Apostolul Pavel
 

,,Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem."(Apostolul Pavel)

,,Daca Biserica si-a putut dezvolta de timpuriu o gandire teologica sistematica, aceasta li se datoreaza in primul rand celor paisprezece epistole pe care le avem de la sfantul apostol Pavel si care, dupa cele patru evanghelii, alcatuiesc partea cea mai de seama a Noului Testament. E sigur ca Pavel nu a cultivat genul epistolar ca atare, cu intentia adica de a crea o opera literara asemenea multor scriitori ai antichitatii; el si-a alcatuit scrisorile in mod absolut circumstantial, sub presiunea unor situatii sau evenimente care cereau din parte-i o interventie urgenta in una sau alta din comunitatile crestine intemeiate de el. Asadar, nu e de mirare ca textele dictate de el, dupa moda vremii, tahigrafilor voluntari sau platiti, prezinta si unele formulari obscure, fraze neterminate, ganduri in suspensie, paranteze, digresiuni si reluari insuficent legate, desi greaca autorului e corecta, bogata si nuantata, situandu-se imediat dupa aceea a sfantului Luca. De aceea, epistolele pauline trebuie luate drept ceea ce sunt: parte din opera misionara a marelui apostol, consemnarea in cuvantul scris a ceea ce obisnuia sa propovaduiasca prin viu grai (desigur, cu unele completari sau accente impuse de actualitatea temei). Or, tocmai spontaneitatea si lipsa de poleiala a acestor scrieri alcatuiesc adevarata lor valoare, dupa un admirabil cuvant al lui Pascal: “Cand vezi stilul acesta natural, esti mirat si cucerit, caci te asteptai sa vezi un autor si afli un om”.

Cine este si cum ni se infatiseaza acest om?

Nascut in Tarsul Ciliciei in jurul anului 7, din parinti credinciosi evrei, mici meseriasi, si crescut in mediul culturii elenistice al Asiei Mici, Saul isi face studiile in Ierusalim ca elev al marelui Gamaliel din scoala rabinica fariseica. Tanar cu inzestrari exceptionale, el devine destul de repede ceea ce se cheama un rabin perfect, versat mai ales in dimensiunea juridica a Legii, si-si descopera vocatia unica: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu la modul total si dezinteresat. Inainte de convertirea de pe drumul Damascului, cand devine Pavel (anul 32), el il slujeste persecutandu-i pe crestini ca adversari prezumati ai lui Iehova; dupa convertire I se daruie fara rezerve unicului Dumnezeu adevarat, Cel Ce i Se descoperise prin Iisus Hristos ca Tata din veac si in timp al Acestuia; si o va face vreme de trei decenii si jumatate, pana in anul (probabil) 67, cand va muri ca martir in capitala imperiului pe care, practic, il cucerise.

Personalitate complexa, inteligenta vie, cultura vasta, temperament dinamic, Pavel e un rau de energie in continua miscare. Un intelept crestin – Petre Tutea – afirma ca atunci cand spui Pavel spui Mediterana. Intr-adevar, amprenta crestina a culturii europene (si, prin ea, a celor doua Americi) e opera lui, a celui ce a semanat tarmurile Mediteranei cu aproape treizeci de comunitati ale numelui lui Hristos. Pururea inspirat si veghetor, Pavel e in acelasi timp mistic si om de actiune, teolog si misionar, intemeietor si organizator, pastor si catehet, polemist redutabil si orator inflacarat, dialectician si liric.

Mai presus de toate insa el este parinte. Asupra copiilor sai duhovnicesti el are sentimentul posesiei: ei ii apartin si trebuie sa-l asculte ca pe unul care i-a nascut, ii creste, ii apara si-i maturizeaza spre a-i preda desavarsiti Parintelui Ceresc, prin Iisus Hristos. In aceasta dimensiune paterna se consuma gama starilor sufletesti din epistolele sale: el e mandru si smerit, indraznet si timid, sociabil si insingurat, afectuos si ironic, curtenitor si protestatar, duios si violent, generos si sever, precaut si debordant, tonurile sale desfasurandu-se de la implorarea lacrimogena pana la imprecatia strivitoare. Totul insa, absolut totul, i se subordoneaza sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul sau Iisus Hristos. Istoria bimilenara a crestinismului nu a mai cunoscut un om cu devotiunea lui Pavel."(IPS Bartolomeu Anania)

,,Abilităţile hermeneutice ale lui Pavel prezintă o libertate creativă care permite evangheliei să devină vorbire vie în limitele exigenţei vieţii zilnice a bisericilor. „Esenţa” este pentru Pavel nu doar un mesaj fix şi îngheţat care trebuie fie să fie ajustat la situaţiile mai mult sau mai puţin adaptabile.Pentru Pavel tradiţia este totdeauna tradiţia interpretată care se îndeplineşte în libertatea Duhului.

El era capabil să aducă evanghelia în discuţie în fiecare nouă situaţie fără a compromite nici integritatea ei nici specificul situaţiei în care era prezentată. Interacţiunea este discutată în reflecţia lui Pavel asupra adevărului evangheliei şi a eficacităţii ei concrete. Puterea (dynamis) evangheliei este pentru Pavel validarea adevărului ei. Dar reversul este adevărat de asemenea: pentru că evanghelia este adevărată, ea se manifestă ca putere, adică este eficace. Puterea efectivă şi adevărul evangheliei sunt astfel ţinute într-o tensiune dialectică: ele sunt inseparabile, din cauză că pentru Pavel evanghelia conţine atât un adevăr coerent cât şi o putere inerentă.

Corelaţia dintre adevărul şi puterea evangheliei indică uimitoarea interacţiune între conţinutul evangheliei şi interpretarea ei. „Esenţa” şi particularitatea nu se leagă în termenii unui grup de legi şi interpretarea lor cazuistică, sau în termeni de afirmaţii doctrinare la care trebuie să li se găsească aplicaţii. Mai degrabă ele sunt legate ca modul în care Domnul crucificat şi înviat în semnificaţia pentru triumful final al lui Dumnezeu este prezent în specificul istoric al vieţii bisericii.Interacţiunea hermeneutică dintre centrul coerent al evangheliei şi elementele neesenţiale – adică modul în care evanghelia lui Cristos răstignit şi înviat în contextul ei apocaliptic primeşte relevanţă în fiecare particularitate şi varietate a condiţiei umane – constituie contribuţia proprie a lui Pavel la teologie.

Modul lui de a face teologie şi flexibilitatea limbajului său în interpretare sunt dovezile geniului său, un geniu pe care scrisorile îl documentează pe deplin. Abilitatea lui de a se concentra pe esenţa constituită de „Cristos răstignit şi înviat” în mijlocul varietăţii expresiilor teologice ale bisericilor timpurii, împreună cu abilitatea sa de a permite ca atenţia să se deplaseze şi să interacţioneze cu orice varietate posibilă şi particularitate a vieţii umane este o trăsătură pe care nici un alt apostol sau teolog nu a realizat-o."(din pacate,cu privire la acest fragment ultim de analiza,pe care-l aveam salvat pe undeva,nu mai stiu autorul).

In loc de incheiere la o postare atipica

Parafrazare:In februarie 1987, cu câteva săptămâni înaintea morţii sale, Jacob Taubes(filosof,istoric al religiilor,rabin) a ţinut, în faţa unui mic grup de ascultători, patru prelegeri despre Pavel, pe care le-a conceput drept testamentul său spiritual. Ca un outsider radical, Taubes păşeşte pe terenul cercetării paulinice, propunând o contra-lectură a Epistolei către Romani, prin care pune temele tradiţionale în contexte cu totul noi, spre a scoate la lumină trăsăturile iudaice eradicate la Pavel cel creştin. Taubes îşi înţelege confruntarea cu Pavel cel iudaic, nu ca pe un act de reconstrucţie ştiinţific istorică, ci îl interesează mai degrabă ca, în acest punct crucial dintre iudaism şi creştinismul primitiv, să deschidă perspective asupra unor viziuni care au fost îngropate şi reprimate total în evoluţia istorică.

Ei bine pana si Taubes,analizand personalitatea complexa a Apostolului a ajuns,printre altele la urmatoarea concluzie: ,,Cunoasteti numele evreiesc Schoeps. Ce inseamna Schoeps? Un adept al lui Sabetai Zvi, care face parte din aceasta secta, „a shepsel“, asa sunt numiti acestia in comunitatea evreiasca. Existau, deci, evrei in Nikolsburg care, la apelul pentru Tora, cand li se deschidea camasa, dadeau la iveala pe piept o cruce mare. O perioada de tranzitie foarte interesanta. Grupul ca atare a incetat sa mai existe cam in perioada Revolutiei Franceze. Mai exista si astazi – poate e mult spus astazi, dar in urma cu vreo treizeci de ani mai existau oameni care isi aminteau de bunicii lor, care facusera parte din acest grup, mai ales in Praga.

Va povestesc toate acestea ca sa va aduc in fata ochilor imaginea vie a logicii acestui tip de credinta. Ea n-are nimic de-a face cu credinta greaca, adeptii ei habar n-aveau de limba greaca, erau evrei din ghetou, sefarzi si askenazi, la care nu se punea in niciun fel problema limbii sau a filosofiei grecesti. Ci numai din logica interna a evenimentelor se cerea aici o credinta, care este paradoxala si impotriva oricaror evidente.

Pavel vine si spune: Iata-l pe Mesia. Oamenii trebuie sa stie deja ca el a murit pe cruce. Caci s-a vorbit despre asta. E-o moarte de ocara. Fiul lui David atarna aici pe cruce! Dar ganditi-va acum din centru, evreieste: exclus din comunitate, el atarna aici, blestemat, si trebuie sa fie coborat seara de pe cruce, pentru ca pamantul sa nu devina impur.Aceasta rastoarna total si monstruos valorile gandirii romane si evreiesti. Sigur ca asta n-a prins, imediat, la toti, dar se pare ca a aprins, totusi, o scanteie. Credinta in acest fiu hulit al lui David devine un echivalent pentru toate – ca sa vorbim paulinic: – faptele. Aceasta concentrare mesianica asupra paradoxalului are de-a face cu logica interna a mesianicului. Ceea ce i se cere aici sufletului uman are un pret atat de inalt, incat toate faptele nu sunt nimic in comparatie cu acesta ."(preluare partiala articol din ziarul Cultura-Fundatia Culturala Romana)

,,Să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului."(Apostolul Pavel)

Modelul Pavel
 

Sunt unii chiar aici pe forum care încearcă să îi semene. Au acea vocație preoțească și darul Cuvântului.

