stie cineva un copil ce poate fi adoptat?
 

Doamne ajuta la toata lumea.Am o rugaminte:daca stiti cumva vreo familie sau vreo mama ori viitoare mama singura si care doreste sa-si dea copilul spre adoptie va rog sa-mi lasati un mesaj.Avem o familie prietena care doresc din tot sufletul sa dopte un copil dar au deja peste 40 de ani,iar procedurile de adoptie sunt foarte greoaie abia peste 2-3 ani daca vor primi un copil.Ei ar dori sa poata sa-l ajute sa porneasca in viata ,de aceea nu vor sa mai amane lucrurile.Daca parintii copilului ar declara in fata judecatorului ca doresc sa dea copilul spre adoptie familiei X atunci lucrurile sunt mult simplificate,de aceea au hotarat sa se adreseze direct familiei copilului.Asa ca rgamintea mea este:va rog sa ajutam un copil sa primeasca ceva mai bun de la viata.Sunt sigura ca Dumnezeu va va rasplati pe dumneavoastra si parintii acelui copil.Stiu ca e greu sa renunti la un copil ,dar si mai greu este sa nu poti sa-i oferi nimic si sa asisti neputincios la lipsurile de care se loveste.Nu pot spune ca cei care vor sa adopte sunt o familie extrem de instarita,sunt oameni obisnuiti care vor ca ceea ce au muncit sa ramana cuiva,munca lor sa nu fie zadarnica,sa foloseasca.Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti.

Mergi la Parintele Tanase in judetul Prahova si vei putea alege unul din cei aproximativ 330 de copii pe care-i are in grija: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...valea+plopului

Noi i-am vizitat, i-am ajutat si sper sa mai ajungem pe acolo si altadata.

pt iulia-clau-edi
 

imi cer scuze dar nu pot sa-trimit mesajul pe privat nu stiu din ce motiv.nr.meu de tel este 0745630861.multumesc mult.Dumnezeu sa te rasplateasca!

am sunat la Parintele Tanase.ei nu au voie sa-i dea spre adoptie.unii parinti se intorc si ii iau pe copiii de acolo.au doar acordul Protectiei Copilului sa poarte de grija acestor copii.sunt niste oameni cu suflet deosebit.sa le dea Dumnezeu sanatate.

daca totusi aflati pe undeva un sufletel ce are nevoie de un camin cald va rog sa-mi lasati mesaj.

Imi cer scuze ca raspund de abia acum dar ce ti-am zis in mesaj nu mai e valabil ...slava Domnului ....pe de o parte.Fata a decis sa-si pastreze si acest copil ..Dumnezeu sa o ajute. Daca aflu ceva despre alt copil voi scrie aici.

nu-i nimic.Dumnezeu stie ce face atunci cand daruieste un copil,sigur ca e greu ca mama sa renunti.dar daca mai aflati pe undeva vreun copilas va rog sa ma anuntati.Dumnezeu sa ne ajute pe toti.

salut
 

cred ca as putea sa te ajut

salut
 

diador cred ca as putea sa te ajut

Nu stiu daca se poate adopta pe aceasta cale. Nu este legal.
Si nu am auzit sa dureze in tara asa mult o adoptie. Maximum 1 an.
Pentru cei din afara este f.greu.

Acum nu mai stiu, poate nu mai sunt asa copii adoptabili.

Cea mai (relativa) usoara cale de a face rost de un copil adoptabil: de la o clinica de avorturi, cu post si rugaciune si rugaminte catre cele care aproape ar fi putut fi mame: sa amane o crima cateva luni si sa dea copilul spre adoptie.

Dragii mei, legea adoptiei s-a schimbat...acum este mult mai usor sa infiezi trebuie doar sa vrei, sunt f multi copii adoptabili.

Eu una as dori sa gasesc o fata/femeie care este insarcinata si care nu vrea copilul, si dupa nastere sa infiez copilul, si in acest fel impusc 2 iepuri dintr-un foc si un copil infiat si un copil scapat de avort.

Da dar nu poti sti cum se schimba mamica cind isi vede puisorul.

Da...s-a intamplat si asta, nasa mea a gasit o fata care vroia sa faca avort, a convins-o sa nu faca in ideea ca copilasul va ajunge la Pr Nicolae Tanase, fata a fost de acord dar dupa ce a nascut nu a mai vrut sa renunte la copil.

