cea mai mare putere si slava ce au fost pe lume,iar puterea Sa,impreuna cu cuvantul Sau judeca permanent lumea.A infruntat suferinta ce-i statea in fata,cu ochii fixati spre acest maret viitor,cand manikos erota,dupa cum spunea Cabasila,iubirea netarmurita, va arata ca infinitatea raului nu exista.Evanghelia nu prezinta un sistem de mantuire,ci vestea ca Hristos este adevaratul Domn al lumii,adevarata Lumina a lumii,pe care mormantul nu a putut sa o tina.Aceasta veste este mantuirea,mai presus de ruinele noastre,de putinul nostru,de esecurile noastre,de conceptele noastre.

Dupa cum spunea un poet: ,,Gratii:banuieli,temeri,neincredere-umbra nelinistilor noastre.Sa fie cunoasterea o rasfrangere-n geamuri?Mai bine sa cred si sa vad,cu ochii iubirii,si sa-mi castig libertatea".

Crestinul si lumea: xenos, parepidemos si paroikos
 

Prima parte

,,Exista un grup de cuvinte ale NT care au ajuns sa fie un fel de rezumat al atitudinii crestine fata de lume,ele descriu o persoana care este un peregrin,un vizitator,un strain si nu un locuitor intr-un loc.Primul dintre aceste cuvinte este xenos.In greaca clasica inseamna ,,strain”,in contrast cu ,,polites”(cetatean al tarii),cu epichorios(un locuitor al tarii)si cu endemos(un indigen al tarii)El poate insemna chiar un calator sau un refugiat.Pasajul cel mai concludent pentru semnificatia acestui cuvant in gandirea crestina este pasajul din Evrei unde patriarhii sunt numiti straini si peregrini toata viata lor,crestinul,la randul sau fiind un xenos,un strain in aceasta lume.In lumea antica strainul nu se simtea convenabil.In papirusuri un om scria ca el este dispretuit de toti motivand pentru ,,ca sunt un xenos,strain”.Altcineva scria acasa ca sa le comunice rudelor sale ,,Nu va ingrijorati in legatura cu mine pentru ca,personal,sunt familiarizat cu aceste locuri si nu sunt strain,xenos,aici”.Un altul scria: ,,Este mai bine pentru voi sa fiti in casele voastre proprii,oricum ar fi ele,decat sa fiti epi xenes,adica intr-o tara straina”.

In lumea antica locurile unde membrii se intalneau pentru a lua masa impreuna erau foarte obisnuite;iar aceia care se asezau erau impartiti in sudeipnoi,membrii, si xenoi,straini,care sunt oaspeti numai pentru ca li se ingaduie sa fie,doar din politete.Un soldat mercenar care servea intr-o armata , era un xenos,un strain (Xenofon,,Anabasis”).In Sparta strainul era in mod automat considerat ca si ,,barbar”,xenos si barbaros insemnau unul si acelasi lucru (Herodot). Avem aici,asadar,adevarul conform caruia in aceasta lume crestinul este intotdeauna un strain,in aceasta lume el nu este niciodata acasa,si el nu poate niciodata sa considere aceasta lume ca si locuinta sa permanenta.Si tocmai din aceasta cauza va exista mereu posibilitatea ca el sa fie inteles gresit, sa fie considerat o persoana straina ,care urmeaza o cale ciudata, ce nu coincide cu calea celorlalti oameni.Cat timp lumea este lume crestinul trebuie sa ramina un strain in ea,pentru ca cetatenia lui este in cer(Fil 3:20).

Al doilea cuvant care descrie pozitia crestinului in lume este cuvantul parepidemos.In greaca clasica cuvantul este un cuvant care descria o persoana stabilita temporar intr-un loc,fara ca acel loc sa devina un loc de resedinta permanenta.In NT el este folosit cu privire la patriarhi care nu au avut niciodata o resedinta stabile,ci erau straini si pelerini (Evrei 11:13).Petru foloseste acest termen pentru a descrie pe crestinii care traiau in Asia Mica;ei erau ,,straini”imprasitati prin toata tara,exilati de acasa.Apelul sau catre frati este ca ei sa se abtina de la dorintele trupesti care ataca sufletul,pentru ca ei sunt straini si peregrine(I Petru 2:11).Grecii care locuiau in Roma se numeau parepidemoi (Polybius).In papirusuri un om cere permisiunea pentru parepidemein pros kairon,a se stabili temporar intr-un loc,pe o anumita perioada de timp;iar unui alt om i se da permisiunea de a sta,dar el nu are voie sa ,,parepidemein" pe o perioada mai lunga de douazeci de zile; timpul lui de sedere temporara nu trebuia sa depaseasca acea durata.