Din păcate mulți dintre noi nu își dau seama de asta și uneori sunt luați chiar în râs, așa anapoda. Trist, dar adevărat !

Teologia liberala a fost,un exemplu,mult mai drastica decat opiniile postate de dvs.Intradevar Epistola catre Evrei este printre cele mai contestate ca si paternitate dar pe aceiasi logica exegetica si I Petru si II Petru au mici sanse sa fie scrise de acelasi autor.Actualul Papa,pe vremea cand nu ocupa inca pozitia actuala,a reprosat scrierilor lui Von Harnack,un exponent al cercetarii critice,ca l-a gasit pe Iisus cel istoric pierzandu-l definitiv pe Iisus cel divin(probabil compatriotul sau neamt nu a invatat suficient lectia de rigoare de la Sfintii Parinti desi a fost un cercetator de calibru al crestinismului).Nu pot spune ca nu m-a interesat sau ca nu ma intereseaza analiza critica(din acest punct de vedere ar fi interesant de analizat,in contextul formarii canonului Noului Testament,importanta pe care cartea ,,Faptele Apostolilor"a avut-o in raport de admisibilitatea scrierilor lui Pavel)dar sa nu uitam ca desi noi oamenii dorim sa-l vedem pe Dumnezeu mai ales despicand ape,EL lucreaza cateodata imperceptibil,pe durate de timp si in modalitati ce depasesc viata si intelegerea noastra.Prin urmare nu sunt un adversar al cautarii istorice cat timp nu se uita rolul principal al Evangheliei si cat timp persoana Mantuitorului nu este redusa doar la o concluzie rece si vidata de continutul sau mantuitor.Prefer sa nu-mi admir posibilitatea mantuirii intr-o vitrina de muzeu :)

O seara placuta,vedeti ca aveti o optiune pt inserare fotografii dar trebuie sa va faceti setarile de rigoare la profilul dvs.

citate vs comentariu
 

@pelerin
Si eu il iubesc mult pe Apostolul Pavel,dar nu despre el vreau sa vorbesc,ci despre cum ai deschis acest topic ,si in final despre o observatie care a-si fi curios sa stiu daca arata ca sunt eu defect,sau o mai simt si altii
In mod sigur ,ai deschis acest topic pt a iti arata dragostea fata de Apostol .Toti simitm nevoia de a impartasi ceva despre ceea ce ne misca in mod deosebit
Ai expus apoi o prezentare a apostolului de la IPS Anania ,apoi una despre viata sa,ca la sfarsit sa ajungi la secta, „ shepsel" ,evrei cu crucea la gat.Nu am inteles ce e cu aceasta secta ,dar mi-a placut ideea

Dar si topicul asta se incheia aici ,daca nu intervenea mirela.Si eu il citisem mai inainte de a scrie mirela,dar nu am stiut ce sa raspund
Asta ti-a dat prilejul sa expui propriile tale ganduri si pareri despre apostol.Asta a fost poate mai interesant decat prima postare ,caci ,cine il iubeste pe Apostol, si-a putut vedea propria dragoste ,impartasita si de tine

Intrebarea mea este care este limita dintre a da citate de undeva si comentariul propriu.De ce parerile proprii par mai vii,si par ca ating mai bine tinta ,decat citatele dintr-o carte
Si legat de aceasta .Poate ca majoritatea cunoastem pe Apostol,si cu mintea si cu inima,astfel ca prezentarea intiala poate nu isi avea sens. De aceea nu raspunde nimeni la astfel de texte,cu care sunt insa 100% de acord.
Poate doar incadrarea intr-un dialog face personajele cu adevarat vii
Desi majoritatea topicelor sunt construite astfel,cu citate,care pentru unii sunt chiar folositoare ,am ales tocmai topicul tau despre Apostolul Pavel sa expun aceasta idee a mea,tocmai pentru ca nimeni altul nu a reusit sa imbine mai mult cuvantul despre Dumnezeu , cu dialogul
Hristos e in fiecare respiratie a apostolului , si in gandurile inalte ,dar si in stiinta dialogului, facand din Apostol un adevarat pescar de suflete si oameni

Intrucat, in general,ca si opinii proprii,scriu doar prostii(spre diferenta de lucrurile serioase din citate unde trebuie sa transpiram)sunt mai abordabile si mai usor de criticat.Cu un sfant este mai greu sa te iei la tranta :) Glumesc.Dupa cum stiti la inceputuri Biserica a avut si o componenta iudaica,apoi s-a extins printre Neamuri iar cu timpul partea iudaica aproape a disparut(daca nu cumva cu totul).Secta cu pricina,desi disparuti si ei,erau printre cei ce cumva si-au derivat existanta din aceea perioada de inceput.O imagine a fortei predicarii lui Pavel,au ramas la Tora dar o primeau avand Crucea pe piept,putini ar fi reusit sa-i convinga sa faca asta.

:) Ei,chiar credeti ca are cineva in intentie sa se contrazica pe tema ap Pavel sau a gandirii patristice. Macar si cum ziceti,cine s-ar putea lua la trinta cu un sfant ?
Dialogul mai are si alte sensuri decat a critica.El poate fi o calauza buna spre cunoastere ,pentru toate partile implicate. Pentru ca fiecare spune ce intelege si astfel fiecare se poate cunoaste pe sine si pe celalalt.
Sa nu fiu inteles gresit ! Nu ma refer aici ca trebuie sa urmam mereu opiniile sf parinti,si sa ne cunoastem nimicnicia
Dar acest fel de topicuri nu au rol de contraziceri,ci doar de cunoastere ,si aici ,ar fi ideal sa existe dialog. Ce ai inteles iu,ce am inteles eu...ar fi o abordare care ar putea astfel sa inlocuiasca spiritul mult prea bataios uneori de pe forum

Puteti gasi lucrarea mentionata atat la editura Deisis cat si la libraria Sophia

Revenind la topic banuiesc ca ne putem trezi putin mai devreme,renuntand la cateva clipe de somn dulce, cand este vorba de Apostolul Pavel :) Unul dintre cele mai discutate versetele din epistolele Apostolului Pavel este cel din II Corinteni 12,2. Cu privire la acest aspect Mitropolitul Hieroteos Vlachos sublinia faptul ca: ,,Teologie inseamna "cuvantare despre Dumnezeu". Dar ca sa vorbesti despre Dumnezeu, se presupune ca il cunosti pe Dumnezeu. In Biserica Ortodoxa spunem ca cunoasterea lui Dumnezeu nu este intelectuala, ci duhovniceasca, adica tine de partasia omului cu Dumnezeu. In invatatura Sfantului Grigorie Palama, vederea Luminii celei necreate e strans legata de indumnezeirea omului, de partasia omului cu Dumnezeu si de cunoasterea lui Dumnezeu. Asadar, teologia e totuna cu vederea lui Dumnezeu, iar teologul, totuna cu cel ce il vede pe Dumnezeu. Cel care vorbeste despre Dumnezeu, chiar prin presupuneri, poate fi de asemenea numit teolog si astfel Parintii dau numele de teolog chiar si filozofilor, dar pana la urma, din punct de vedere ortodox, teolog este cel ce a vazut slava lui Dumnezeu, sau cel putin primeste ca adevarata trairea celor ce au ajuns la indumnezeire.

In acest inteles, teologi sunt cei ce vad pe Dumnezeu, cei ce au ajuns la indumnezeire si au primit descoperirea lui Dumnezeu. Un astfel de teolog este Apostolul Pavel, care a ajuns pana la al treilea cer si care de mai multe ori isi descrie si infatiseaza trairile apocaliptice. Si aceasta se intampla in asa masura, incat Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre Apostolul Pavel si despre faptul ca in Epistolele sale se afla taine mai mari decat cele din Evanghelie, spune ca prin Apostolul Pavel "Hristos a spus mari si negraite lucruri, mai mari chiar decat prin Sine insusi". Apostolul Pavel, cum insusi spune vorbind la persoana a treia, a fost dus pana "la al treilea cer" (II Cor. 12, 2).

As vrea aici sa reamintesc talcuirea facuta de Sfantul Maxim Marturisitorul, dupa care cele trei ceruri sunt de fapt cele trei trepte ale vietii duhovnicesti. Intaiul cer este capatul filozofiei practice, care este curatirea inimii, scoaterea tuturor gandurilor din inima. Al doilea cer este vederea fireasca a lui Dumnezeu, adica cunoasterea ratiunilor celor existente, cand omului i se da, prin harul lui Dumnezeu, sa cunoasca ratiunile celor existente, sa aiba rugaciune launtrica neincetata. Iar al treilea cer este vederea lui Dumnezeu, teologia, in care omul ajunge, prin harul lui Dumnezeu si prin rapirea mintii, la cunoasterea tainelor dumnezeiesti pe cat e cu putinta, ajungand sa cunoasca toate tainele imparatiei Cerurilor. Aceasta este "nestiinta cea mai presus de stiinta", dupa spusa deosebit de graitoare a Sfantului Isaac Sirul, nestiinta care, in comparatie cu cunoasterea omeneasca, este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Astfel este teologia celui de-al treilea cer, care e roada si urmarea curatirii inimii si luminarii mintii."

Dupa cum am mai afirmat in postarile precedente adancimea duhovniceasca a invataturii apostolului este una impresionanta,o subliniere a capacitatii as inclina sa spun unica intr-un anumit fel a acestui om al lui Dumnezeu.In acest sens,de subliniere a complexitatii apostolului,am citit un articol interesant publicat in revista Mitropoliei Olteniei,sub semnatura preotului Radu Marius Barladeanu,in care se spunea faptul ca:

,, Sfântul Pavel înmagazinează în sine toate contrastele: va suferi toată viaţa pentru acuza de apostazie faţă de poporul evreu pe care il doreşte cu toată fiinţa sa deschis lucrării lui Hristos pentru a-şi împlini vocaţia sa mesianică şi vrea în acelaşi timp să fie fidel noii credinţe care i-a fost impusă de Acela care a devenit totul pentru el. Pavel este mândru de strămoşii săi şi credinţa lor, cei de un neam cu mine după trup, ei, care sunt israeliţi, cărora le aparţine înfierea şi mărirea şi legămintele şi Legea şi cultul şi promisiunile, cărora le aparţin patriarhii, din care se trage şi Hristos după trup, dar se bucură şi se foloseşte de titlul de cetăţean roman pe care îl avea din naştere, şi este deschis în aceiaşi măsură la tot ceea ce este bun în curentele de gândire ale lumii greco-romane.Este evreu cu cei care sunt evrei, grec cu cei care sunt greci, tandru, pasional si timid, nerabdător de o rabdare fără margini, misionar neobosit şi teolog limpede, profet neînfricat al Duhului Sfânt bulversând şi demolând orice prejudecată. Faptele sale îl recomandă ca un organizator exigent şi meticulos al comunităţilor pe care le înfiinţează şi pe care le asistă cu gelozie şi cu grijă celui care le-a născut pentru Hristos.