Cred ca mai mult de jumatate ar proceda astfel dar din pacate nu gasesc nici o mana intinsa la timpul potrivit.

Da, asa este.

dupa inca o incercare de adoptie acum un an bietii nostri prieteni au renuntat.au gasit o familie cu doua fetite dispuse sa dea una spre adoptie cu toate formalitatile necesare.dupa ce au vazut ca oamenii sunt hotarati au pus conditia ca nu mai dau decat ambele fetite.apoi le-au cerut bani pe langa faptul ca o saptamana din luna doreau sa vina sa locuiasca cu ei in casa.era chiar aberant ,iar bietele fetite ar fi fost supuse unui chin psihic.prietenii au renuntat la adoptie si la orice gand de acest fel.mama fetitelor a mai facut un copil intre timp,iar acum cauta sa-si plaseze copilele pe undeva ca ii e greu de ele.eu nu stiu ce sa mai zic.nu vreau sa judec.dar stau si ma uit ca da Dumnezeu copii unor oameni care nu-i doresc si ii folosesc drept paravan pt a stoarce bani din mila concetatenilor.sa recunoastem,in fata copiilor necajiti plecam capul .sunt oameni care-si doresc copii si nu-i pot avea.sunt parinti ce sufera deoarece n-au cu ce-i creste si-ar da sufletul pt copiii lor.dar e plin de oameni ce sunt parinti si nu merita acest statut.de ce oare ingaduie Dumnezeu atata suferinta ?rog administratorul sa inchida acest topic.

Spuneai ca pe calea obisnuita dureaza 2-3 ani adoptia.
Au trecut 3 ani de cand a fost deschis topicul.

Daca ar fi avut rabdare in loc sa caute scurtaturi, problema era deja rezolvata..

In ceea ce priveste nelamurirea ta...poate ca unii au nevoie de copiii pentru a deveni oameni mai buni (desi nu neaparat isi valorifica aceasta sansa). Altii poate ca nu..

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!... :(
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Hehe, am fost indopati cu filme de doi bani in care copilul afla ca nu parintii care l-au crescut cu dragoste pana atunci nu sunt parintii biologici si atunci tragedii si furtuni. acuzatii ca "de ce nu mi-ati spus", spate intors celor adevarati si cautar a celor biologici, ca deh.. "glasul sangelui".

Si din pacate indoctrinarea asta prinde la multi care se tem sa infieze copii.

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Eu consider ca este normal sa doresca sa isi cunoasca adevratii parinti. Asta nu inseamna ca nu isi iubesc parintii adoptivi, ci vor sa stie cine sunt, de unde provin. Sa nu uitam ca, copiii mostenesc multe de la parintii si bunicii lor. Chiar daca sunt adoptati, mostenirea nu se sterge. Nu cred ca este usor ptr. nimeni sa afle ca parintii tai nu sunt ai tai. Poate vor sa intrebe de ce nu i-a crescut, daca i-au iubit. Sa aibe un fel de inchidere si lamurire.

Parintele Jar, cel care are grija de copiii abandonati, a spus ca o fetita care era de ceva vreme la ei, brusc l-a rugat sa mearga sa o vada pe mama, desi pana atunci nu mai intrebase. Simtea ea acea nevoie sa o vada. Si in acel timp, tatal ii taia mamei gatul cu cutitul.

Tot el a spus ca multi oameni merg la ei si vorbesc de rau pe cei care au abandonat acei copii. El mereu le spune sa nu mai zica asa ceva, mai ales de fata cu copiii. A spus sa nu ii judecam pe cei care isi abandoneaza pruncii, caci nu stim de ce fac asta. El ii invata pe copii sa isi iubeasca parintii, chiar daca nu sunt cu ei. Si Pr.Tanase a spus similar: vin oameni la el si ii critica pe acei parinti. Si dansul mereu ii intreaba cate avorturi au facut?!

O maica din Rusia povestea cum o fata care a fost abandonata de mama ei, s-a dus sa o caute si sa se certe cu ea. Un fel de razbunare, sa ii scoata ochii ca a abandonat-o. Dupa ce s-a dus sa o cunoasca, s-a linistit si s-a impacat sufleteste. Nu a mai certat-o pe mama ei.