Crestinul este in mod esential un rezident temporar in aceasta lume,el este o persoana,in esenta,pe drum.El poate sa se gaseasca aici dar radacinile lui nu sunt aici,si nici caminul lui permament nu este aici.El traieste intotdeauna ca si unul care priveste in perspectiva. Intimplator, aceasta conceptie despre viata nu era neobisnuita la marii autori greci.Marc Aureliu spunea: ,,Viata este o lupta si o vizita [parepidemia]intr-o tara straina”. Diogene Laertiu,in ,,Vietile filozofilor”,relateaza o afirmatie despre Anaxagoras: ,,Era distins prin bogatia si pozitia sa sociala,si in plus pentru generozitate,prin faptul ca el a renuntat la averea sa in favoarea rudelor sale.Pentru ca atunci cand ei l-au acuzat ca o neglijeaza el le-a raspuns: ,,Atunci de ce nu va ingrijiti voi de ea?”Si in final el s-a pensionat si s-a preocupat de cercetari stiintifice fara a se mai ocupa de afaceri publice. Cand cineva i-a pus intrebarea ,,Nu te intereseaza tara in care te-ai nascut?” el a raspuns cu blandete: ,,Ma intereseaza foarte mult patria mea”si a indicat cerul”.Epictet descrie un tablou al vietii asa cum o vedea el: ,,Oamenii se comporta ca si un calator care se afla pe drumul spre propria tara,care se opreste la un han bun si intrucat acest loc ii face placer,ramine aici.Omule ti-ai uitat scopul,hanul acesta nu era tinta ta finala,ci numai una temporara. ,,Dar acesta este un han foarte bun”.Si cate alte hanuri si poeni foarte bune nu mai exista pe langa acesta-si ele sunt doar niste etape in calatorie.” Epictet a vazut lumea nu ca pe o destinatie a calatoriei ci ca pe un han pe cale.Cuvantul parepidemos descrie un om care efectueaza o vizita temporara intr-un loc dar care nu are nici o locuinta permanenta acolo.Crestinul nu dispretuieste lumea dar el stie ca pentru el lumea nu este o locuinta permanenta ci doar o etapa a calatoriei.

Al treilea cuvant care descrie relatia crestinului cu lumea este substantivul paroikos cu verbul sau paroikein.In greaca clasica cuvantul cel mai usual este metoikos si descrie ceea ce era cunoscut ca si ,,rezident strain”. Rezidentul strain era un om care venea sa locuiasca intr-un loc fara a fi naturalizat.El platea o taxa de strain,era un vizitator autorizat.El locuia intr-un anumit loc insa el nu renunta niciodata la cetatenia lui reala. Cuvantul paroikos apare deseori in Septuaginta,de unsprezece ori este cuvantul care traduce ebraicul ,,ger”.Acest cuvant semnifica strainul, prozelitul,strainul care locuia in cadrul familiei lui Israel.De zece ori el este echivalentul pentru cuvantul ,,toshab”,acesta fiind emigrantul care locuieste temporar intr-o tara straina,unde nu este naturalizat.Tucidide foloseste cuvantul metoikos pentru a-i descrie pe strainii care s-au stabilit in Atena,dar care inca nu devenisera cetateni.Herodot il foloseste cu privire la oamenii din Creta care sunt stabiliti aici dar care nu sunt cetateni ai tarii.Acesta este cuvantul care se foloseste in mod frecvent in contrast cu polites,cetateanul cu drepturi depline al unei tari si cu katoikos,omul care are resedinta lui permanenta acolo.O inscriptie din Carpathos imparte populatia in doua clase: politai si paroikoi,cetateni si rezidenti straini. Lumea antica a cunoscut bine termenul de paroikos;el descria un om care traia in cadrul unei comunitati dar a carui cetatenie era alta.Cuvintele erau folosite in special pentru iudeii din Diaspora,erau numiti paroikein in Egipt,Babilon si in tarile din afara Palestinei,in care au plecat siliti sau de buna voie.Pentru iudeu aceste cuvinte descriau o persoana care traia intr-o comunitate si care totusi era strain de ea."