Personalitatea complexă şi fascinantă a Sfântului Pavel este ca un miraj pentru cititorul Sfintei Scripturi. Dintre Apostolii lui Hristos, despre el avem cele mai multe informaţii datorită relatărilor din Faptele Apostolilor, datorită epistolelor pe care el le-a scris şi datorită paşilor înainte pe care i-a facut ştiinţa în ultima vreme. Este tentant să pui cap la cap informaţiile avute despre Apostolul Neamurilor şi să recompui imaginea cea mai plauzibilă a acestui vas ales, evreu convertit la credintă pe care o persecutase mai înainte cu fanatism. Acest lucrător de cea mai mare insemnatate şi plin de abnegaţie ar fi putut cu tot dreptul să spună că s-a ostenit mai mult ca oricare dintre astfel de ostenitori cum au fost Apostolii. El, Pavel, a fost unealta aleasa a lui Dumnezeu, care a dat putinţă răspândirii generale a creştinismului. Ca Apostol al Neamurilor, el a fost cu preferinţă Apostolul libertăţii, al culturii şi al raţiunii."

Acesta deschidere culturala a lui Pavel a dat nastere multor opinii critice,ca tot am atins si acest punct in postarile precedente,care au cautat explicatia gandirii pauline doar intr-o interesectare a diferitelor culturi.Este o afirmatie corecta doar pana la un punct.Intr-o lucrare de doctorat din cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa din cadrul Universitatii Babes-Bolyai,coordonata de catre Pr.Prof.Univ.Dr. Stelian Tofană se sublina faptul ca:

,,Sfântul Apostol Pavel a realizat şi accentuat ideea unei dualităţi antropologice ca răspuns la o tensiune ce putea fi experimentată zilnic între realitatea morţii şi suferinţei fizice pe de o parte, şi credinţa într-o prezenţă interioară vie şi lucrătoare a lui Dumnezeu. În acest sens moartea este percepută de apostol ca fiind începutul vieţii, şi, în acelaşi timp, rezolvare a tensiunii dintre experienţă şi credinţă. Această concepţie paulină are componente atât elenistice cât şi iudaice neregăsindu-se total în nici una dintre ele. Ea este comună culturilor iudaică şi elenistică, care au considerat, încă din antichitate, că dimensiunea fizică a fiinţei umane (omul dinafară) este coruptibilă şi trecătoare pe când cea interioară (omul dinăuntru) este veşnică.

Opera Sfântului Apostol Pavel a fost, cel mai adesea, apreciată în lumina dihotomismului iudaism-elenism, utilizarea acestor termeni fiind o prezenţă obişnuită în cadrul aprecierilor cercetătorilor de specialitate privind teologia paulină, fie că este vorba de cercetători români,fie că este vorba de unii străini. Cei mai mulţi dintre aceştia au încercat să sublinieze caracterul special şi nou al creştinismului primar şi al operei pauline printr-o punere în opoziţie a acestora cu cele două mari culturi ce au amprentat opera şi personalitatea paulină, iudaismul şi elenismul. În cadrul acestui demers cele două culturi, iudaică şi elenistică, au fost appreciate adesea ca fiind în opoziţie. Cercetarea biblică modernă a renunţat la o astfel de abordare a contextului paulin, considerând o asfel de opoziţie ca fiind nerealistă atunci când ne referim la modul în care raportul dintre cele două culturi se făcea resimţit la nivelul relaţiilor sociale şi religioase dintre membrii comunităţilor creştine primare, sau când ne referim la modul în care acest raport s-a resimţit în opera şi personalitatea Sfântului Apostol Pavel.

O astfel de perspectivă a fost subliniată în cercetarea românească încă din anul 1973 când părintele Constantin Gheorghe, în articolul ,,Iudaism şi elenism în epistolele Sfântului Pavel", aminteşte de chiar cuvintele Sfântului Apostol Pavel din prima sa epistolă către Corinteni: Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege;/ Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea;/Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii./ Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea.(I Cor. 9, 20-23), concluzionând că nici iudaismul şi nici elenismul nu au fost deci hotărâtoare, ci totul în el a fost Hristos."(ca de obicei inchei cu ,,va urma":)

PARTEA I

,,În secolul al XVIII-lea, publicând comentariul lui Teofilact la cele paisprezece epistole pauline, Sfântul Nicodim Aghioritul îşi începea cuvântul său de introducere astfel: „Ar trebui să am o gură hrisostomică pentru a putea lăuda cum se cuvine Epistolele de Dumnezeu inspirate ale Fericitului Pavel!“. Gândul la Pavel îi declanşează Sfântului Ioan entuziasmul encomiastic. Iar acest gest nu este unul gratuit, făcut dintr-o evlavie fără suport. Istoria însăşi a Bisericii primare ne este cunoscută în cea mai mare parte din izvoare care provin de la Sfântul Apostol Pavel sau îl privesc pe el şi activitatea sa. Cu alte cuvinte, nu putem concepe o istorie eclesiastică din care să lipsească personalitatea Apostolului Neamurilor.

Cel mai bogat material în acest sens ne oferă epistolele pauline şi cartea Faptele Apostolilor. Cel puţin două treimi din conţinutul acestei cărţi sunt dedicate Sfântului Apostol Pavel, după ce într-o primă parte este consemnat începutul Bisericii şi activitatea Sfântului Petru, tocmai pentru a legitima autoritatea Sfântul Pavel prin alăturarea lui de Sfântul Petru.Influenţa scrierilor pauline în istoria Bisericii este uriaşă, foarte greu de estimat şi cu atât mai dificil de expus în limitele unei prezentări scurte. Viaţa bisericească în ansamblul ei şi teologia Bisericii sunt în mare parte întemeiate pe teologia paulină. Imnografia Bisericii datorează mult scrierilor pauline. În Liturghia Bisericii, epistolele lui Pavel se citesc continuu. Scrierile pauline se citeau în cadrul slujbelor, alături de istorisirea Patimilor şi a Învierii, încă din vremea apostolică. Sfântul Pavel însuşi ne amintim, îndeamnă pe coloseni: …după ce scrisoarea aceasta se va citi de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiţi şi voi (Coloseni 4, 16).

Activitatea misionară a Apostolului Pavel

Vorbind despre contribuţia Sfântului Apostol Pavel la canonul biblic al Noului Testament, trebuie să ţinem seama de un aspect care aşază lucrurile în cadrul lor firesc.Componenta cea mai importantă a activităţii misionare a Sfântului Pavel nu a fost scrisul, ci propovăduirea orală şi, mai mult decât atât, după cu el însuşi ne mărturiseşte, mărturia directă a vieţii, a credinţei şi a faptelor sale, ceea ce Sfântul Pavel caracteriza drept „adeverirea puterii duhului“: Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4.) Să nu uităm că Pavel însuşi nu reclamă pentru sine, în raport cu creştinii şi comunităţile creştine pe care le întemeiase, calitatea de învăţător, ci pe aceea de părinte, în adevăratul sens al cuvântului: Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. (1 Cor. 4, 15).

O simplă enumerare a Bisericilor întemeiate de Sfântul Pavel ne-ar da măsura uriaşei sale lucrări misionare, ca unealtă a Duhului lui Dumnezeu: Antiohia Siriei, Salamina şi Paphos în Cipru, Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe, Milet, Efes, Pergam, Colose, Laudiceea, Smirna, Troa, Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint, Creta, Roma… S-ar potrivi şi pentru activitatea sa cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur spus la adresa tuturor Scripturilor dumnezeieşti: Nu prin scrieri, ci prin lucruri a voit Dumnezeu la început să înveţe (educe) firea oamenilor… Nu prin Scripturi (scrieri) am învăţat la început cunoaşterea lui Dumnezeu, consecvent cu observaţia că nici Domnul nu a lăsat ceva scris Apostolilor, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului Sfânt!

Cea mai importantă latură a activităţii cu adevărat întemeietoare a Sfântul Pavel a fost echivalentul a ceea ce caracterizăm astăzi drept lucrarea sfinţitoare a Bisericii, cu dimensiunile proprii perioadei de întemeiere a Bisericii. Căci ce altceva este lucrarea sfinţitoare a Bisericii decât activarea prin invocare a prezenţei Duhului şi a puterii dumnezeieşti şi împărtăşirea continuă a harului dumnezeiesc lumii.

Fără componenta sacramentală, prin care Apostolii împărtăşeau lumii Duhul lui Dumnezeu şi făceau să lucreze în lume darurile Duhului, propovăduirea lor ar fi fost o ideologie, şi încă una care ar fi avut puţine şanse să convingă pe cineva din lumea veche. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele exeget al lui Pavel, face deseori constatarea aceasta. Intrată în competiţie cu filosofia lui Socrate sau a lui Platon, gândirea lui Pavel, după opinia Sfântului Ioan, nu ar fi avut şanse de reuşită. Martor al încercării unui creştin de a demonstra, în disputa cu un păgân contemporan al său, că Pavel este mai mare gânditor decât Platon, Sfântul Ioan îl mustră pe creştin, spunându-i că trebuia să susţină tocmai contrariul, că Platon este mai mare gânditor decât Pavel. Pentru că Pavel nu s-a exprimat pe sine şi nici nu a convins cu puterea sa, ci cu puterea Duhului. Lucru mărturisit de Pavel însuşi: Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4-5)

Epistolele sistematizează discursul oral al Apostolului

Nu prin învăţătură au biruit lumea Pavel şi cei dimpreună el, ci prin putere, şi nu prin puterea lor, ci prin puterea lui Dumnezeu, manifestată în Cuvântul Evangheliei şi în lucrarea transformatoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt, care-L făcea pe Hristos prezent.
Această observaţie nu micşorează cu nimic însemnătatea contribuţiei Sfântului Apostol Pavel la tezaurul teologic al Bisericii prin intermediul scrierilor sale. Ci, dimpotrivă, aşezându-o în contextul real, îi sporeşte mult importanţa. Însăşi valoarea scrierilor Sfântului Pavel este dată de faptul că prin pana lui ca şi prin gura lui „a vorbit Hristos“. Ascultă pe Pavel ce zice! Când spun Pavel îl am în vedere pe Hristos, căci Acela este cel care mişcă sufletul lui Pavel! Este o frază pe care o întâlnim de nenumărate ori la Sfântul Ioan. Epistolele reiau, rezumă, completează sau sistematizează discursul oral al Apostolului sau parte a discursului oral. Ne putem închipui volumul lucrării şi al propovăduirii Sfântului Apostol Pavel în cei peste treizeci de ani de activitate misionară, extrem de intensă! Epistolele sale sunt scrieri ocazionale, determinate de probleme concrete ivite în sânul comunităţilor întemeiate de acesta, pe care el nu le scria cu conştiinţa perenităţii. Duhul lui Dumnezeu le destina însă perenităţii, aşezându-le, prin hotărârea ulterioară a Bisericii, la temelia vieţii şi a învăţăturii sale, la temelia canonului său.

