|
Iertările - Adrian Păunescu
tu să mă ierți de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi că port ninsori sau port noroi pe tâmplă ai să mă ierți altfel ai să mă pierzi văd lumea prin lunete măritoare și vad grădini cu arme mari de foc sub mâna mea deja planeta moare și în urechi am continentul rock ai să ma ierți că sunt labilitate că trec peste extreme fulgerând ai să mă ierți preablânda mea de toate eu sunt nemuritorul tău de rând ai să ma ierți că nu pot fără tine și dacă n-ai să poți și n-ai să poți mie pierzându-te-mi va fi mai bine eu tristul cel mai liber dintre toți și cum se-ntâmplă moartea să le spele pe toate-nobilându-le fictiv ai să te-apleci deasupra morții mele și tot ai să mă ierți definitiv ai să mă ierți în fiecare noapte și-am să te mint în fiecare zi și cât putea-va sufletul să rabde cu cât îți voi greși te voi iubi |
" Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfânta
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncânta. Si-am întâlnit durerea. Dar cerul nicaieri. Am cautat iubirea ca patrie voioasa ca pe-un pamânt edenic de pace troienit, sa spun odata clipei: "Ramâi, esti prea frumoasa!" Si-am strabatut pamântul, dar pace n-am gasit. Am cautat iubirea ca pe un cer al firii. Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic, sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii. Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic. Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara, am întâlnit în cale deodata un drumet. Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara, o sarcina de zdrente si cioburi fara pret. Trecea pe-o cararuie întâmpinând batjocuri, lasând sa-i rupa câinii din haina câte-un fald. Urca pe colti de stânca. Si-n urma Lui, pe-alocuri, vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald. Si totusi în privire avea un cer de taina cum n-am vazut în lume în ochii nimanui. Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima, caci mult prea grea era povara Lui. M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma sa aflu ce comoara în sarcina a strâns. Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma, când am privit prin zdrente cutremurat de plâns. Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca, un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri. Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi. -Dar unde duci straine povara Ta ciudata, povara de osânda sub care-atât Te-apleci? am întrebat drumetul. Si El mi-a spus în soapta: -Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci... -Dar tu, vorbi strainul, urcând încet privirea, dar tu pe cine cauti înnourat si crunt? -Eu... am soptit ...., eu... cautam iubirea... -Iubirea? ... fu raspunsul strainului. Eu sunt... " Costache Ioanid |
Psalmul II
de Stefan Augustin Doinas Tu ești gelos, teribil de gelos pe tot ce am, și-adun, și strâng în brațe aici, când nu Te-mbrățișez pe Tine. În irisul iubitei Te descopăr, și flacăra Ta sumbră mă orbește. Te simt printre degete alunecându-mi ca o șopârlă cu solzi mici de aur. Și Te surprind întruna punând piedici în spițele-alergării mele. Doamne, dar oare nu spre Tine-alerg întruna? Și nu Te cheltuiesc mereu pe Tine? Și nu de focul Tău îmi ard vederea? Deposedează-mă, Gelosule, de lume! Dorința Ta sălbatică de-a mă avea în felu-acesta – șchiop, sărac și orb – să mă-nsoțească peste tot, asemeni unei iubiri ce pârjolește totul.... |
Ceasul rece
Poezia aceasta am scris-o la 13 ani,are multe strofe,va rog nu-mi judecati judecata..aveam doar 13 ani.