In loc de final

,,Acest cuvant a fost asociat in mod special cu crestinii si cu Biserica crestina.Crestinul se afla tocmai in aceasta situatie-el locuia intr-o comunitate si prelua toate sarcinile acelei comunitati,dar cetatenia lui era in cer.Clement isi scrie epistola din Biserica paroikouse (participiul present)din Roma,Bisericii paroikouse din Corint.Policarp foloseste acelasi mod de vorbire atunci cand ii scrie Bisericii din Filipi.Biserica exista in aceste locuri dar adevaratul camin al Bisericii nu era acolo.Acum are loc o evolutie foarte interesanta.Cuvantul paroikos inseamna ,,resident strain”;verbul paroikein inseamna a locui intr-un anumit loc dar fara a fi un cetatean naturalizat al locului respectiv.Astfel substantivul paroikia a ajuns sa insemne ,,un grup de straini in mijlocul unei comunitati”si de la acest cuvant,paroikia,este derivat cuvantul ,,parohie”.Comunitatea crestina este un grup de oameni care traiesc in acesta lume dar care nu au acceptat niciodata standardele, metodele si caile acestei lumi.Standardele lor sunt standardele lui Dumnezeu, crestinul este in esenta o persoana a carui singura cetatenie adevarata este cetatenia Imparatiei lui Dumnezeu.

In lumea antica era o nefericire sa fii un strain intr-o lume straina. In ,,Scrisoarea lui Aristeas”se spune: ,,Este bine sa traiesti si sa mori in propria ta tara;o tara straina aduce dispret celui sarac si suspiciune fata de cel bogat,punand exilul lor pe seama unor fapte rele pe care acestia le-ar fi comis.Insasi faptul ca crestinul este strain,peregrin si vizitator este dovada ca odihna este ultimul lucru la care se poate astepta in viata si ca o popularitate lipsita de orice griji nu-i este harazita lui.Aceasta idée despre crestin ca strain in lume este adanc inradacinata in literatura Bisericii primare.

Tertullian a scris: ,,Crestinul stie ca aceea ce are el pe pamant este doar un pelerinaj dar ca demnitatea lui este in cer’’ (Apologia).Tot el,in aceiasi sursa,scria : ,,Nimic nu este interesant pentru noi in acesta lume cu exceptia plecarii noastre cat mai rapide de aici”.In ,,Scrisoarea catre Diognetus” se spune ,,Crestinul este un vizitator temporar printre lucruri trecatoare”.Clement din Alexandria, in ,,Paedagogos” spunea: ,,Noi nu avem patrie pe pamant”.Augustin, in ,,Despre doctrina crestina”, spunea faptul ca: ,, Suntem vizitatori incapabili de a trai fericiti exilati din patria noastra.Cautam o modalitate de a ne ajuta sa sfarsim durerile noastre si de a ne intoarce in tara noastra natala”.Ciprian, in ,,Despre mortalitate” spunea asa: ,,Trebuie sa cugetam,preaiubiti frati,trebuie sa reflectam mereu ca am renuntat la lume si ca intre timp traim aici ca si oaspeti si straini.Sa salutam ziua care ne indreapta pe fiecare dintre noi spre propriul nostru camin,care ne smulge de aici si ne ridica din cursele acestei lumi,punandu-ne din nou in Paradis si in Imparatie.Care om dintre aceia care au fost asezati in tari straine nu s-ar grabi sa se intoarca in propria lui tara?Care dintre aceia care se grabesc sa se intoarca la prietenii lui nu ar dori ca vantul sa bata mai tare,pentru ca sa poata sa-I imbratiseze mai curand pe cei dragi?Noi consideram Paradisul ca si tara noastra”.