În plus, cele paisprezece epistole ale sale nu constituie decât contribuţia directă a acestuia la canonul nou-testamentar. Bibliştii vorbesc despre o contribuţie substanţială a Sfântului Apostol Pavel la constituirea tradiţiei orale a Bisericii primare, din care aveau să se nască inclusiv cele patru Evanghelii. „Gândirea lui Pavel a exercitat o oarecare influenţă chiar în redactarea Evangheliilor!“, afirmă relativ recent un biograf al Sfântului Pavel. Sigur că tradiţia vie a Bisericii a fost şi aceasta, la rândul ei, un izvor important al teologiei lui Pavel. Ştiinţa biblică identifică în epistolele pauline diferite forme literare în care se cristalizase mai ales tradiţia liturgică a Bisericii primare, imne sau mărturisiri (cum sunt cele din Filipeni, cap. 2 sau 1 Tim. cap. 3)."(va urma)

PARTEA II

,,De ce nu a scris Sfântul Pavel nici o Evanghelie

Apostolul Neamurilor este considerat „primul şi cel mai important teolog al Bisericii primare şi chiar al Bisericii din toate timpurile.“

Am putea să ne întrebăm - şi n-am fi primii - cum de Sfântul Apostol Pavel nu a scris el însuşi o Evanghelie? Greu de răspuns la o astfel de întrebare! Cel mai corect răspuns ar fi acela care întemeiază întreaga activitate a lui Pavel exclusiv în voia şi iconomia dumnezeiască. S-a spus despre Epistola către Romani că ar fi Evanghelia lui Pavel. Ca importanţă poate, dar nu ca gen! Ar fi totuşi o greşeală să considerăm Epistola către Romani ca fiind o sumă a teologiei pauline. Sigur că este cea mai importantă dintre epistolele pauline. Este şi motivul pentru care Biserica a aşezat-o în capul listei corpusului paulin. Dar nu epuizează teologia paulină, nici tematic şi nici ca perspectivă, ca soluţii. Epistola I Corinteni, din pricina faptului că stă în umbra celei către Romani, este deseori nedreptăţită, nefiind cu nimic mai prejos nici din punctul de vedere al bogăţiei şi diversităţii tematice şi nici a profunzimii discursului teologic. Ca argument am să aduc faptul că cel mai îndreptăţit evaluator al literaturii biblice pauline, Sfântul Ioan Gură de Aur, consacră Epistolei I Corinteni un comentariu cu o treime mai mare decât cel care priveşte Epistola către Romani, deşi cele două epistole sunt sensibil egale ca volum.

Legat de contribuţia Sfântului Pavel la formarea canonului Noului Testament, se trece deseori cu vederea faptul că, deşi el nu a scris o Evanghelie, a rămas, totuşi, în canonul Noului Testament o Evanghelie, datorată unuia dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi colaboratori ai săi, doctorul Luca. Tot în acest context trebuie amintit că însăşi constituirea canonului, adică adunarea într-o singură colecţie de scrieri a cărţilor scrise în circumstanţe foarte diferite şi de autori diferiţi, începe cu epistolele Sfântului Apostol Pavel. Nucleul iniţial al canonului nou-testamentare l-au constituit epistolele pauline. Avem deja certitudinea că la sfârşitul secolului I, începutul sec. II, la Efes erau strânse într-un corpus toate epistolele pauline. Acestora se vor adăuga cele patru Evanghelii şi restul cărţilor care abia peste câteva secole se vor stabiliza într-un canon închis şi definitiv, consfinţit de canoanele Sinoadelor Ecumenice.

Contribuţiile teologiei pauline la viaţa Bisericii

Cred că teologia paulină ne poate ajuta să menţinem echilibrul foarte necesar, dacă nu chiar vital, între suportul instituţional al Bisericii şi cel harismatic; între eficienţa exterioară - şi mulţumirea amăgitoare pe care o conferă aceasta - şi adevărata împlinire existenţială care presupune unirea cu Hristos în chip tainic, în adâncurile fiinţei, în inimă, în omul lăuntric, împlinire care presupune o detaşare de structurile exterioare ale lumii acesteia; echilibrul între jertfirea exterioară adusă lui Dumnezeu şi semenilor şi jertfa lăuntrică, în duh; între actul exterior şi întemeierea lui lăuntrică; între entuziasmul eshatologic şi iubirea, grija şi respectul faţă de lumea aceasta, care este darul iubirii lui Dumnezeu către om; între viaţa personală şi cea comunitară;

Privitor la tensiunea dintre comunitate şi persoană, Sfântul Apostol Pavel elimină riscul individualismului pe de o parte, dar şi pe cel al colectivismului, pe de altă parte, vorbind despre diversitatea darurilor, a slujirilor şi a lucrărilor în Biserică - perspectivă ce pune în valoare, până la ultimul, toate mădularele Bisericii, subliniind vocaţia şi lucrarea fiecăruia - dar şi despre suportul duhovnicesc al unităţii acestora, care îşi au izvorul în unul şi acelaşi Duh, care lucrează toate şi care împarte fiecăruia „după cum voieşte“, precum şi finalitatea eclesială a tuturor vocaţiilor specifice, toate fiind evaluate în funcţie de contribuţia efectivă la edificarea trupului eclesial.

Tot teologia paulină ne-ar ajuta să menţinem echilibrul extrem de fragil şi sensibil, între literă şi duh, între canonul sau norma exterioară şi libertatea personală, interioară, conferită de propria experiere a Duhului lui Dumnezeu, libertatea care-l determină pe Pavel să spună „Aceasta nu a spus Domnul, spun eu, dar şi eu am mintea lui Hristos!“. Între autoritatea instituţională bisericească, responsabilă cu păstrarea adevăratei credinţe şi exprimarea teologică, liberă şi personală, chiar creatoare, întemeiată în experienţa personală a Duhului sau a împărtăşirii de Dumnezeu, Care avea să-i transforme pe Părinţii Bisericii în comentatori legitimi şi normativi ai Revelaţiei dumnezeieşti şi care este în măsură să confere acest dar oricărui mădular viu al Bisericii Sale din toate timpurile.

Adâncirea teologiei pauline în direcţiile ei principale ne-ar sprijini să evităm confuzii şi amăgiri esenţiale, cum ar fi cea între comunitatea eclesială şi colectivism, între unitate dată de vieţuirea în acelaşi Duh şi unitate dată de structuri exclusiv exterioare; între instrumentele gândirii lumeşti şi cele ale descoperirii Duhului; între gândire teologică secularizată şi teologia izvorâtă din experienţa Duhului.

Mii de kilometri de propovăduire

Sfântul Apostol Pavel s-a născut cu puţin după Mântuitorul Hristos. Anul acesta a fost consacrat Sfântului Pavel, cu pretextul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea sa, deşi nu s-a putut stabili cu exactitate anul naşterii sale. Bibliştii aşază naşterea sa între anii 5-10 d. Hr.. S-a născut în Tarsul Ciliciei, un important centru elenistic al vremii şi un centru comercial foarte puternic, unde se întâlnea o mare diversitate de tradiţii religioase şi filosofice. Tarsul era comparat cu Atena sau Alexandria şi socotit chiar mai puternic decât acestea. Sfântul Pavel vine, aşadar, din diaspora iudaică elenizată. Aşa se explică, între altele, cultura sa greacă şi buna cunoaştere a limbii greceşti. Primele lecturi ale Legii, Pavel le-ar fi făcut prin intermediul Septuagintei, care va sta şi la baza deselor sale citate sau referiri vechi-testamentare.

Limba ebraică a învăţat-o în primii săi ani de copilărie. Din momentul învăţării alfabetului, orice copil dintr-o familie ebraică trecea la învăţarea Legii, începând cu Leviticul, memorând un verset sau un paragraf pe zi. În paralel cu studierea Torei, copilul era învăţat şi o meserie. Saul va învăţa să fabrice corturi, ca tatăl său.În jurul vârstei de 15 ani, este trimis la Ierusalim pentru a studia iudaismul. O face, cum singur mărturiseşte, la picioarele lui Gamaliel. Aproape cincisprezece ani studiază Tora şi tradiţia orală a iudaismului, pentru a deveni învăţător de lege, rabin.

Despre constituţia sa fizică stau mărturie miile de kilometri străbătuţi de cele mai multe ori pe jos, într-o viaţă întreagă, consacrată propovăduirii Evangheliei şi grijii pentru Biserica lui Hristos. Numai traseul celor trei binecunoscute călătorii misionare însumează, prima peste 1.000 de km, a doua, în jur de 1.400, iar a treia, în jur de 1.700. kilometri. Facem cunoştinţă cu Pavel la martiriul arhidiaconului Ştefan, unde îl găsim aprobând demersul conaţionalilor săi care-l ucideau cu pietre pe primul martir creştin şi păzindu-le hainele. Devine în scurt timp un fervent prigonitor al creştinilor.