Si eu cred ca nasterea unui copil si abandonarea lui este mai acceptabila decat uciderea lui in pantece. chiar daca parasit de mama biolgica, copilul are dreptul la viata. Si cu un copil viu, Domnul poate face planuri mari.

Intunecarea mintii apare la multi oameni, doar ca la majoritatea e un fenomen de scurta durata. Dar atunci cand i se intuneca omului mintea se panicheaza si comite fapte nepotrivite, asta nu inseamna ca automat omul acela e condamnat la iad. Domnul asteapta intoarcerea fiecaruia. Nici odata nu stii ce presiuni/caderi/ depresii au stat in spatele mamei cand a abandonat un copil.
Dar repet un copil abandonat este o alegerea mult mai buna decat unul avortat.
Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui.

Da, aşa este, din păcate... Cunosc şi eu persoane care ar vrea să înfieze copii, dar au anumite prejudecăţi... :(
Desigur că mulţi (poate chiar cei mai mulţi) dintre copiii adoptaţi nu se comportă ca-n filme, ci îşi iubesc părinţii adoptivi.
Şi mai depinde, fără îndoială, de atitudinea pe care o au părinţii (adoptivi) faţă de copiii lor.
Doamne ajută!

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi... :(
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"... :(
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

Asta deja e un caz de infantilism parental.

E normal sa vrei sa-ti cunosti parintii biologici, chiar si din pura curiozitate in plus, ideea ca cei care ti-au dat viata te-ai si abandonat nu e ceva care sa intelegi sau sa accepti pur si simplu fara sa incerci sa afli aevaratele motive din spatele acestui gest.

Sunt convinsă că atitudinea acestor părinţi duhovniceşti este foarte corectă.
Un copil orfan, căruia i s-ar inocula ideea că a fost abandonat, că nu este iubit etc, ar putea suferi grav atât spiritual, cât şi psihic. Sigur că un copilaş aflat într-o astfel de situaţie e bine să înveţe să ierte, să nu judece. Şi aceşti copii sunt chiar iubiţi şi îngrijiţi, fiind în custodia unor părinţi duhovniceşti minunaţi, cu o vocaţie specială în acest sens!
În mesajele anterioare, m-am referit, însă, la cei care au deja părinţi (adoptivi), astfel încât nu mai au nevoie de cei biologici.
Încercând să-şi cunoască "părinţii" biologici (care i-au abandonat, dintr-un motiv sau altul), îi întristează, poate, pe părinţii lor adevăraţi (adoptivi) şi, la fel de grav, este posibil să aibă o mare dezamăgire văzându-i pe cei care i-au adus pe lume.
Vor putea afla că aceia sunt ori depravaţi moral, poate chiar certaţi cu legile statului, ori în altfel de situaţii penibile. Ce şoc emoţional ar putea suferi un tânăr care ar afla, de pildă, că a fost născut de o prostituată, sau că a venit pe lume în urma unui incest... sau alte lucruri urâte şi degradante!
Şi de ce?
Pentru a-şi satisface o curiozitate, în loc să păstreze convingerea că familia lui, singurii lui părinţi adevăraţi sunt aceia care l-au primit şi l-au crescut cu dragoste (cei care l-au înfiat).
Doamne ajută!

"Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui"
Sunt întru totul de acord cu dvs.
În privinţa gravităţii celor două păcate (avort şi abandon), îmi amintesc un pasaj foarte interesant dintr-o carte a lui C. S. Lewis, "Creştinismul redus la esenţe", în care erau discutate, pare-mi-se, păcatele totalitarismului şi individualismului (nu sunt sigură că-mi amintesc corect).
Ei, autorul avea o poziţie care mi s-a părut interesantă şi convingătoare. În concepţia sa, încercarea de a ierarhiza păcatele grave este o ispită: aceea de a scuza (sau chiar de a alege, după caz) un păcat, cu gândul că, în comparaţie cu alte păcate, acela ar fi mai puţin grav.
Altfel spus, diavolul, cel mai iscusit manipulator al omenirii, încearcă să ne creeze iluzia libertăţii, oferindu-ne două (sau chiar mai multe) alternative, dar ambele (sau toate) imorale şi anesteziindu-ne conştiinţa cu ideea că, alegând una dintre posibilităţi, ne situăm într-o poziţie etică acceptabilă, de vreme ce am evitat celălalt păcat, care era mai grav.
De exemplu, el, adversarul, i-ar putea sugera unei tinere aflate în stare de depresie, teamă etc că are doar două alternative: avortul sau abandonarea copilului. După aceea, i-ar putea zugrăvi păcatul avortului în culori atât de întunecate (pentru că o minciună devine cu atât mai verosimilă, cu cât este combinată mai mult cu adevărul), încât cea de-a doua alternativă să pară chiar corectă din punct de vedere moral (copilului i s-a respectat dreptul la viaţă).
Şi astfel, ea ar ajunge să-şi ducă bebeluşul la orfelinat, în loc să caute o soluţie (oricare ar fi aceea) de a-l ţine lângă ea.
Sigur că avortul este un păcat cumplit de grav (strigător la Cer, de vreme ce este ucidere), chiar mai grav decât abandonarea copilului, dar... cred că, exceptând anumite situaţii extreme (cazuri în care mama ar fi, efectiv, obligată să-şi abandoneze copilul, ar fi bătută, alungată de acasă etc), sunt, până la urmă, păcate de o gravitate revoltătoare. Şi cred că o persoană aflată într-o astfel de situaţie, nu ar trebui să-şi pună problema în aceşti termeni (repet, în cazul în care nu ar acţiona din constrângere...).
Altfel, ar fi ca şi cum un violator ar începe să mediteze: "ce păcat o fi mai grav, crima, sau violul? Crima, desigur. Atunci, doar o violez şi o las în viaţă; iată, sunt o persoană parţial morală, aşa, pe jumătate". :)
Nu ştiu, poate că mă înşel...
Are sens ceea ce spun?
Doamne ajută!
P. S. Şi dacă există un moment de întunecare a minţii sau de depresie, acela poate trece şi, recăpătându-şi în totalitate discernământul, mama îşi poate aduce copilul acasă, vărsând lacrimi de pocăinţă pentru clipa de rătăcire în care a căzut iniţial...

Foarte corect rationamentul, Laura.
Chiar invatatura Bisericii este foarte aspra cu parinti care(atentie!) isi neglijeasca copiii. Cei sa mai vorbim de abandonarea lor.
Ceea ce voiam sa sublinez e ca un copil abandonat are totusi o sansa la viata pe care unul avortat nu o mai are. O sansa de ase bucura de viata, de a-l cunoaste pe Dumnezeu, de a se impartasi din Potir.
Faptul ca exista pacate mai mici sau mai mari, asta nu e o noutate. Desigur ca pacatul tot pacat ramane, adica o intinare a constiintei, dar un pacat este judecat dupa urmarile lui.
Dumnezeu a ingaduit sa ajung foarte aproape de oamenii bolnavii pshici, sa fiu inconjurata de ei chiar in cercul familial si al prietenilor foarte apropiati.. Sa ajung sa-i cunosc mai bine, ca sa ii pot intelege mai bine. Iar atunci cand un om sufera de o afectiune pshica, chiar si usoara: ca depresia, gandirea si judecata lui sunt puternic tulburate.E usor de judecat un om, dar e cumplit de greu sa te pui in pielea lui, sa-i intelegi starile ca sa-i judeci actiunile. de aceea si judecata Domnului e diferita de a omului, deoarece El cunoaste dedesupturile, cunoaste inima omului si starea cu care savarseste pacatul.

Iar patristica ne invata ca si din copiii abandonati au iesit sfinti. Ex sfantului Coprie, cel abandonat pe o groapa de gunoi.
IAr in privinta ammelor care ii abnadoneaza, nu stimnoi starea in care le-a gasit ceasul mortii. "Cum te voi gasi, asa te voi judeca" zice Domnul.
Avortul e crima, si in conceptia mea de parinte tot o crima e sa si abandonezi copilul, sau-stiu ca e dur- sa ii neglijezi educatia.
Dar Hristos ne invata sa uram pacatul si sa-l iubim pe pacatos. Condamnam pacatul ca fiind rau, dar incercand sa intrezarim o parte din sufletul ticalos care l-a comis. Si sa avem un pic de intelegere fata de om.