In acelasi timp trebuie observant ca desi crestinii se considerau pe ei insisi ca straini,calatori si exilati aceasta nu insemna ca se separau de viata si de trairea obisnuita si ca se retrageau intr-o viata de inutilitate si inactivitate detasata si izolata.Tertullian mai scria: ,,Noi nu suntem ca si brahmanii sau gimnozofistii indieni,exilati din viata obisnuita.Noi traim ca si voi paganii,avem aceiasi mancare,aceleasi obiceiuri in ceea ce priveste traiul,imbracamintea si avem relatii de afaceri pretutindeni”(Apologia).Cea mai importanta exprimare a acestei modalitati de gandire este cuprinsa in ,,Scrisoarea catre Diognetus”.Crestinii nu se disting de restul oamenilor nici dupa tara,nici dupa limba si nici dupa obiceiuri.Pentru ca nicaieri ei nu locuiesc in orasele lor proprii;ei nu folosesc nici un mod special de vorbire si nu practica un mod de viata unic.Traind atat in orase grecesti cat si in localitati barbare,asa cum i-a fost sortit fiecaruia,si urmand obiceiurile tarii in privinta imbracamintii,a mancarii,si a celorlalte probleme legate de trai ei prezinta statutul remarcabil,si de ce sa nu recunoastem,vadit straniu al cetateniei lor.Ei locuiesc in patriile lor dar ca straini.Ei impartasesc toate lucrurile ca si cetateni si sufera toate ca si straini.Fiecare tara straina este patria lor si fiecare patrie este pentru ei o tara straina.Ei sunt carne dar ei nu traiesc dupa carne.Ei isi traiesc viata pe pamant dar cetatenia lor este in ceruri.Prin trairea lor in mijlocul lumii,si nu prin retragerea lor din lume,si-au aratat crestinii adevarata lor cetatenie.

Archibald Duff,misionar scotian,calatorind in India in 1849,in voiajul intreprins pe cursul superior al Gangelui,in orasul Futehpur-Sikri,care se afla la douazeci si patru de mile la vest de Agra,a intalnit o moschee mahomedana.Poarta avea o inaltime si o latime de aprox treisprezece metri iar in interiorul portii,pe partea dreapta,a observant o inscriptie in araba care spunea: ,,Isus,asupra caruia sa fie pacea,a spus: ,,Lumea nu este decat un pod:voi trebuie sa treceti peste el si sa nu va claditi locuintele voastre pe el”.Pentru crestin lumea nu poate sa insemne niciodata sfarsitul si un scop in sine;crestinul este intotdeauna un peregrin in calatoria sa”(William Barclay)

O carte interesanta
 

,,The Shadow of the Galilean" (by Gerd Theissen)

,,The Shadow of the Galilean is a fictional account of Andreas, a Jewish merchant in first century Palestine. After being imprisoned by the Romans for attending a demonstration against Pilate, he is forced to choose between being prosecuted for his suspected ties to rebels (Bannus and Barabbas) or gathering information about the various Jewish movements that might be a threat to Roman dominion in the land. Choosing the latter Andreas decides not to pass on information with any incriminatory content, opting in favor of things that Jews would have an interest in the Romans knowing (p. 24). Through repeated meetings with the Roman officer Metilius, Andreas reports his findings and embarks on his own spiritual pilgrimage.

Fearing the Essenes’ antagonism towards the Temple and the difficulty in ascertaining their political allegiances, the Romans send Andreas to discover more about this secretive community. On the journey through the Dead Sea wilderness Andreas and his companions encounter Baruch, a banished Essene who the travelers encourage to join their band. Through him they are given enough information to formulate a report. Ignoring the Essenes’ hatred for Rome and riches, claims of an end times religious war, and prophecy of imminent political change (43,44), Andreas details the community as one concentrating on religious affairs that practices stern monogamy, follows a different calendar and still pays taxes to the Temple.