Temeliile Europei creştine

Minunea de pe drumul Damascului este asimilată de Pavel arătării lui Iisus cel înviat către Apostoli, eveniment care le conferă acestora legitimitate de martori ai Învierii şi propovăduitori ai Evangheliei. Urmează prima sa călătorie misionară, alături de Barnaba (între anii 46-47 sau 47-48), în Cipru şi pe coasta de sud a Asiei Mici. Aceasta este prima mare ieşire a creştinismului din graniţele Palestinei. Cea de a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel, desfăşurată între anii 49-52, marchează trecerea Evangheliei în Europa. Cele mai importante cetăţi ale Greciei vor auzi din gura lui Pavel cuvântul Evangheliei lui Hristos. În Corint va rămâne 18 luni. Se puneau începuturile sau temelia Europei creştine.

De aici se întoarce în Antiohia pentru a porni în cea de a treia călătorie misionară, desfăşurată între anii 54-57, în timpul căreia rămâne aproape trei ani în Efes. Tot acum vizitează toate Bisericile din Asia Mică şi Grecia.La întoarcerea în Ierusalim, este prins de iudei şi închis pentru doi ani în Cezareea Palestinei (58-60), după care este transferat la Roma, în urma solicitării sale şi graţie cetăţeniei romane moştenite de la tatăl său, unde a rămas într-un fel de domiciliu forţat timp de doi ani (61-63). Apostolul moare în anul 64 la Roma, fiind decapitat."

Date despre autor: ,,Doctor în teologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, în urma susţinerii tezei de doctorat cu titlul: Biserica în epoca Epistolelor Pastorale. Îndrumătorul şi referentul principal al tezei de doctorat a fost Prof. Savvas Agouridis. Profesor universitar la Catedra de Teologie Biblică - Disciplina Studiul Noului Testament. Consilier de specialitate la EDITURA BIZANTINĂ, București. Membru în Colegiul de redacţie al Revistei grecești de cultură, știinţă și religie PEMPTOUSIA, care apare la Atena,editată de Centrul pentru cultura greacă și ortodoxă. Slujeşte ca preot la Parohia „Sfinţii Voievozi” din Bucureşti. Participări la congrese, seminarii, simpozioane internaţionale și naţionale pe teme biblice şi, respectiv, pe teme teologice.Pe plan misionar este preocupat de misiunea creştină în rândul tinerilor, mai ales al studenţilor din centrul universitar Bucureşti (numeroase conferinţe, întâlniri cu studenţii din diferite facultăţi, participări la emisiuni radio şi Tv).În calitate de preşedinte al Asociaţiei creştine „Sfântul Grigorie Palama” a avut iniţiativa şi a coordonat ridicarea bisericii cu hramul „Sfântul Grigorie Palama” în campus-ul universitar al Politehnicii din Bucureşti.

Scurta postare de final
 

,,Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii.Că dacă una cu El ne-am făcut prin asemănarea morţii Lui, atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui" (Romani 6,3-5). Apostolul Pavel nu predica o teologie moarta,nu este un dogmatist care iti pune-n fata ochilor o serie de reguli anchilozate-n complexitate si apoi te trimite-n plata Domnului,la fel de mort si pierdut cum ai venit.Pavel te poate intriga,pune pe ganduri,poate supara pe omul mediocru din tine dar el vrea sa te zbati,sa te intrebi,sa intelegi si sa crezi cu toata fiinta,sa nu ai dubii cu privire la Cel ce pentru tine s-a dus pe Cruce,sa traiesti credinta.Putin ii pasa de faptul ca tumultul predicarii sale,zbaterea sa titanica in raspandirea credintei,pot parea o nebunie,nebunia propovaduirii Crucii pentru unii,el vrea totul pentru Hristos,fiecare rand al sau este imbibat de acesta dorinta sfanta.Pavel nu te poate lasa niciodata indiferent,vrea sa intelegi marele dar al credintei dar si responsabilitatile tale,nu vrea nevrednici si nici indiferenti,vrea dedicare totala.Privind la lumea actuala,la noi insine,as fi tentat,cu amaraciune,sa spun ca unele dintre dorintele lui Pavel au suferit o dureroasa infrangere,poate de moment,poate doar ca un nor pe un cer senin spre care ne indreptam.Insa marele Apostolul te apuca de mana,de ridica din praful perzaniei,chiar si in aceste momente,mai ales in asemenea momente,pe care el le cunostea atat de bine cu toata amaraciunea si lupta lor,si te trage din incremenire,spre marea sa dragoste: ,,Şi când am venit la voi, fraţilor, nu cu greutatea a cuvântului sau a înţelepciunii am venit eu să vă vestesc taina lui Dumnezeu.Că n'am socotit ca'ntre voi să ştiu altceva decât pe Iisus Hristos; şi pe Acesta, răstignit".(I Corinteni 2,1-2)

Foarte de acord. Și sper ca nici postarea asta a ta să nu fie totuși una "de final". Păi se poate?! :)


Eu aș zice totuși să nu renunți la ideea cu cartea. :53: Doamne ajută!

Va multumesc pentru incredere dar sunt departe de a putea scrie ceea ce inca nu traiesc.Cu ajutorul lui Dumnezeu,undeva candva,poate voi fi mai vrednic.Un lucru as dori sa va spun,ca sa nu inchei poate intr-o nota trista acest mic topic despre un mare apostol,ce ma gandeam demult cu privire la cele spuse de Apostolul Pavel.

Nimic nu va putea stinge niciodata credinta curata,lumina calauzitoare a omului prin intunericul lumii involburate.Indiferent de ce se va pune peste ea,cat de adanc va fi ingropata,cat de mult se va dori sa fie uitata,ea va tasni mereu,cu forta irezistibila a vietii,mereu transformatoare si mantuitoare,niciodata oprita-n nemiscare si incremenire,niciodata compromisa si vanduta duhului lumii,gata sa infrunte orice adversitate ce este doar un fals urias din departare,ce te inspaimanta doar pana ajunge sa stea fata in fata cu adevarul.Indiferent cate urlete si fete schimonosite de neputinta urii se vor napusti asupra ei,cand va prea invinsa si pierduta,aruncata-n praf si uitare,precum o cununa de spini pe un deal pustiu,ea se va ridica,prin cei ce par slabi ,dispretuiti,nestiuti,mereu vie si plina de sacrificul dragostei,bucuria speranta si taria nadejdii.In dedesupturile timpului neprielnic,departe de tumultul de la suprafata,spiritul credintei,prin Duhul Sfant, isi va porni iar drumul catre suprafata,catre cer,catre Dumnezeu.Mergand bland sau inflacarat,plin bucurie sau indurand loviturile haine,va sparge orice stanca cladita de om ce-i va sta in cale, orice falsa regula a lumii menita sa o sufoce,orice piatra de hotar care ar trimite-o doar intr-o formala obligatie,fara sens si imbatrinita inainte de vreme.

Iar la final,implinindu-si menirea si aratand scanteia ce o imbratisa pe dinauntrul ei , credinta se va intoarce in dragostea deplina din care s-a nascut ea si am plecat noi,unindu-ne iar pe toti,pentru totdeauna,unde nu mai vor fi lacrimi,durere si ura,ci doar lumina sfanta si bucuria regasirii. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Doamne ajuta!+

Frumos text, deosebit de stenic si de frumos!
Pelerinule, mii de multumiri!

http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...atunci-cand-ne

Evanghelia si globalizarea:o abordare apostolica
 

Motto: „Am învațat că toată lumea vrea să trăiasca pe vârful unui munte, fară să știe că adevărata fericire este in felul in care urci pantele abrupte spre vârf.” (Gabriel García Márquez)

1.Spiritul Evangheliei sau globalizarea individualismului?

,,Pe la mijlocul secolului I d.Hr., odată cu predica Sfântului Apostolul Pavel despre Hristos, în lumea greco-romană începe să se petreacă o importantă schimbare. Cu deosebire deranjaţi de lucrarea lui Pavel şi a celor dimpreună cu el, iudeii din Tesalonic ridică mulţimea provocând tulburări în societatea oraşului şi strigă mai-marilor cetăţii: „cei ce au tulburat toată lumea au venit şi aici, … şi toţi aceştia lucrează împotriva poruncilor Cezarului, zicând că este un alt împărat: Iisus” (Fapte 17, 6-7). Fără să conştientizeze acest lucru, ei exprimă în această frază importanta schimbare petrecută şi care a cuprins toată lumea, conducând la transformarea din temelii a acesteia.Spre deosebire de libertatea teoretică şi antropocentrică a filosofilor stoici care domină în epoca sa, Apostolul Pavel propune libertatea în Hristos, libertatea care urmează din evenimentul istoric al Crucii şi Învierii lui Hristos. O libertate care nu există în firea lăuntrică a omului, ci este oferită ca dar de Dumnezeu. Eşecul omului de a găsi soluţii la problemele sale sprijinindu-se doar pe puterile-i lăuntrice, ceea ce în limbajul teologic numim „păcat”, a făcut necesară intervenţia lui Dumnezeu în lume prin Persoana lui Hristos. Libertatea, prin urmare, reprezintă ofranda lui Dumnezeu către lume în Hristos Iisus. Cu toate acestea, libertatea pe care o propovăduieşte Pavel nu este doar un dar al lui Dumnezeu, ci presupune şi răspunsul omului, responsabilitatea lui faţă de societate şi faţă de întreaga făptură.

În opoziţie cu iniţierea – lipsită de nădejdea mântuirii – în diferite misterii (mystíria), practicată în epoca lui Pavel, şi care nu avea nici o repercusiune asupra vieţii cotidiene a oamenilor, Pavel propune iniţierea în taina (mystírio) prin excelenţă, care este „Taina (mystírio) lui Hristos” (Efeseni 3, 4), „taina (mystírio) ascunsă din timpurile veşniciei” (Romani 13, 24), „taină” (mystírio) care nu se săvârşeşte prin iniţieri ascunse de ochii profanilor, ci intră pe drumul luminos al istoriei, şi nu este rezervată doar celor puţini, ci tuturor oamenilor, pentru că mesajul Evangheliei trebuie să ajungă „până la marginea pământului”.