Intr-o padure marginala Au inceput cu sutele s-apara Venise ceasul de apoi Cand chinuitele aveau a se transforma-n strigoi. Vruta cel Sfant slobode a le lasa Pentru a ne spune fiecare povestea sa Cum in ispita neagra au cazut Cand in El nu au mai crezut. Ratacite umblau pe pamant Pentru a ne transmite mesajul celui sfant Pentru a ne convinge de pacate a ne lasa Ca sa putem ajunge-n lumea Sa. Era o noapte foarte senina Parca banuiam ce o sa vina Ma simteam urmarita de cineva Dar nu-ndraznea a s- arata Statea in umbra mea. Lumina lunii parca ma-ngheta Fiorii reci imi cuprindeau viata Un gand fulgerator departe ma purta Ajunsesem pe-un meleag nemaivazut Ma-nspaimanta! Vedeam o droaie de strigoi Si-o groapa adanca de noroi Din care aveau a evada Pentru a ne spune fiecare povestea sa. Pentru un moment ceva mi-a taiat rasuflarea Ma zarisera,si-n juru-mi s-au imprejmuit Acum aveam s-aud cantarea Prea grea, a unui suflet schingiuit. Era o droaie de stigoi Cu haine albe, murdare de noroi Ce in tacere ma privea Mi se taia rasuflarea. Pentru o secunda un strigat s-auzit Era un suflet ratacit De inima mea avea a se apropia Si-a-nceput a canta. “Privesc la cerul albastrit Si ma gandesc….de mult nu l-am mai zarit! Si gandul mi se-ntoarce –napoia Cand Domnului nu am vrut a-I face voia. Toata lumea parea ca-I a mea Ca pot face ce vreau cu ea Ca nimeni si nimic nu ma poate intrista Ca-n sufletul meu eternal-I bucuria. Dar eu n-am putut pacatului rezista M-atrase avutia! Vroiam mai mult s-agonisesc Iar pe Domnul uitasem sa-l slavesc. Cu fiecare zi ce trecea Sufletul mi se-npovora Traiam in griji si tot asa Domnului nu-I mai acordam atentia. In spatele unui chip fumos Se ascundea un suflet uracios Uitasem acum a ma mai ocupa De sufletul si mintea mea. Cu fiecare zi ce trecea Tot mai urat el se facea Imi murdarisem haina sufletului Acum asemanatoare era cu cea a Uratului. Ani de-a randul traisem asemenea Eram simplu rob al pacatului-nimic altceva Si-n ziua-n care moartea venit a ma lua Am uitat de sfanta-spovedania. Tot ce facusem in viata mea Aveam a plati in viata ce urma Nu meritam viata de apoi Si asa,sfarsit-am in noroi. Tu,suflet bun ce inca esti Te sfatui-Domnului sa nu te-npotrivesti Sa-l porti mereu in inima ta Si-atunci cand nu vei mai putea Dinsul te va ajuta.” Dupa ce termina cantecul a fredona Disparusera cu totii-ramasesem doar cu luna. Lumina ei ma-nfiora Raceala ei ma cuprindea. Printre copaci,strigoi urati Incepusera a alerga Pentru o clipa se aliniasera cu totii-n fata mea Si iarasi vruta-mi a canta. “Cand Domnul a vrut calea a ne arata Noi ne-am impotrivit,nu am vrut a o urma Cand Domnul a vrut a ne da lumina Noi ne-am impotrivit n-am vrut a o lua. Acum cuprinsi de mult noroi Nerabdatori asteptam judecata de apoi Speram ca domnul de va da In ‘cele clipe pacea Sa Caci acum de pacat inceputa-m a ne lepada Privind la tristul viitor Vedem oameni ce nu vor a se lepadade pacatele lor Si pentru acestia aici am inceput a ne-aduna Sa-I convingem sa nu-si mai murdareasca haina. Noi pe cand nu eram strigoi De asemenea nu ne pasa Si sfatul Sfantului n-am vrut a-l asculta Si-acum sfarsim in noroi. De viata altora nu ne pasa Si avutia suferinta ne cauza Mereu alegeam minciuna Si suferinta provocam intruna. Atunci cand viata ni se termina Noi am uitat de sfanta spovedania Iar de rau nici atunci n-am vrut a ne lasa Si-acum sfarsim in a iadului –groapa. Speram cu totii ca Domnul ne va ierta Ca la ultima judecata mantuire ne va da Si ca-n imparatia sa vom putea intra Caci desi tarziu ,noi de pacat inceputam a ne lasa. Noi am venit in acest ceas sfant Pentru a va spune voua ,celor de pe pamant Ca Domnu-I mai presus de toata avutia Ca de ve-ti lasa pacatul o sa-I vedeti imparatia. Din iad noi am evadat Pentru