The execution of John the Baptist as well as the recent activity of “terrorists” in the area provides the backdrop for Andreas’ next commission: to determine any threat Jesus might pose to Roman rule. His quest for answers takes Andreas to Nazareth where he encounters a couple who have lost their sons, two to economic concerns and the third to the call of Jesus. After this he is kidnapped by zealots and learns of the injustice that has led many to join these rebel communities. Andreas then visits the family of Mattias, whose sick daughter expects Jesus to heal her, and while there engages in theological debate with a rabbi and a scribe. Passing through the toll collector’s booth he speaks with the man who has assumed Levi’s position and the problems associated with it, namely a bunch of beggars who expect handouts because of the hope they have found in Jesus. These events culminate in a conversation Andreas has with his friends Joanna and Chuza. During this interchange it is revealed that Joanna has, unbeknownst to her husband who is a Sadducee, become a follower of Christ.

Amazed by the influence and allure of this elusive character, Andreas sets out to write a report on Jesus that will protect Him from the wrath His controversial ways could incur. Defining the Galilean as poet, prophet and itinerant philosopher, Andreas seeks to hide the Jesus who preaches a reliance on conscience over that of regulation and laws, who elevates the esteem of the masses and views the current powers as transient. Delivering this report to Metilius, Andreas proposes a means by which the tensions of rebellion can be satiated: a full pardoning of criminal acts against the state, the remission of debts and the settling of landless people on the frontier. In suggesting this he hopes to win the freedom of a friend imprisoned, create a more equitable society and portray Jesus as a benefit, not a detriment, to the Romans. This proposal leads to a meeting with Pilate who contorts Andreas’ vision into a tool to gauge the sentiments of the people and orders that Jesus and two of the three rebels who were recently captured face execution. After the crucifixion Andreas has one final conversation with Metilius (now a God-fearer) about what factors caused the death of Christ.

Dejected and depressed Andreas receives word from Barabbas about the debt the young zealot owes to Christ, discovers Baruch has joined the messianic following of Jesus and dreams of the Son of Man defeating the beast of Roman power and influence. Recognizing Christ’s triumph over even the adversity of the grave, Andreas joins Baruch in fellowship and celebration as the story concludes."

Repere ideatice şi istorice ale întâlnirii dintre gândirea filosofică greacă şi Revelaţie

,,La Sfinţii Părinţi ai Bisericii teologia şi filozofia, deşi au domenii, metode şi scopuri diferite, se află într-o relaţie specială inevitabilă, într-o corespondenţă şi într-o corelaţie reciprocă. Având un statut şi scop propriu, nici una din ele nu vrea, nu poate şi nu trebuie să se substituie celeilalte, fiecare răspunzând unei alte necesităţi a spiritului uman. Dar totuşi ele nu pot fi nici separate. În cele din urmă, întâlnirea dintre credinţa creştină şi filosofia greacă a avut ca rezultat o dublă împlinire. Chiar dacă poate fi considerată deviată, căutarea înţelepciunii poate oricând să fie mai avansată în raport cu gândirea creştină într-un aspect sau altul al domeniului metafizicii, antropologiei, ştiinţei, filosofiei. Aceste valori, achiziţii, au fost mereu integrate patrimoniului revelat, contribuind, astfel, la amploarea sa recapitulativă. Pe de altă parte, credinţa poate conferi cercetărilor şi căutărilor umane o lumină asupra sensului şi adevărului lor ultim, le poate purifica, transfigura şi, în cele din urmă, le poate evangheliza şi boteza.

Originalitatea şi dinamismul teologiei Sfinţilor Părinţi de limbă greacă ai Bisericii unifică în mod organic reprezentarea elină ca formă exterioară care slujeşte liturgic dogma înomenirii, cu spiritualitatea şi gândirea bisericească ca substanţă. Teologia patristică exprimă unitatea organică, sintetică şi magistrală dintre limba filosofică grecească şi conţinutul învăţăturii creştine. Iar cele două sunt atât de legate ca formulare, încât pot fi distinse doar metodologic. Principiile filosofice sunt reprezentări formale care slujesc exprimării adevărului teologic. Sfinţii Părinţi de limbă greacă nu creează raţional, silogistic şi dialectic învăţătura dogmatică, ci o exprimă şi o expun în acest mod (...) Fără a considera creştinismul o transmutare a tuturor valorilor antice şi considerând Întruparea un fapt istoric, adică o împlinire şi o culminare a istoriei iar nu negarea ei, Sfinţii Părinţi înrădăcinaţi în Tradiţia biblică, liturgică, ascetică şi mistică de origine vechi-testamentară şi apostolică a Bisericii au găsit în vocabularul filosofic elin şi elemente bune şi valorificabile."

