viciile si capacitatea noastra de a fi sinceri cu noi insine
 

Adesea vad pe forum tot felul de threaduri de genul: fumez tigara-i de vina, sunt alcoolic bautura-i de vina, pierd prea multa vreme cu jocurile video deci jocurile-s de vina, pai bulimicii ce sa mai spuna ca mancarea-i de vina ?, ca de aia chiar ca nu ne mai putem lipsi. Ce vreau sa spun cu asta este ca inainte de a ne infrunta depresiile, deziluziile, esecurile incercam sa ne disculpam aruncand vina pe lucruri mai mult sau mai putin lipsite de sens dar care au devenit excese tocmai datorita slabiciunilor noastre, slabiciuni care tocmai printr-o astfel de atitudine nu vrem sa ni le asumam si sa le facem fata corespunzator. Prin urmare atata timp cat nu extirpam raul de la radacina, poate ne tratam de fumat dar daca nu am rezolat problema care ne-a facut sa alunecam in acesta patima (teribilismul, depresia, deziluzii in dragoste etc) dam in alte excese fara a rezolva practic nimic, adica dam din lac in put cu alte cuvinte.

Oare nu tocmai atitudinea aceasta ce denota o lipsa de onestitate fata de noi insine nu este ea insasi extem de corosiva si nociva pentru integritatea noastra, ca dam sa evitam copacul dar ne izbim de-un zid ?, cand pur si simplu daca am cauta sa fim mai cumpatati incercand sa facem fata cu barbatie adevaratelor probleme in principal psihologice am evita si copacul si zidul

De obicei, cand cineva constientizeaza un obicei rau ca fiind un viciu, se afla pe calea de a-l parasi.

De ce le numești vicii și nu păcate?

Ai dreptate- era o denumire lumeasca si cred ca mai mult am facut referire la denumirea topicului.

Ce bine ar fi dacă aceasta ar fi o regulă. Foarte muți conștientizează o sumedenie de obiceiuri rele sau vicii însă nu renunță. Nu știm toți că țigara este un viciu? Nu știm cu toții că alcoolul este nefast pentru organism și că doza zilnică necesară organismului e de 0,00 ml? Nu știm că preaîndestularea cu mâncare "până plesnești" este dăunătoare și fizic și sufletește? Știm și că viciile legate de excesele de tot felul nu sunt recomandate de nimeni, ce să mai spun de învățăturile Bisericii. Și deși conștientizăm, cei mai mulți dintre noi ne complacem în anumite vicii și le întreținem unoeri cu bani grei.
Conștientizarea viciului este doar începutul unui drum greu de parcurs înspre renunțarea la el. Părăsirea lui necesită asumarea unei lupte din care putem ieși învingători cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pacatul este dulce; si chiar ne place. De aceea nici macar nu vrem sa-l parasim.

Insa amaraciunea lui o culegem toata viata asta, plus cea viitoare, o gustam zi de zi cu lacrimi si de multe ori nici macar nu constientizam cauza si continuam sa pacatuim iar si iar...si in fiecare zi mai batem un piron in palmele Mantuitorului...
Viata e dura, pacatul monstruos si parsiv, iar noi avem neaparata nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca sa-l biruim. De aceea trebuie ca zi si noapte sa cerem ajutorul Lui pentru a birui ispita. Dumnezeu sa ne ajute!

acceptiunea termenului viciu este de obisnuinta rea, nestapanita, patima astia-s termenii din dex. Se subintelege ca este vorba despre un pacat. Pacatele sunt multe in cazul acesta este vorba despre vicii.

"Acela care isi vede pacatele este mai mare decat cel care inviaza mortii." (Sfant Parinte)

Da, si eu sunt de parere ca odata vazute patimile care ne tin, ele sunt pe jumatate vindecate, desi devin mai salbatice.
Cand nu le vedem, lucreaza cand ascuns, cand la vedere, insa odata descoperite, ele devin mai violente decat inainte.
Asta implica o lupta sustinuta, vointa, rugaciune, post, lecturi sfinte.