Ca una care s-a framantat mult si a citit mult in acest domeniu pot sa spun ca temerile celor care nu pot adopta nu sunt prejudecati, sunt realitati.
La fel anumite sentimente si intrebari ale parintilor adoptatori nu sunt infantilisme sau prostii.

Din nou judeca unii care nu au trecut prin astfel de situatii.
Poate macar daca ati citi cate ceva, sau v-ati uita pe vreun forum de specialitate...

Cateodata si mie imi vine sa judec pe unii care nu au copii pentru ca nu vor, sau sa judec pe unii care au posibilitati si totusi nu vor sa faca nimic, nici sa adopte.
Nu poti stii ce este in sufletul omului si ce traume se ascund.

Unii spun: ei ce, un copil este un copil, indiferent de unde este. Nu este asa!!!
Una este copilul tau propriu si alta copilul adoptat, un copil strain.
Ca dovada: pe parintii naturali nu-i controleaza nimeni la nastere si si nici dupa, ce fac cu el. Numai in situatii critice ii mai reclama careva si intervin institutiile in drept.

Pe cei care vor sa adopte in schimb ii controleaza pana in firul de par si inainte si dupa adoptie. Dar ce e mai grav, nimanui nu-i pasa de fapt de ei.
Da, trebuie sa fie parintii potriviti pentru copii. Dar trebuie sa fie multumiti si unii si altii ca sa functioneze relatia fara probleme.
Parintii adoptatori nu sunt sfatuiti (sau nu suficient). Iti da o poza si trebuie sa hotarasti daca iei sau nu copilul. Si daca refuzi e posibil sa nu mai capeti altul. Sau iti respinge dosarul pentru te miri ce.

Un parinte natural are timp 9 luni de zile sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. Si tot mai apar probleme. Unul adoptiv trebuie sa fie perfect si numai actele (o gramada) conteaza.
Si de multe ori nici nu ti se spune adevarul: cu parintii, cu sanatatea etc.

Parintii si rudele naturale au voie sa suceasca procesul adoptiei cum vor ei. Au dreptul sa intervina si sa se opuna. De ce? Daca l-au abandonat, daca nu-l pot creste?

Adoptia este un lucru foarte greu si delicat, un lucru de suflet. Si daca nu-l faci pe deplin constient si informat si multumi, mai bine nu-l faci. Poti sa faci mi mult rau si tie si copilului.

Un copil adoptat este mai dificil decat unul natural, el vine cu un bagaj mai mult sau mai putin cunoscut, cu boli si traume.
Parintii adoptivi au o mai mare raspundere decat cei naturali.
Ce se intampla la o anumita varsta, de obicei la pubertate este o realitate si trebuie luata in calcul.

Nici eu nu prea inteleg de ce copii adoptati reactioneaza atat de negativ atunci cand afla adevarul. Ca se duc sa caute parintii naturali mai inteleg. Vor sa-si cunoasca radacinile, rudele. Unii mai au frati surori si pot sa nu mai fie singuri pe lume (in sensul asta). Pentru multi este si un soc intalnirea cu rudele naturale, daca ei se gasesc in conditii proaste (droguri, alcool, pe strazi, penali, etc.). Si te intrebi de ce totusi? De ce vor sa-i afle? Asta este natura.
Unii vad, afla ce vor si apoi sunt mai departe fericiti in familia adoptiva, altii dimpotriva...Nu stiu.
Am cunoscut pe cineva care a fost abandonat intr-un orfelinat (in alta tara) si a fost apoi adoptat. Este un caz mai rar de reactie: aceasta persoana nu doreste sa-si cunoasca parintii. Pur si simplu nu poate intelege si ierta faptul ca l-au abandonat. Asta simte.

Exista o vorba: "sangele apa nu se face." Si cred ca este o explicatie reala in multe cazuri. Si pentru cei care nu doresc sa infieze copii. Care nu vor decat un copil natural.

Sunt sentimente firesti, omenesti.