Articolul integral poate fi citit aici

Punte peste timp:viata primilor crestini
 

"Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri niciodata."(Iisus din Nazaret)

,,Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Descrierea generală a vieţii comunităţii creştine apostolice se regăseşte în sumarele narative ale Faptelor Apostolilor. "Epistola către Diognet" este un alt text care descrie paradoxala cetăţenie a creştinilor în lume şi mai presus de ea.Anumite aspecte socio-morale ale comunităţilor creştine primare, precum comuniunea spirituală şi materială, comuniunea şi vânzarea bunurilor, cei şapte diaconi şi organizarea asistenţei sociale, colecta antiohiană ca expresie a dragostei între comunităţi, practica ospitalităţii misionare, dimensiunea cultică a comunităţii apostolice, au fost abordate şi analizate în spaţiul teologiei româneşti.

Creştinii din Ierusalim

Comunitatea creştină ierusalimiteană reprezintă Biserica-mamă şi comunitatea arhetipală, paradigmatică, exemplară, la care se vor raporta ulterior toate comunităţile creştine din decursul istoriei. Sumarul redă cele patru elemente esenţiale ale ethosului creştin originar: "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2, 42). Dintre toţi aceşti patru termeni, cel care a rămas până în prezent învestit cu o excepţională relevanţă ecleziologică este "părtăşie", "comuniune" (koinonia). Regăsirea paradigmei comunionale în ecleziologia ortodoxă neopatristică, în cea catolică modernă (după Conciliul Vatican II) şi chiar în dezbaterile ecleziologice ecumenice este de la sine grăitoare pentru relevanţa teologică generală a acestui termen. Koinonia creştină are, aşa cum demonstrează exegeţii, conotaţiile unei comuniuni noetice (de gândire), liturgice, ierarhice, materiale şi spirituale (folosirea în comun a bunurilor materiale şi participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos): "Koinonia primilor creştini evocă în primul rând modul în care ei foloseau bunurile materiale, dar este evident că nu se poate limita sensul acestui termen numai la folosirea în comun a bunurilor, ci ea implică şi o comuniune spirituală. Dimensiunea comuniunii fraterne se bazează pe comuniunea verticală cu Dumnezeu. Punerea în comun a bunurilor nu constituie decât manifestarea exterioară a unirii duhovniceşti profunde care animă comunitatea creştină. Nu se poate separa folosirea în comun a bunurilor de participarea la aceeaşi viaţă spirituală şi la aceeaşi mărturisire de credinţă" (pr. conf. dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor).

Atitudinea creştină vizavi de comuniunea bunurilor prezintă anumite aspecte asemănătoare cu cele ale comunităţii secesioniste şi naţionaliste de la Qumran, dar şi deosebiri radicale: "Comuniunea bunurilor în comunitatea primară nu a constituit niciodată un fenomen de masă, nici o obligaţie, după cum reiese din episoadele despre Barnaba şi despre Anania şi Safira. Dreptul proprietăţii în Biserica primară a fost întotdeauna recunoscut, iar generozitatea a fost totdeauna spontană potrivit libertăţii şi disponibilităţii fiecărui membru al comunităţii. De aceea folosirea bunurilor avea un aspect mai mult harismatico-caritativ decât instituţional. Pentru Faptele Apostolilor comuniunea bunurilor subliniază aspectul religios al situaţiei economice, unde o astfel de comuniune este semnul expresiv al dragostei (agape) creştine" (pr. Constantin Preda).

Prin cartea Faptele Apostolilor, Evanghelistul Luca prezintă modul de viaţă al comunităţii ierusalimitene pentru un mediu elenistic care cunoştea idealul comuniunii bunurilor materiale între prieteni. Sumarele descriptive din F. Ap. 4, 42: "Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una; şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte" şi din F. Ap. 4, 32: "Şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte", nu redau pe "a avea" în sensul unei proprietăţi juridice, ci redau o situaţie a unei comunităţi în cadrul căreia toate realităţile, inclusiv proprietatea şi folosirea bunurilor, derivă din impactul spiritual al Învierii Domnului şi revărsării Duhului, al Paştilor şi al Cincizecimii. Creştinismul aduce un salt calitativ de la idealul comunional antropologic al prieteniei la cel hristologic al comunităţii euharistice. Comportamentul creştin derivă din această realitate comunională, care constituie comunitatea eclezială, conferindu-i o dinamică interioară şi exterioră, în solidaritate şi misiune. Cei care veghează la respectarea acestei rânduieli comunionale, inclusiv sub aspect social, sunt apostolii care formează grupul martorilor privilegiaţi ai Învierii Domnului, didascalii şi iconomii comunităţii.