Mulţi istorici fac o paralelă între primul veac creştin şi epoca noastră, mai ales în ce priveşte subiectele libertăţii şi responsabilităţii, fac analogii cu iniţierile în diferite cúlturi şi cultul imperial care era strâns legat şi de conceptul de Pax Romana, care conduce azi la definirea ostilă a unei altei mari puteri. Voi adăuga şi eu încă un semn de paralelism. Azi se vorbeşte mult despre globalizare, nu doar la nivel economic, ci şi la nivel cultural şi la multe alte nivele. În primul veac, creşterea şi răspândirea creştinismului se făcea în cadrul creat de globalizarea impusă de stăpânirea romană după modelul culturii elene – păstrând, desigur, măsurile cuvenite –: exista o limbă unitară – limba greacă – şi se realizau unificări de cult şi de organizare administrativă. Apostolul Pavel nu a discutat vreodată cu împreună-lucrătorii lui [în răspândirea cuvântului evanghelic] dacă globalizarea din vremea sa este o evoluţie reversibilă sau nu. Se gândea doar cum să valorifice posibilităţile pe care le oferea aceasta şi simţea nevoia să ia pe umerii săi povara acelui „trebuie” misionar, a lui „trebuie să se propovăduiască evanghelia la toată făptura”. Şi spunea: „vai mie dacă nu voi binevesti (evanghelízomai)” (I Corinteni 9, 16). Şi astfel a „tulburat” toată lumea propovăduind „un alt împărat: Iisus”.

Câtă vreme retorii stoici, epicurieni şi cinici ai epocii sale preferau inacţiunea şi indiferenţa, ca aplicări ale cunoscutului slogan epicurean „trăieşte nebăgat în seamă” [trăieşte anonim, fără a urmări gloria sau bunăstarea sau puterea, trăieşte bucurându-te de lucrurile mărunte, precum hrana, compania prietenilor], Pavel, fără să piardă dinaintea minţii viziunea eshatologică, îi îndeamnă pe creştinii la „iubirea de fraţi” arătată în fapt, şi anume către toţi, la participarea activă în viaţa socială, la nevoile fraţilor, dar şi ale tuturor oamenilor, deosebindu-se clar de îndemnurile contrarii ale ritorilor şi filosofilor epocii lui şi atrăgând atenţia tuturor asupra cuvântului: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10).

Viziunea lui Pavel nu se limitează la fraţii unei comunităţi, ci are dimensiuni universale. Cuvântul „totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi” (I Tesaloniceni 5, 15) este semnificativ pentru îndemnurile lui, nu doar din cele două Epistole către Tesaloniceni, cât şi din toate epistolele. Universalitatea predicii sale, nu numai în ce priveşte dimensiunea teologică, a mântuirii iudeilor şi a neamurilor, dar şi în dimensiunea ei practică, a „iubirii de fraţi” arătată tuturor într-o epocă precum cea de azi, o epocă de globalizare atât cu aspectele ei pozitive, cât şi cu cele negative, semnalate, mai cu seamă cele negative.Predica Apostolului Pavel în Imperiul Roman a fost, aşa cum deja am atras atenţia, o predică a libertăţii, dar în acelaşi timp şi o predică a responsabilităţii. Atunci însă când libertatea nu este trăită dimpreună cu responsabilitatea, are costuri dureroase atât pentru fiecare om în parte, cât şi pentru întreaga societate. Societatea epocii noastre prezintă multe simptome patologice, dintre care cea mai importantă este excesul de libertate însoţită, din păcate, de lipsa responsabilităţii."( Profesor Ioánnis Karavidópoulos, mai putin titlul pe care l-am ales eu, evident mai putin inspirat)

2.Libertate in sacrificiu sau in supravietuire cu orice pret?

Dupa cum observa Arthur Darby Nock intr-un studiu cu privire la Apostolul Pavel,predicarea apostolica primara se concentra mai ales pe moartea si invierea lui Hristos,implinirea profetiei si revarsarea Duhului Sfant asupra comunitatii si pe asteptarea celei de-a doua Veniri.In momentul in care prima generatie de crestini impreuna cu apostolii paraseau scena acestei lumi pentru a merge alaturi de Mantuitorul lor drag iar asteptarea celei de-a doua Veniri era in declin,Biserica s-a confruntat,dupa cum remarca acelasi autor,cu necesitatea intararii credintei care nu mai era traita la intensitatea primordiala.Mai mult experienta lui Pavel a aratat ca ,,viata libera in Duhul Sfant avea pericolele sale in comunitatile carora le lipsea practica morala iudaica,Pavel fiind obligat sa puna bazele eticii crestine"dar ca si in cazul Mantuitorului,nu a fost genul de om care sa accepte ,,blandele rostiri care alina cruzii oameni"dupa o celebra expresie a lui Chesterton.Nu a dorit doar o spoiala de traire anarhica,aparent libera dar egoista si nici o alta spoiala legalista,aparent jertfitoare,dar moarta in Duh, ce ar fi ucis crestinismul intr-un embrion religios de secta iudaica.O aparenta de har si o aparenta de fapte nu vor duce niciodata decat la imaginea unui crestinism in fata caruia Apostolul Pavel ar fi reactionat probabil precum in Faptele Apostolilor 14,14-15.

Dupa cum remarca si profesorul Karavidópoulos, Apostolul Pavel a fost un crestin as putea spune pragmatic,care nu s-a lasat modelat de valurile timpului sau dar care le-a folosit cu intelepciune in raspindirea Evangheliei.O adevarata libertate,fata de timpuri,fata de raul din noi toti,o libertate pusa in slujba comunitatii pt ca Apostolul Pavel a fost,asa cred eu,prin excelenta un adept al comunitatii,nu al indivualismului,o comunitate care in fata oricarei cutremurari istorice sau sociale nu uita cuvintele ce descriu esenta si forta ei,o comunitate in care sacrificiul era regula si nu exceptia,libertatea de a te sacrifica cu bucurie pentru altul:

,,Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere".Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru."(Epistola catre Romani)

Apostolii Petru si Pavel: sarbatoarea dragostei lui Hristos
 

,,Daca ar fi sa gasesc o alta denumire pentru Sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel, as opta pentru "Sarbatoarea dragostei lui Hristos". Aceasta pentru ca mi se pare ca in aceasta zi ii sarbatorim pe cei doi Apostoli in care dragostea lui Hristos a lucrat in modul cel mai socant cu putinta. De asemenea, sarbatoarea de azi ne arata ca Hristos, prin lucrarea minunata a dragostei Lui, ii face frati pe cei care mai inainte erau dusmani.

Pavel, sau Saul cum era numit la acel moment, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori ai Apostolilor lui Hristos. In fervoarea sa pentru legea iudaica, Saul a prigonit atat de tare Biserica lui Hristos, incat aproape a desfiintat-o pe cea din Ierusalim. Ucenic al lui Gamaliel, Saul era foarte invatat in teologia iudaica si era probabil pe drumul care ducea la cele mai inalte demnitati iudaice. Cu siguranta, Saul era privit de crestini ca unul dintre inainte-mergatorii lui Antihrist.De cealalta parte, Petru era fostul Simon, pescar impreuna cu fratele sau, Andrei. Dupa cum bine stim, Andrei este cel ce a ajuns sa pescuiasca oameni pe tarmul Marii Negre si este Ocrotitorul Romaniei. Fratele sau, insa, a avut probabil cea mai tumultoasa relatie cu Hristos dintre toti Apostolii. Este binecunoscuta lepadarea lui Petru de Hristos in momentul Patimilor Mantuitorului. Cu cateva ore in urma, Petru declarase ca va merge cu Hristos pana la moarte.

Ce schimba insa situatia? Cursul istoriei este nemilos, in mod normal Saul nu ar fi devenit niciodata Pavel, iar Petru ar fi sfarsit probabil asemanator lui Iuda. Dar Hristos a inviat, luminand lumea; mortii s-au ridicat din morminte si ceea ce omului i se parea cu neputinta a fost realizat de Dumnezeu.

Petru s-a pocait cu lacrimi de lepadarea sa, si a crezut pana la moarte in Invierea Mantuitorului. El, care adormise la rugaciune dar vrusese sa-L apere cu arma pe Hristos, care L-a urmat catre Patimi dar s-a lepadat de El de trei ori intr-un timp atat de scurt, a "plans cu amar"; si apoi, dupa Pogorarea Sfantului Duh, dragostea pentru Hristos, insufletita de lucrarea Mangaietorului, a izbucnit in lume si n-a mai fost nimic care s-o poata stavili. Moartea sa la Roma este o izbanda a vietii in Hristos, incununarea jertfelniciei cu care s-a impodobit Petru, cel de dupa Inviere.Iar Saul a devenit Pavel, pentru ca Necunoscutul i s-a aratat pe un drum din Asia Mica. Ce schimbare naucitoare! Cel care ii prigonea cu furie pe ucenicii Domnului, ajungea in cativa ani sa declare: "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine". Pavel este fara indoiala cea mai uimitoare rasturnare de situatie din istorie. Pavel nici macar nu L-a vazut pe Hristos atata timp cat Acesta a propovaduit pe pamant. Duhul Sfant i L-a facut insa atat de cunoscut dupa convertire, incat fostul prigonitor, cel care nu-L cunoscuse pe Hristos decat ca pe un obiect al urii sale, le scria crestinilor din Roma: "Cine ne va desparti de iubirea lui Hristos? Oare necazul? sau stramtorarea? sau prigoana? sau foametea? sau golatatea? sau primejdia? sau sabia?!".

Pe cei doi Apostoli, noi, Biserica lui Hristos, ii numim "mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori". Ei sed pe scaunele pe care li le-a gatit Hristos mai inainte de intemeierea lumii si sunt "mai intai sezatori" tocmai pentru ca au fost mai intai "lumii invatatori"; pentru ca au cucerit lumea, mai mult decat ar putea s-o faca vreodata un imperiu. Iar arma cu care au luptat este imbatabila, pentru ca de atunci si pana acum dragostea lui Hristos nu a dat gres niciodata."( Paul Cocei)

Scrie-o, frate! Cat mai repede, si in clipele de maxima inspiratie. Fa asta, si simt ca undeva, unde nici eu nici tu nu putem vedea fizic, ti se vor tese niste cununi...
Poate nu ai timp, sau simti ca nu e timpul, inca. Dar, crede-ma, sunte cativa pe acest forum: tu, protestant, un frate catolic al meu, si cativa frati ortodocsi, pe care v-as vedea foarte natural cu fagurele mintilor voastre recoltat intr-o vitrina de librarie. Caci cei ca tine sunt niste albine, pentru care nectarul este intelectul, si duhovnicia polenul. Ziditi faguri, spre indulcirea noastra, a celorlalti!

