cei care au trecut la Domnul
 

Doamne ajuta!

Sunt nou pe forum, poate cineva care a citit mai mult despre viata de dupa moarte sa raspunda la intrebarea: vad si simt cei care au trecut la Domnul, ceea ce facem noi pt ei dupa ce au plecat? (de exemplu rugaciuni pt ei, milostenie)

Da, vad, simt si doresc; este singura lor speranta catre Domnul ca noi sa ne rugam si sa facem milostenie pentru ei.

De simtit, nu stiu daca mai simt, dar de vazut vad TOT, inclusiv efectele pacatelor lor, care mai pot aduce altora sminteala si care inca ii osandeste, desi ei au terminat viata pe pamant si aparent n-ar mai trebui sa le fie contabilizate pacatele. Spre exemplu, cineva in cursul vietii si intr-o perioada de ratacire asa cum o are aproape fiecare dintre noi in tinerete, sa presupunem ca scrie un roman plin de fantezie erotica, dar pe care nu-l publica niciodata, fie si numai pentru ca in subconstientul lui simte ca intra in conflict total cu Dumnezeu si-si compromite mantuirea. In timp se maturizeaza, se spovedeste, primeste si tine canoane cu sfintenie si se impartaseste astfel cu sfintele taine. Dar omite un lucru esential: sa arunce in foc manuscrisul; ori din neglijenta, ori din impresia falsa ca il poate modifica, si dintr-un roman plin de sminteala sa poata face o carte plina de invataturi frumoase... Apoi, intr-o zi "pleaca". Spovedit si impartasit, poate este firesc sa ajunga "In loc curat, in loc luminat, in loc cu verdeata, unde dreptii se odihnesc!" Dar dupa ani (nu conteaza cati) un stra-stra-nepot sau un strain (strain si de Dumnezeu) descopera manuscrisul si face din el o "splendoare" de film mai mult sau mai putin XXX, mai mult sau mai putin premiat cu "Oscar". Oare unde se afla sufletul autorului acelui manuscris, pana in acel moment si unde trece dupa? Cine mai "plateste" pentru aceste pacate, dar mai ales... cine se mai roaga? De aceea e bine sa ne ingrijim cu multa luare aminte, toata viata ca nu cumva sa lasam in urma noastra "semnele" unor pacate pentru care sa trebuiasca sa platim si dupa ce nu vom mai fi!

Astazi am avut o "discutie" cu o clienta (ma rog, o babutza putin senila) care merge la biserica penticostala si care imi spunea ca biserica lor e o biserica "vie", nu ca la noi, unde omul pacatuieste toata viata si dupa ce moare ii fac rudele coliva, parastase ca sa-l ierte Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pocainta trebuie sa inceapa inca din viata. Nimic mai adevarat, doar asta ar trebui sa facem cu totii. Pacat insa ca sunt foarte multi dintre noi care cred ca pocainta se face la batranete sau eventual dupa ce mori...

In mod natural, sufletele celor care se afla dincolo de pragul vietii in trup nu mai au legatura (nu vad, nu simt) cu cei de dincoace, ci numai cu cei de dincolo. Dar, prin gratia conferita lor de Dumnezeu, ei pot vedea si simti cele ce se petrec in aceasta parte a creatiei.

biserica penticostala e o biserica "vie" (in viziunea acelei doamne in etate) deoarece urla si zbiara, deoarece se trantesc la pamant, plangand isteric (teatru de prost gust), iar cu privire la pacatuit, penticostalii sunt pe primul loc in ceea ce priveste decadenta in biserici (occidentalii care nu mai au nicio frana in a pacatui, oare nu sunt in marea lor majoritate neoprotestanti?)

in plus de asta, la penticostali nici nu se stie bine ce e pacat si ce nu, nu au nici canoane pentru pacate, cum avem noi ortodocsii.

Pocainta se poate face si la batranete, pana "la al doisprezecelea ceas". Odata cu Domnul Isus au fost rastigniti si doi talhari. Unul s-a pocait in al doisprezecelea ceas, celalalt nu. Prin acest lucru, Domnul ne arata ca:
1) niciodata nu este tarziu pentru pocainta
2) nu e bine sa amanam pocainta indefinit, fiindca riscam sa murim asa cum am trait o viata: in stare de pacat.

Dupa moarte nu se mai poate face pocainta. Numai in viata aceasta. Pe de alta parte, prin faptele de credinta ale celor ramasi (inclusiv pomeni, posturi), mai ales Sf Liturghii, prin indulgente in baza faptelor suprameritorii ale sfintilor, se pot scurta stagiile purgatoriale prin care trec sufletele celor nedeplin vindecati de pacatele lor.

Aceasta e învățătura Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe, dar aveți vreo dovadă că e și învățătura lui Hristos descoperită în Biblie?

P.S. Nu mai întreb despre "stagiile purgatoriale" despre care și confrații mei ortodocși sunt de acord că este o erezie.

1. Din moment ce este invatatura Bisericii Catolice, inseamna ca este invatatura Domnului nostru Cristos.
2. Episodul Metamorfozei de pe Muntele Tabor, cand Moise si Ilie sunt prezenti si vorbesc ajunge, sau mai trebuie sa va spun si atele ?

Axiomă doar pentru Biserica Catolică. Deci...

Cred că ar fi necesar, cele două personaje biblice erau cât se poate de vii... deci...