Barnaba, Anania şi Safira

Unul dintre aspectele fundamentale ale vieţii comunităţii primare este activitatea caritativă ca urmare a vânzării de bunuri: "Şi îşi vindeau pământul şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (F. Ap. 2, 45). În ceea ce priveşte comuniunea bunurilor, Faptele Apostolilor ne prezintă într-un diptic narativ, cuprinzând episoadele generozităţii lui Barnaba (F. Ap. 4, 36-37) şi pe cel al ipocriziei perechii Anania şi Safira (5, 1-11), starea de tensiune între divin şi uman, ideal şi real, generozitate şi egoism, comunitarism şi egocentrism. În primul episod, cipriotul Barnaba, supranumit Fiul Mângâierii (4, 36b), şi-a vândut ţarina moştenită de la părinţi şi "a adus banii şi i-a pus la picioarele Apostolilor". Gestul lui Barnaba permite să cunoaştem organizarea caritativă incipientă a comunităţii creştine primare, coordonată la început chiar de către Apostoli şi încredinţată ulterior celor şapte diaconi (F. Ap. 6, 1-6). Caracterul excepţional al gestului lui Barnaba demonstrează că vânzarea bunurilor şi punerea în comun a câştigului dobândit prin aceasta nu era un act obligatoriu, ci benevol. Legat de al doilea episod, cel al morţii lui Anania şi Safira, ca urmare a unei grave infracţiuni împotriva sfinţeniei comunităţii, sustragerea unei sume din câştigul dobândit de pe urma vânzării bunurilor lor şi depunerea la picioarele Apostolilor a restului se poate spune că este condamnat gestul unei generozităţi ipocrite, al dărniciei prefăcute, care este sancţionată de Dumnezeu cel Care dă viaţă şi unitate comunităţii: "Oare nu ţie îţi rămânea dacă o păstrai? Şi, odată vândută, nu a ta era stăpânirea ei? Cum de ai pus în inima ta lucrul acesta? Nu oamenilor ai minţit, ci lui Dumnezeu" (F. Ap. 5, 4).

"Epistola către Diognet"

De la Hristos la Apostoli, de la aceştia la Părinţii Apostolici, şi apoi la Părinţii Bisericii, Biserica a sporit prin misiune întru koinonia trinitară, nepărăsind deloc socialul, în pofida tensiunilor dintre comunitas şi societas. Gândirea socială a Bisericii reprezintă un capitol fascinant regăsit în prezent şi actualizat în ceea ce unii numesc etică socială, iar alţii teologie socială. Unul dintre textele care descriu într-un mod adecvat paradoxala cetăţenie a creştinilor este "Epistola către Diognet": "Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu folosesc o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum i-a venit soarta fiecăruia, urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca fiind nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar, ca străini, iau parte la toate ca cetăţeni, dar, pe toate le rabdă ca străini, orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masa comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu toate aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume".(sursa: ziarul Lumina)

Hristos a inviat din morti,cu moartea pe moarte calcand
 

,,Sunset limited"
 

http://cathleenfalsani.files.wordpre...et-limited.jpg

Judecata vei fi moarte
 

,,€Era foarte fericit. Iubea viat›a si tot ce avea legătură cu ea. Voia să schimbe lumea, de aceea s™i-a dorit să devină medic. Ît›i aduci aminte ce t›i-a spus ultima dată? Ai grijă, copile, te iubesc! Mi-a promis că va fi bine, a continuat în lacrimi Alexandra Anghel."