Si tot foarte controlate sunt si dadacele - doar dam copii pe maini straine. Si aici se pot pune niste intrebari. Ca uite ca se pot intampla probleme exact de la rude, mai degraba decat de la straini (ex. bunici, unchi, matusi care nu numai ca neglijeaza copiii, dar le mai si fac rau uneori (vezi violurile)

Avort versus abandon. Totusi sa diferentiem. Abandonul nu este o crima. Nu este omorat nimeni. Nici macar nu este in toate cazurile un pacat. Sunt situatii unde este necesar. Daca un parinte nu are posibilitatea materiala sau morala sa se ocupe de copil, mai bine renunta la el si il da la altcineva care poate sa-i ofere o viata mai buna.
Nu intotdeauna cel care renunta la copil o face din rautate, sau depravare.

Aici ar trebui mai degraba sa ne punem alta problema: da, luptam impotriva avortului, dar nu este suficient. Copilul poate fi abandonat dupa nastere. Si atunci ce s-a rezolvat? Oamenii trebuie ajutati sa accepta copilul si sa-l poata creste cum se cuvine, ei insisi.
Si nu numai parintii vor fi judecati la o adica, vom fi judecati noi toti care nu am facut ce trebuia.

eu cunosc pe cineva care este gravida si doreste sa isi dea copilul spre adoptie imediat ce se naste daca cunoasteti pe cineva care doresc sa adopte

Pana se naste, nu poti sti cu certitudine daca isi doreste cu adevarat asta.

Atunci s-ar putea sa se razgandeasca.

Puneti aici mai multe detalii (locatie, contact, etc.), poate se găseste cineva doritor.

Păcat că pentru străinătate nu se se pot da în adoptie copii mai mici de 3 ani (după legislatia actuală).

Caut urgent o familie adoptiva
 

Cine ma poate ajuta sa gasesc o familie care doreste sa adopte un baietel care se va naste la sfarsitul lunii iulie? Va rog sa ma contactati la urmatoarea adresa de e-mail : loredana.gavrila72@gmail.com doar daca va doriti foarte mult un copil si sunteti siguri ca puteti sa il iubiti si sa ii oferiti un viitor mult mai bun din toate punctele de vedere. Va multumesc din suflet! Doamne Ajuta!

Buna
 

Vreau sa adopt un copil abia nascut.
Cine stie pe cineva va rog sa ma contactati pe adresa ungureanuralucalaura@yahoo.com

adryana 23 te rog sa imi dai detalii despre copil si cum pot lua legatura cu acea persoana

Ca una care a fost adoptata si care cunoste alti oameni care au adoptat, pot spune ca acele entimentesi intrebari ale parintilor adoptatori sunt in majoritate infantilisme sau prostii.


Pai exact asa e. Un copil e un copil, indiferent de unde este. Copilul ala nu mai e strain daca chiar isi doresc acei oameni un copil. Conteaza ca acel copil e nascut de tiganca, maghiara, saraca, bogata sau orice ar fi? de ce?

E norma sa-i controleze pe parintii adoptatori in halul asta. De ce sa refuzi, bazandu-te pe o poza?! Ca poate copilul e mulatru/tigan/ehatever? De cand conteaza aparentele in cazul asta? Aaa, frica de "ce zice lumea". Pai scuza-ma, dar atunci acei oameni nici nu merita sa fie parinti daca vor doar copil dintr-o anumita categorie de oameni.

Un parinte adoptator are mai mult de noua luni sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. De ce ar interesa pe cineva cine-s parintii acelui copil parasit? Cu ce te ajuta pe tine, ca parinte adoptiv asta? Da, cu sanatatea e ok sa sti adevarul. Dar si daca copilul e perfect sanatos pot aparea in timp probleme de sanatate; si daca e cumva, Doamne fereste bolnav, se poate inanatosi.

Da si nu. Au un termen x (nu mai stiu exact cat anume) sa se razgandeasca si sa opreasca procesul adoptiei. Daca acel termen a trecut, atunci pot sa faca orice dupa, ca nu mai conteaza (legal vorbind).

Corect. Adoptia e un lucru gre si delicat si, inainte a te gandesti sa faci actele pentru adoptie trebuie sa fii pe deplin constient de riscuri si beneficii.