La editura ,,Humanitas"pentru cei interesati se poate gasi o carte ce merita citita: ,,Viata Sfantului Pavel" de Alain Decaux

"Un personaj magnific. Nebun intru Christos. Tulburator prin credinta-i ardenta. Deconcertant prin contradictiile sale. Prigonitor nemilos al crestinilor ,metodele sale prefigurandu-le pe cele ale politiilor politice din secolul al XX-lea,il recunoaste pe Fiul lui Dumnezeu cand, pe Drumul Damascului, Isus i se adreseaza direct. Apostol autoproclamat.Mistic si strateg. Imprevizibil. Suferind cumplit cand convingerile ii sunt puse la indoiala, dar neacceptand sa renunte la vreuna dintre ele. Singurul care a inteles ca, pentru a avea viitor, crestinismul trebuie sa se adreseze in primul rand non-evreilor. Epistolier grandios. Convertitor genial. Arhitect al crestinismului, unii il considera intemeietorul crestinismului,isi impune propria viziune despre Christos si elaboreaza, cu mult inainte ca Evangheliile sa fi fost scrise, legile care vor guverna Biserica.

Atat de redutabil imi parea subiectul, incat am ezitat douazeci de ani sa-i consacru o carte. L-am cautat pe Pavel pe rutele pe care le-a urmat, de la Tars la Ierusalim, din Antiohia in Cipru, din Anatolia in Grecia si pana la Roma, unde si-a gasit moartea. L-am vazut incarcerat, torturat, lapidat, decapitat din ordinul lui Nero.Uneori m-a derutat, adica exasperat.Niciodata nu m-am indoit c-a fost unic." (Alain Decaux)

Update: in situatia in care la Humanitas cartea nu mai este disponibila momentan atunci ea poate fi procurata si din aceste doua surse: buybooks si librariile alexandria

Păcat că-i epuizată.

Un cuvant al parintelui care ne lumina duhul la seminariile de NT:
http://video.crestinortodox.ro/Mkwyx...tol_Pavel.html

Si o versiune despre viata Apostolului neamurilor:
http://video.crestinortodox.ro/index...id=PWKw44Dy5Dy

Este evident ca o personalitate precum a Apostolului Neamurilor urma sa fie analizată si comentata îndelungată de oameni din cele mai diverse sfere ale vieții religioase sau măcar intelectuale.Recomandarea de fata subliniază aceasta idee si prin urmare va supun atentiei trei cărți.Prima se numește ,,Sfantului Pavel:Intemeietorul universalismului" scrisa de Alain Badiou,filosof, romancier, dramaturg si activist politic francez.Are o abordare cu care mare majoritate a cititorilor de aici nu sunt obisnuiti dar activismul politic,mai ales cel francez, are o amprenta inconfundabila in abordarea intelectuala,s-ar putea sa nu placa la toată lumea dar surprinde o anumita intelegere modernă ce devine interesantă tocmai prin modul cum se raporteaza la personalitatea si invatatura Apostolului.Cartea aparuse la editura ,,Tact"in seria ,,Angelus Novus".

A doua carte pe lista este ,,Sfantul Pavel"a lui Arthur Darby Nock.Aici este vorba deja de analiza critica din partea unui cadru universitar specializat in istoria religiilor si cu o inclinatie spre studiul vieții si mesajului Apostolului. Comparativ cu francezul diferența este între un cadrul universitar britanic format la Cambridge si un filosof francez imprevizibil,fiecare cu genul sau de abordare.Nock insa nu este genul care sa facă concesii sentimental-religioase in dauna unei analize aproape chirurgicale,asta ca sa știți cam la ce sa va așteptați.Cartea se găsea la editura Herald.

Si la final dar nu la urma ,,Hristos viața noastră:asceza si mistica paulina"scrisa de Mitropolit Nicolae Mladin si apărută la editura Deisis,ediție ingrijita si preferata de Preot Profesor Ioan Ica Senior.Aceasta ultima recomandare poate fi mult mai apropiată de abordarea tradiționale,foarte interesantă,o replica ortodoxa de finete,erudita, la abordarile clasice catolice si protestante.Tocmai de aceea le-am si ales pe acestea trei deși autorul francez cu greu se poate califica ca fiind un catolic tradițional dar am optat pt verva eseistului in dauna unui spirit dogmatic usor arid.

Lectura plăcută pt cei interesați,celor nemulțumiți de recomandare ramanindu-le dreptul democratic de a-l huidui pe compilator,adică pe mine :) Personal francezul m-a surprins dpdv al disponibilitatii de a intra cu o analiza putin mai mult profana intr-un spatiu sacru,la Nock stiam la ce sa ma astept,este un clasic pt o un anumit gen de abordare dar cartea Mitropolitului Mladin mi-a placut foarte mult,foarte vie in abordare,nimic plictisitor,te indeamna spre mai mult studiu prin finetea abordarii si iti lasa in memorie multe aspecte frumos si erudit analizate.Numai bine.

Sensul mortii in raport cu viata din perspectiva Apostolului Pavel: o diagnoza spirituala a ,,Marii Treceri".

Intro: ,,Aşadar, putem afirma că ceea ce i-a fost descoperit Apostolului Pavel, legat de sensul morţii în raport cu viaţa, este că viaţa pământească îşi capătă sensul ei deplin de-a fi, abia după depăşirea momentului morţii, eveniment prin care ajunge în faza ei ultimă, eshatologică. Din această perspectivă, moartea nu-i decât un pod, pe care trebuie să trecem dintr-o parte într-alta, sau o poartă, care dincolo de ea, ne deschide priveliştea veşniciei.Ceea ce s-ar impune acum, ca o concluzie finală, se transformă însă într-o întrebare: Suntem pregătiţi pentru această mare trecere? Cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care cerea pe patul de moarte, lui Dumnezeu, să-i mai dea încă puţin timp de pocăinţă, cred că exprimă totul din răspunsul pe care ar trebui să-l dăm."

Articolul poate fi citit aici

Este minunat articolul. Mie si celorlalti care: "nu dorim moartea pentru că ne place viaţa, pentru că ne iubim casa, familia, opera noastră etc., iar ataşamentul faţă de acestea este, de cele mai multe ori, excesiv" nu ne ramane decat sa ne punem intrebarea: de ce nu suntem pregatiti pentru aceasta mare trecere? Oricum ( din pacate) nu din acelasi motiv pe care-l invoca Sfantul Antonie cel Mare, care mai voia doar timp pentru pocainta.
Am vrut doar sa atrag atentia (ca si dv) asupra articolului. Va multumesc, (spiritele incep, incet,sa se calmeze, nu stiu pana cand).

Ma bucur mult daca lectura acelui frumos articol v-a bucurat sufletul si v-a indemnat poate launtric spre o si mai de durata aprofundare a subiectului tratat,convins fiind ca rod bun va va aduce trairii credintei dvs in fiecare clipa.Daca va mai ingadui Domnul mai am multe de adus despre acest mare apostol,desi nu pot promite cand,micile si nesemnificativele mele postari incercand sa se inscrie intr-o idee a apostolului si anume ca dedicarea in viata crestina este un raspuns la harul si dragostea lui Dumnezeu si nu un mijloc de a-i capta bunavointa cu nevrednice incercari fara corespondent duhovnicesc interior.Numai bine,Dumnezeu sa va calauzeasca pasii.

Imnul dragostei
 

Cateva ganduri:,,Capitolul 13 din prima Epistolă către Corinteni a fost numit „imnul dragostei”. Iubirea creştină nu este o simplă emoţie pasageră, un impuls de moment, ci este o stare şi o lucrare. Dragostea este singura ce ne duce către veşnicie, pentru că iubirea cuprinde gândul veşniciei. Cel care iubeşte nu îşi pune problema morţii, problema despărţirii, ci simte că dragostea ce o poartă persoanei iubite nu poate fi distrusă de nimic şi niciodată. Pe de altă parte, atunci când iubeşti pe cine doreşti să îl ai totdeauna aproape, iar în faţa lui nu te mai lauzi, nu ţii atât de mult la părerea ta, ci devii binevoitor şi nu vrei să îl răneşti. Iubirea scoate la lumină bunătatea şi frumosul. Dintr-un suflet cuprins de răutate şi dintr-o viaţă urâţită de păcate multe, iubirea poate transforma răul în bine şi urâtul în frumos, poate schimba suflete şi poate reface vieţi. De asemenea, iubirea poate ierta foarte mult, poate uita răul şi poate şterge nedreptatea suferită. Din aceste motive spunem că iubirea nu se limitează la sentiment, ci ea acţionează cu răbdare şi bunătate, cu putere multă. Minunatul iubirii se află în orientarea ei, întotdeauna către celălalt, a trăi pentru a bucura pe altul, a trăi din bucuria celui de lângă tine şi a nu-l abandona niciodată. Dragostea le suferă pe toate cu multă răbdare, dar şi cu multă nădejde, arătând că iubirea acoperă cu tăcere păcatul celuilalt în faţa oamenilor, dar nu uită să stea de vorbă cu cel păcătos pentru a-l îndrepta. „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, încheie Sfântul Pavel acest imn al iubirii creştine. Credinţa este încrederea în Dumnezeu, chiar dacă parcă istoria ne este împotrivă, nădejdea este mişcarea neîncetată către Dumnezeu, iar dragostea este Însuşi Dumnezeu, iar prin iubire Îl găsim pe Cel Care este iubire şi ne-a iubit cel dintâi. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest capitol că, dincolo de toate darurile, mai mare este Dăruitorul, iar iubirea este putearea care ne transformă, ajutându-ne să fim asemenea Dătătorului."(Ziarul Lumina)

,,Invatatura si viata crestina in intregime se intemeiaza pe dragoste. In acest sens, existenta lumii si a omului nu ne-o putem explica decat in virtutea dragostei dumnezeiesti. De asemenea, marturisim ca Dumnezeu este Iubire avand incredintarea faptului ca El, fiind Treime de Persoane, pe toate le lucreaza cu iubire. Si noi, oamenii, suntem chemati la asemanarea cu Dumnezeu in iubire, adica la a lucra toate manati fiind de puterea dragostei de Dumnezeu si de semeni.Pericopa apostolica aflata in I Cor. 13;1-8, cunoscuta indeobste sub numele Imnul dragostei, se inscrie in randul acelor pasaje biblice care nu sunt "cu anevoie de inteles". Intalnim in Sfanta Scriptura si indeosebi in epistolele Sfantului Apostol Pavel multe pasaje care, fara indoiala, necesita explicatii suplimentare, lamuriri, comentarii. Imnul dragostei insa nu. Citindu-l, nu starneste in mintea noastra intrebari deoarece nu ai cum sa nu constati simplitatea expunerii si totodata evidenta ei.