O racheta de lupta nu salveaza, nu mangaie,nu da viata si nu aduce lumina.Aduce moarte,fara logica,fara reguli si fara mila.Poti fi intr-un loc,indiferent de credinta ta,de visele tale sau de ceea ce crezi ca va urma in viata ta cand o asemenea stafeta a mortii(prozaic numita M1,un fel de moarte-1)te transforma intr-o bucata diforma de sange si oase,undeva in aer,cazand spre pamant fara sa apuci sa-ti dai seama cum de se intimpla asta.Langa tine alti oameni,diferiti sau asemanatori cu tine,batrani sau copii,femei sau barbati,se transforma dintr-o fiinta in cadavre carbonizate.Prin bucatile in flacari si fum privesti la resturi de haine,jucarii,sau ce o mai fi ramas din ceea ce,cu cateva clipe in urma,se puteau numi oameni,sau viata.Acum este doar o moarte oribila,ilogica,monstruoasa,de parca ar fi fost vreodata altfel mortii pe timp de conflict,cand mori fara sa ai nici o legatura cu blestemata de inclestare a altora,facut bucati de o chestie de metal asamblata tot de oameni si botezata cu un numar,ca nu cumva sa se incurce moartea-n socoteli,la finalul zilei.Doar ca ai trecut pe acolo si te-a izbit efectul inclestarii unor interese pentru care viata sau moartea ta nu este nici macar o cifra statistica.Puteai scapa,schimband biletul cum facuse cel dinaintea ta.Sau poate scapai si trei zile mai tarziu mureai pe plaja,in vacanta,in urma unui atac cerebral.Sau poate mai traiai multi ani si vedeai asa ceva doar la stiri,undeva departe de tine.Poate nu ai apucat sa mai spui o rugaciune,in limba sau religia ta si cu siguranta nu te va mai interesa ce cred altii despre nenorocirea care te-a lovit pe tine.Nu mai ai luxul impartialitatii,esti implicat prin propria moarte,esti subiectul macabru al propriei tale povesti.

In toata aceasta inclestare moartea ta nu este prima de acest tip si nici ultima.Peste o perioada lumea te va uita sau te va comemora sporadic.Banuiesc ca asta nu-ti astampara cu nimic setea dureroasa de a primi un raspuns la intrebarea ,,de ce".Undeva in fasia Gaza,in luptele dintre alti oameni,un bebelus a fost spulberat si el de o racheta.Cred ca este la fel de dureros de mirat ca si tine,poate in lumea lui inocenta si abia la rasarit nu stia ca poate patrunde ceva intunecos si had care opreste viata.Nu stiu ce ar trebui sa va spun si poate nu pot sa va spun ceva.In fata unui asemenea absurd poti sa te simti vinovat ca traiesti,dar in egoismul nostru ne trece repede pana cand,poatee,vom muri la fel de fara sens si parca la intimplare.Si apoi vom privi si noi mirati,la propria moarte,cautand sa vedem intelesul la ce nu putem vedea aici.Undeva,dincolo de nori,trebuie sa existe un motiv,un sens pentru asa ceva.-Altfel,dupa cum spunea cineva,pentru fiecare om sfarsitul lumii vine la moartea sa.Eu as mai adauga ca fara sa credem,in ciuda durerii,in ciuda absurdului,ca undeva exista un sens nici macar sfarsitul lumii nu ar mai avea nici un sens,decat un banal,cotidian act cand viata se duce-n moarte si nimic nu urmeaza.Decat o privire golita,insangerata si mirata de copil care in inocenta lui nu intelege inca de ce alti oamenii il pot ucide,oriunde,oricand,in timp ce el vrea sa traiasca si totusi moartea trimisa de ei poate invinge viata lui.Undeva trebuie sa existe un sens,nu te supara pe mine Doamne,fac ce spunea Grigore Vieru:,,Doamne,eu stiu ca multi se roaga bunatatii si rabdarii Tale numai de aceea ca nu pot lingusi moartea.Si Tu ii ierti"

In memoriam unui om minunat
 

Cortina a cazut,aplauzele vor continua.Drum bun Szobi,sa-ti fie calea lina si stelele aproape.Dumnezeu te va veghea si chiar daca acum treci prin valea umbrei mortii nu iti va fi teama,caci El va fi cu tine.Mergi in pace.