Nu neaparat. Si un copil natura poate acumula in primii ani de viata zeci de traume de care parintii nici macar nu sunt constienti si poate nu vor fi constienti niciodata. Ce se intampla la pubertate? Nu pricep? Eu si alti opii adoptati pe cre ii cnosc, am avut o pubertate si o adolescenta absolut normala, caorice alt copil natural, asa ca cuvantul " de obicei" e in plus acolo. Da, se intampla lucruri nasoale, de celemai multe ori in cazul in care printele adoptiv nu-i spune copilului din capul locului ca e adoptat; ca nu i e explica situatia. Cunosc cazuri, iar unul din cazuri mi-a fost coleg in liceu.

Reactuoneaza urat daca te trezesti sa-i spui cand are de pe la 9-10 ani in sus, sau aca afla din alta parte adevarul. Nu inteleg de ce parinii adop[tivi nu vor sa le explice copiiilor inca de mici care e situatia.

Eu nu tin sa-mi cunosc parintii, da, sunt curioasa daca seaman fizic cu mama biologica, sunt curioasa de istoricul medical (deh, efect profesional oarecum) si de iertat am iertat-o ca m-a abandonat. Si totusi, nu ma macina curiozitatea hiar deloc. Desi as putea sa inep sa o caut si maine, pentr ca, din ce stiu, sta destul de aproape de orasul in care locuiesc.

sau nu... ipocrizie, teama de gura lumii etc. Si stea-s sentimente firesti, oanemesti, dar cam fara valoare.


...

Si totusi, mai bine abandon decat avort. Zic si eu, care puteam sa nu exist azi, daca mama biologica lua decizia sa ma avorteze.

Marea prostie eca legea adoptiei e groanica, si muklte familii care chiar ar putea avea grija de copii, nu au ansa sa adopte pentru ca exist niste cerinte absolut incredibile, printre altele.

Eu sunt adoptata, insa eu stiua asta de...cand ma stiu. Mi s-a explicat de la inceput ce si cum. N mi-am cautat parintii biologici, desi am si am avut curiozitatea asta; sunt curioasa mai degraba de istoris medical si altele asemenea, dar cum sa ma duc io la femeia aia acasa dupa 25 de ani, sa-i bat la usa. Ce ii zic: "Buna, sunt copila pe care ai abandonat-o pe cand aveai 16 ani"? Iar de tta cred ca nici nu se pune problema sa aflu cine e. Era trecut cu liniuta (adica no father) pe certificatul e nastere.
Totusi, nu o blamez deloc pe femeie. Ma bucur ca nu m-a avortat si astfel am avut sansa la o familie, iar ai mei parinti, au avut sansa de a avea un copil.

In schimb, avea in liceu un coleg care a aflat la 18 ani ca e adoptat; si aflat de la bunica-sa, intr-un acces de-al ei de furie. Mult timp a trebuit sa am dicutii cu tipul sa accepte ca nu e capat de lume. El simtea pur si simplu ca viata lui p[ana la acea varsta a fost o minciuna si alte bla blauri de genul. Si-l inteleg oarecum. Poate asa reactionam si eu daca aflam ca sunt infiata la cine tie ce varsta.

Vad niste mesaje pe acest forum si ma ingrozesc. Unii cauta copil de adoptat, altii cauta parinti sa adopte un copil. Paraca e mica publicitate.

Oh daca ar fi totul atat de simplu. Sa dam anunt si sa gasim copil, respectiv parinti!
Eu stiu ca nu se face asa. nu stiu de ce, dar adoptia se face prin institutiile specializate.
Copiii oferiti spre adoptie trebuie anuntati acolo si parintii adoptatori tot acolo trebuie sa intrebe si sunt indrumati la centre sa vadac copii.

Poate ca totusi in tara se mai face si asa si te duci si gasesti copilul privat sau abandonat in spital. Dar nu stiu daca ti-l si da institutia.
Trebuie multe acte si conditii.


Pentru Corinusha

Este parerea ta si ti-o respect. Eu am cunoscut si alte pareri.
Si tu prin prisma ta vezi lucrurile totusi prea simplist. Dar in fine. Asa a fost in cazul tau.
Dar sunt oameni si oameni. Unii mai sensibili, care analizeaza mai mult lucrurile.
Nu sunt nici infantilisme si nici prostii. Pana si la un catel si tot iti pui niste probleme inainte sa-l iei, daramite la un copil.

