Omul este cu adevarat smerit cand nu este constient de smerenia lui. In clipa cand devine constient de smerenia sa, totul se naruie deoarece, de bucurie ca, iata, este smerit, omul ajunge sa se mandreasca, iar mandria este pacat de moarte. Nu trebuie sa ne autoevaluam daca suntem smeriti sau nu. De smerenia noastra, daca exista, isi dau seama altii. Pentru noi conteaza sa fim cu inimele la Dumnezeu, asa murdari si pacatosi cun suntem.

De pe 7 ianuarie de de cand s-a postat acest topic vad ca nimeni n-a mai adaugat ceva!
Asta da smerenie:rolleyes:

Adevarul este ca suntem departe de a fi smeriti. Citind viata Sf. Ierah Nifon, am inteles ca smerenia de fapt este porunca de la Dumnezeu, pentru cei pe care tot El i-a curatat de pacate. Ori, cum noi inca ne mai complacem in a avea pacate, cum sa ne smerim? Iar curatirea definitiva de pacate doar Dumnezeu o poate face. Sf. Ierarh Nifon povesteste, cu a trebuit sa-si goleasca stomacul plin de pacate la groapa de gunoi, cum inima lui cea veche a fost inlocuita de una noua. Nu noi ne curatam de pacate, ci Dumnezeu. Pentru acest lucru trebuie sa fim constienti de fapul ca noi doar pe cele rele stim sa le lucram, iar pe cele bune de la Dumnezeu le avem, fapt pentru care nu avem de ce ne mandri.
Doamne, cand va veni acea clipa cand ne vei curati si pe noi de pacate? Caci multe pacate avem. In primul rand eu, pacatoasa.

Ancah, te rog sa ma ierti dar nu cred ca trebuie sa ne punem cenusa in cap. In mod sigur suntem cu totii pacatosi, insa gradul de pacatosenie, in raport cu altii, noi nu-l putem cunoaste, de aceea, declarandu-ne ca fiind cei mai pacatosi dintre toti suna mai curand a fatarnicie. Te rog inca o data sa ma ierti daca te-am necajit cumva.

Smerenia e odihna adevarata a sufletului, care a scapat de nemultumiri pentru neimplinirea poftelor lui de mandrie, de placeri si de dusmaniile ce ii vin de aci. El nu trebuie sa lupte cu altii pentru satisfacerea poftei sale mereu mai mari, ci traieste in nesfarsirea lui Dumnezeu, pentru care nu trebuie sa se lupte cu semenii, ci doar cu poftele proprii, care mereu il nelinistesc. El lupta pentru liniste prin liniste. Unde e mandrie, e tulburarea ambitiilor, unde e smerenie, e odihna in Dumnezeu, avand in El totul. Nu eu am sa lupt pentru lucruri trecatoare, ci Dumnezeu mi le da pe cele netrecatoare, dar si pe cele trecatoare, in mica masura in care am nevoie de ele. (Filocalia IX)

fatzarnicie fatza de cine shi fatza de ce? :)

fata de cei din jur sau, mai grav fata de sine

Nu era fatarnicie, ci o scuza fata de cei, care se considera virtuosi, nu pacatosi. Numindu-ma pe mine, i-am pus pe ei mai sus, ca sa nu se considere cumva jigniti.
Dar acum stiu cu certitudine, ca aportul nostru personal consta din fapte rele, iar ca cele bune de la Dumnezeu vin.
Nu m-ai necajit, e bine totusi ca am clarificat. Nu sunt smerita, chiar daca imi doresc sa fiu.

Ma bucur ca nu te-ai suparat si ai inteles exact ce am vrut sa spun. Si eu sunt departe, foarte departe de a fi smerit desi mi-as dori atat de mult sa gust macar o picatura din fericirea amereniei "odihna adevarata a sufletului" asa cum atat de frumos spunea costel putin mai sus. Ma simt ca un cersetor care viseaza sa fie imparat.

Of, Costele cat adevar ! Sufletul e trist si nu are odihna si toate se rasfrang inevitabil asupra trupului, cel ce este templul sufletului. Ce bine ar fi sa dam sufletului linistea de care aminteai. Tavalugul ispitelor si a pacatelor ce vin si cad peste noi , zdruncina si secatuiesc sufletul, insasi fiinta noastra. Ce minunat ar fi ca ea smerenia sa fie intru noi, macar o clipa sa gustam din ea.