a va spune ca nimeni nu-I uitat Si ca de mangaierea Sa parte puteti avea Daca de rau va veti lepada. Asculta tu suflet de om Noi la tine venit-vom Ca sa ne spunem povestea Iar tu-n lume sa dai vestea.” Din nou disparusera din fata mea Ramasesem doar cu luna Lumina ei ma ingheta Un fior rece-mi taia rasuflarea. Un inger aparu-n calea mea Si-n tinuturi reci el ma purta Vedeam doar suflete-nghetate Si langa,o mare cetate. Iar langa ea luna disparea Iar pe cer nu se mai vedea nici o stea O bezna adanca aici domnea Si auzeam un glas ce ma striga. Patrunse-si astfel in cetate Dar nu vedeam nimic-era noapte Si iarasi spaima ma-ngheta Un fior rece imi taia rasuflarea. Din nou auzisem ceva ce ma striga Era un suflet chinuit-plangea Din exterior o forta ma-npingea Ajunsesem intr-o incapare-n care lumina domina. Parea sa fie-un vis urat In fata imi aparu un suflet amarat Statea,plangea si tare ma-implora Sa nu savarsesc ce el a facut-greseala. Vedeam o incapere de foc Unde mii de suflete isi aveau loc Ardeau si tare se mai chinuiau Mi-era spaima-plangeau. De undeva din foc a aparut O ceata mare si-n frunte un urat Stateau,radeau,se-npielitau Si sufletele chinuiau. Din nou in fata ingerul mi-a aparut S-a uitat la mine si a disparut Iarasi spaima ma curpindea Am inchis ochii-lumina nu mai era. Cand i-am deschis nu mai eram in ‘cea-ncapere Ci vedeam suflete ce mila Domnului aveau a-I cere Stateau ,tipau,plangeau Si sa nu pacatuiesc ma implorau. Mult diavolii le mai chinuiau, Le asupreau dupa care le mancau La scurt timp acestea iar apareau Si cei rai repetat cu-aceleasi lucruri le chinuiau. A sta aici n-am putut suporta Si ingerul mi-a auzit chemarea La mine a venit a ma salva In timp ce chinuitele aveau a ma striga. Ce vazusem in asta cetate Era viata pacatosilor de dupa moarte Si ma trimise ingerul a le vedea Pentru a fi tare si-n ispita a nu cadea. Si iarasi ingerul avea sa dispara… Ramasesem doar cu luna Lumina ei ma ingheta Fiori reci imi taiau rasuflarea. Eram acum intr-o padure la margine de drum Sau mai bine zis..la o rascruce Si mai vedeam doua drumuri ce nu stiam unde aveau a ma duce. Unul de flori plin era Iar pe celalat iarba arsa il acoperea De-a lungul unuia erau oameni ce cantau De-a lungul altuia doar oameni ce munceau. Un inger mi-arata Ca drumul cu flori in rai ma conducea Iar celalat in iad ratacea De unde niciodata nu vei mai putea vedea lumina. Dupa aceasta ingeru-mi lua mana Ma conduse acasa…vedeam luna Razele ei m-anspaimantau Fiorii reci ma cuprindeau. Ma trezisem dintr-un vis urat Priveam luna..nimic mai mult O clipa…si lumina ei rosie s-a facut Dupa care a disparut. La scurt timp iar a aparut Stiam ca ceasul rece a trecut Ma trezisem dintr-un vis urat Dar stiam ca acesta era doar un simplu inceput. Strigoii acum au disparut Dar ce-n aceasta noapte am vazut… Stiam…e doar un inceput. Caci daca de pacate lumea nu se va lasa Iar Domnului nu-I va face voia Va ajunge trist, si ea In cruda iadului-groapa. Va spun acum cat nu-I tarziu Pocaiti-va,slaviti-L pe Fiu Caci vremuri grele va vor astepta De nu-i veti face voia. |
Adrian Păunescu - “Mi-e imposibil fără tine”
Nici nu mai știu dacă erai frumoasă
și nici în ce culori îți stă mai bine, știu doar că amintirea nu mă lasă și că mi-e imposibil fără tine. Vizionez femei nenumărate, femei interesante mă mai sună, Dar rece și străin mă simt de toate și nu mă văd cu ele împreună. Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă, care-a decurs din întâlnirea noastră, dar vechiul dor al dragostei mă cheamă și tu îmi faci cu mâna la fereastră…. Subtile explicatii cui i-aș cere? tot prostul face pe interesantul și-n condamnarea asta la tăcere, mai conversez de-a surda, cu neantul. Și cum să transformăm iubirea-n ură, de ce nu noi, ci solii să lucreze, și să pătăm simțirea cea mai pură, punând incendiul tot în paranteze? N-aș vrea să te-ndârjesc sau să te sperii, nici să te fac să te-ndoiești de tine, dar eu te-am adorat fără criterii, estet bolnav, al patimii depline. De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă, te-am apărat de bârfe și de crivăț, și după toată veghea ne-ntreruptă, cedez numai în lupta împotriva-ți. Și totuși tu ai fost cea mai frumoasă, la mine-n brațe îți fusese bine, obsesia iubirii nu mă lasă. Și-mi este imposibil fără tine. |