Eu una nu inteleg de ce trebuie sa spui copilului neaparat si mai ales de mic ca este adoptat. La ce-i ajuta si de ce fac asa un teatru daca li se spune mai tarziu, cand sunt mai maturi si pot sa inteleaga?
Cam ce ar trebui dupa parerea ta sa spui unui copil la 1 an, 2 sau 3?
Si ce intelege?
Copiii (indiferent) la ce varsta afla sufera. Este un soc mare. Indiferent la ce varsta. Macar la varsta mai mare intelege si daca nu-i convine poate sa plece in legea lui daca asa doreste.

Da, am citit si auzit la televizor cazuri reale care au urat pe parintii adoptatori, care nu au fost de acord ca au fost adoptati.
Altii care s-au infuriat ca au fost conceputi cu ajutorul medicului si celule donate.
Sunt cazuri si cazuri. Nu putem generaliza! Oamenii sunt diferiti, reactioneaza si gandesc, simt diferit

Exista oameni care nu inteleg cum este sa-ti doresti sa ai copil si sa nu poti. Pur si simplu. Nu inteleg, nu au trecut prin asta si nu stiu cum este si atunci ii calca in picioare pe acesti oameni pentru ca au ales alte cai si s-au zbatut.
Nici nu stiu cata suferinta si efort se ascund in spatele acestor alte cai.

Si Corinusha - da conteaza cine a nascut copilul. Pentru ca sunt si lucruri genetice. Si mai este vorba si de alte lucruri.

Uite de exemplu pe acest forum este asa o inversunare a oamenilor impotriva altor confesiuni sau religii. Crezi ca ei ar adopta un copil care sa nu fie din oameni ortodocsi?
Important este si cum este crescut copilul. Categoric.
Important este si prin ce traume a trecut.
Sigur si copilul propriu poate trece prin traume. Este valabil pentru toti copii.

Cel mai important este ca parintii sa se potriveasca in final cu copiii. Sa aibe bucuria si multumirea in suflet. Ca si la casatorie.
Il iei pe cel care-ti place si pe care il iubesti si cu care cel putin crezi ca vei trai o viata intreaga.

Nu se poate face cu forta nici casatoria si nici adoptia. De aia te si intreaba (din cate am inteles) in formular daca vrei fata sau baiat, sau frati, varsta, nationalitate, sanatate.
Nu te inteleg totusi!!! De ce sa obligi un om sa traiasca o viata langa cineva cu care nu poate?
De unde ideea asta?
E vorba de anumite afinitati. Nu e vorba de discriminare sau lipsa de respect.
Eu aici cunosc oameni de diverse nationalitati si ne respectam. Nu avem probleme.
Dar nu m-as putea casatori cu oameni de anumite nationalitati sau chiar religii.
Sunt de condamnat?
In schimb as fi atrasa de alte nationalitati. E vorba de mai multe lucruri nu numai de aspectul fizic. De intreaga cultura a omului, de tara din care provine.
Sunt tari care nu dau in nici un caz copii spre adoptie la cei straini de religia lor, sau de tara lor. Mi se pare ca Thailanda, tarile arabe, nu stiu daca nu si Grecia etc.

Daca adopti un copil, la fel ca si la casatorie, intri si in mediul acelui copil. Sa-i sti originea, cultura, limba. Ma refer la unul strain.
Nu poti sa-l rupi de radacini, de origine.

Am citit despre copii adoptati ai caror parinti au tinut sa le mentina acest contact: sa-i invete limba respectiva, traditii, sa-i duca in vacante in tara respectiva, sa manance mancarurile lor traditionale.
Asta inseamna sa intri si tu in cultura respectiva. Si mai tarziu isi va cunoaste poate si rude pe acolo.
Nu traiesti cu sotul/sotia sau copilul adoptat sub clopot de sticla.
Alti copii dimpotriva habr nu au despre originea lor si se simt straini acolo.

Pai sigur ca era normal sa simta asa si nu pentru ca afost infiat ci de cum a fost crescut de cel care l-a infiat, daca a ajuns sa ii spuna asta "intr-un acces de furie" poti fi sigura ca nu a fost singurul si mult mai multe lucruri au fost spuse de-a lungul timpului..