Ce bine că ești (Nichita Stanescu)
E o întâmplare a ființei mele
și atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând. Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt. |
Ioan Alexandru (1941 - 2000 )
Psalm
Oriunde plec Tu ești mereu cu mine Unde-aș fugi să nu pot fi ajuns Sunt singur e noapte vin să mă ruine Nelegiuiri cu care te-am străpuns De fața Ta nimic nu mă ascunde Oriunde cer azil sunt prigonit Oceanul nu are îndestule unde Să-mi dea odihna nemărturisit Nici lacrimile nu mă mai încearcă De teama Ta și ele-au amuțit Pouncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă Să mă predea unde Te-am pângărit Știu că o faci din mila Ta cea mare Ce nu îți dă odihnă să mă uiți Să-mi treacă zilele fără lucrare Cu fața Ta de-acuma mă confrunți |
Rudyard Kipling – „Dacă
Dacă-ți rămâne mintea când cei din jur și-o pierd
Și fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor, Dacă mai crezi în tine când alții nu mai cred Și-i ierți și nu te superi de îndoiala lor, Dacă de așteptare nu ostenești nicicând, Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept, Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând Și totuși nu-ți pui mască de sfânt sau înțelept, Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ți-l faci, Sau gândul, deși judeci, de nu ți-e un țel, Dacă-ncercând triumful sau prăbușirea taci Și poți, prin amândouă trecând, să fii la fel, Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită, Sau truda vieții tale, înspulberată-n vânt, De poate iar s-o ‘nalțe unealta-ți prea tocită, Dacă poți strânge toate câștigurile tale Ca să le joci pe-o carte și să le pierzi așa, Și iarăși de la capăt să-ncepi aceeași cale Fără să spui o vorbă de neizbânda ta, Dacă poți gândul, nervii și inima să-i pui Să te slujească încă peste puterea lor, Deși în trupul firav o altă forță nu-i Afară de voința ce le impune spor, Dacă te vrea mulțimea, deși n-ai lingușit, Și lângă șef tu umbli ca lângă-un oarecare, Dacă de răi sau prieteni nu poți să fii rănit, Dacă nu numai unul, ci toți îți dau crezare, Dacă ajungi să umpli minutul trecător Cu șasezeci de clipe de veșnicii, Mereu, Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor Și, mai presus de toate, un OM –copilul meu! |
Radu Gyr, Zorica Lascu
|
De ce-ai fi trista? Grigore Vieru
Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita. Norocul cerului e luna, Norocul meu esti tu, iubito. Te stiu de cand ca o zambila Cresteai sub cer de primavara. Erai frumoasa si copila Frumoasa-ai fost si domnisoara. De ce-as fi trist, De ce-ai fi trista?! Eu drag iti sunt, tu draga mie. Dea Domnul si copiii nostri Asa de fericiti sa fie! Eu vad tristetea cum colinda Prin dureroasa ta privire Si vad, iubito, in oglinda Cum zmulgi din par albite fire. Iubita mea si-a mea comoara, Nu mai fi trista chiar de-i toamna. Frumoasa-ai fost si domnisoara, Frumoasa ai ramas si doamna. Te-albeste prima nea usoara, N-o tainui pe sub naframa. Frumoasa-ai fost si domnisoara Si mai frumoasa esti ca mama. Te bucura si nu fi trista, Asa sunt toate randuite. Frumoasa este orice varsta, Un dar ce Domnul ni-l trimite. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 23:38:24. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.