Imnul dragostei - de ce este citit la Maslu si nu la Cununie? Totusi, un semn de intrebare legat de acest pasaj, are in vedere maniera in care a fost asimilat acesta in cultul crestin. Nu de putine mi-a fost dat sa ma intreb cum de nu si-a aflat locul, Imnul dragostei, in cadrul Tainei Cununiei? De ce Biserica nu a randuit sa le puna inainte tinerilor, inca de la inceputul casatoriei importanta si specificul dragostei asa cum Sfantul Apostol Pavel, ni le prezinta in cunoscutul pasaj? Raspunsul ni-l ofera chiar pericopa apostolica, apartinand tot Sfantului Apostol Pavel, care se citeste in cadrul Tainei Cununiei, Efeseni 5; 20-33, in care se face referire in mod evident la dragostea dintre barbat si femeie, intre sot si sotie, in asociere cu cea dintre Hristos si Biserica: "Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica, si S-a dat pe Sine pentru ea [... ] barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile ca pe insesi trupurile lor. Cel ce-si iubeste femeia pe sine se iubeste. Caci nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste, precum si Hristos Biserica".

Toate cele puse pe seama dragostei in Imnul dragostei raman valabile in cazul familiei crestine, numai ca in pasajul din Efeseni ni se arata un aspect particular al dragostei, specific familiei.Regasim insa cunoscutul imn al dragostei in randuiala Tainei Sfantului Maslu, citit in cadrul celui de-al treilea Apostol. Locul in care Biserica a randuit ca Imnul dragostei sa fie citit in cultul divin public ne arata caracterul universal al acestui pasaj, ca unul ce face referire mai ales la dragostea crestina fata de aproapele. Taina Maslului in intregime are un caracter tamaduitor, atat la nivel sufletesc cat si trupesc, de intarire in credinta, nadejde si dragoste. Pericopele apostolice, cele evanghelice, precum si rugaciunile citite, intaresc acest aspect. Dragosta crestina apare aici cu atat mai necesara, in raport cu suferinta si nevoile aproapelui.

In alt Apostol citit la Maslu se spune in acelasi sens: "Fratilor, datori suntem noi, cei tari, sa purtam slabiciunile celor neputinciosi si sa nu cautam placerea noastra; ci fiecare dintre noi sa caute sa placa aproapelui sau, la ce este bine, spre zidire". La ce oare ar putea face referire acel "noi, cei tari" daca nu la taria intru dragoste, credinta si nadejde, la taria statorniciei in virtuti. Iata, asadar, cum Imnul dragostei isi afla locul sau binemeritat in cadrul Sfantului Maslu, ca unul ce pune in evidenta puterea tamaduitoare a dragostei.Nu avem pretentia ca Sfantul Apostol Pavel a spus in aceste opt versete totul despre dragoste. Acest sentiment, despre care aflam tot din Scriptura ca este "cel mai mare", cel mai important, a fost de mii de ani versificat de poeti, cantat de muzicieni, pictat de artisti, explicat de filosofi, fara a fi epuizat. Dragostea este o realitate ce nu poate fi traita si prin urmare nici tratata exhaustiv. Avem insa pretentia ca Sfantul Apostol Pavel a surprins in acest pasaj esenta dragostei.

Daca la inceput spuneam ca Imnul dragostei nu este "cu anevoie de inteles", trebuie sa recunoastem cu sinceritate ca, din pacate, este "cu anevoie de trait". Toti resimtim sub o forma sau alta, in unele imprejurari, putinatatea dragostei in noi fata de ceilalti si in ceilalti fata de noi. De aceea, ar trebui sa citim cat mai des aceasta marturie despre dragoste a Sfantului Apostol Pavel. Ba chiar sa o invatam pe de rost, rostind-o ca pe o rugaciune in toate momentele in care constientizam ca am cazut din adevarata dragoste.Insa, cel mai important, este faptul ca Imnul dragostei nu trebuie sa ramana numai un reper pentru noi, numai "cuvintele Apostolului Pavel", ci sa devina propriile noastre cuvinte, propria noastra marturie izvorata din adancul inimii:

De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.Dragostea nu cade niciodata"(autor:Radu Alexandru, sursa crestinortodox.ro)

Mai puteti citi si ,,Despre dragoste-virtute teologica"

,,Tmpul care ramane: un comentariu al Epistolei catre romani" de Giorgio Agamben.Scurt extras din carte:

,,Ceea ce Pavel spune intr-un pasaj extraordinar constituie poate definitia cea mai riguroasa pe care el a dat-o vietii mesianice ( I Corinteni 7:29-32): "Aceasta apoi spun,fratilor,timpul s-a contractat;restul este pentru cei care au femeie ca neavand (hos me)sa fie si cei ce plang ca neplangand si cei ce se bucura ca nebucurandu-se,cei ce cumpara ca neposedand,si cei ce se folosesc de lume ca neprofitand.Trece de fapt figura acestei lumi.Vreau ca sa fiti fara grija".Hos me ,,ca neavand": aceasta este formula vietii mesianice si sensul ultim al lui klesis.Vocatia cheama la nimic si catre nicaieri: din acest motiv ea poate coincide cu cobditia factica in care fiecare se gaseste chemat; dar tocmai din acest motiv ea o revoca de la un capat la celalalt.Vocatia mesianica este revocarea oricarei vocatii.In acest sens ea defineste unica vocatie care mi-se pare acceptabila.In fond ce anume este o vocatie daca nu revocarea oricarei vocatii factice concrete?Desigur,nu este vorba de a substitui o vocatie mai adevarata uneia mai putin autentice: in numele a ce putem decide in favoarea uneia mai mult decat in favoarea alteia?Nu,vocatia cheama vocatia insasi,este ca o urgenta care o lucreaza si o sapa din interior,o anihileaza in gestul insusi prin care se mentine in ea,salasuieste in ea.Aceasta-si nimic mai putin decat aceasta-inseamna a avea o vocatie,a trai in klesis-ul mesianic".

Cartea filosofului italian a aparut in colectia ,,Angelus novus".

Textul îmi pare foarte concentrat. Pesemne sunt eu prea diluat...:)
Vrei să dezvolţi (să faci mai accesibil) un pic, te rog, mai la firul ierbii?...
Cu recunoştinţă frăţească, îţi mulţumesc!

Sigur Ioan,desi lucrurile nu sunt simple insa daca patrundem esenta o perspectiva profunda se deschide in fata mintii.Sa nu uitam ca Apostolul Pavel a avut,fie si doar omenesc vorbind,o capacitate intelectuala greu de pus in comparatie cu altceva si in plus traducerile textului respectiv din I Corinteni nu surprind toate nuantele din textul original,de aici si mari probleme de intelegere.Despre ce este vorba,ca sa explic in cuvintele sale,observatia lui Agamben.

Termenul ,,hos me" este un termen tehnic al vocabularului paulinic iar particula ,,hos"indeplineste,in sinoptice,o functie importanta,de obicei introduce o comparatie mesianica,de exemplu in Matei 18:3 ,,daca nu va veti face ca niste copilasi" (hos ta paidia).Acest ,,hos me" la Pavel este ca un fel de atractor de tip special,el nu asipira,cand este folosit,campul semantic al unui concept in directia altui concept,ci in mod genial folosit el pune conceptul in tensiune cu el insusi in forma lui ,,ca si cum nu".De exemplu:cei care plang ca si cum n-ar plange.Prin urmare tensiunea mesianica nu se indreapta spre altundeva si nici nu se epuizeaza in indiferenta dintre ceva si opusul sau.Apostolul nu spune ,,cei care plang ca si cum ar rade" si nici ,,cei care plang ca si cei care nu plang".Tensiunea mesianica genereaza o unde de soc in chiar fiinta in sine,apostolul spune ,,cei care plang ca si cum n-ar plange".

Conform principiului acestui klesis mesianic o conditie factica este pusa in relatie cu ea insasi-plansul este pus in tensiune cu plansul,bucuria cu bucuria-fiind in acest mod revocate dar fara a li-se altera forma.De aceea pasajul paulinic in legatura cu ,,hos me" se incheie cu ,,paragei gar to schema tou kosmou toutou" (I Corinteni 7:31)adica ,,trece de fapt figura,modul de a fi al acestei lumi"punand fiecare lucru in tensiune cu el insusi ,,ca si cum nu",mesianicul nu sterge chipul lumii,ci il face sa treaca,ii pregateste sfarsitul.El nu este un alt chip,o alta lume,este trecerea chipului acestei lumi.

In Ecleziastul exista un termen tehnic ebraic ,,qoelet"care separa timpii pe care Pavel ii uneste ,,plansul isi are vremea lui si rasul isi are vremea lui..".Pavel defineste conditia mesianica pur si simplu suprapunand,prin intermediul lui ,,hos me" timpii pe care ,,qoelet"ii separa.In esenta este vorba de o intrezarire a acelui tainic si incredibil mecanism de trecere al acestei lumi,timpul mesianica contracta,pune in tensiune,genereaza efecte,cumva,desi departat,seamana cu tensiunea dintr-o fuziune nucleara,insa ii depaseste cu mult intensitatea,aici vorbim de mecanismul divin de a trece chipul acestei lumi in apropierea instaurarii depline a Imparatiei.Si ca orice mecanism divin pare doar o mica samanta neajutorata in aparenta dar klesis-ul din samanta ascunde de fapt puterea lui Dumnezeu.Ramai fara cuvinte cand doar incepi sa intrezaresti acest mecanism.

Dialog,contrazicere
 

Am citit,asa ca ..opinez:
Nu e nimic rau in faptul de a fi contrazis.Atunci cind toata lumea-i de acord cu tine(mine/el/ea),ceva nu-i in ordine!!! Si da ,ar fi ideal sa existe dialog.Asa cum bine ai punctat,exista pe forumuri,si cu precadere pe acesta,cu nume pompos altfel,in care daca unii dintre noi,ne-am afla fata catre fata,ne-am sparge urgent capetele.Si..pentru ce? Doar pentru o diferenta de ..opinii!! Tu tii cu Pavel,eu cu Petru...Eu nu-l iubesc pe patriarh,tu il adori...asa ca ,eu n-am dreptul sa zic ceva impotriva lui ca ma craaaapi!!! Tii,ce mai balamuc!Si asta ,pe CR ORT!!!HRISTOS a INVIAT!!!,oameni buni.Nu mai trageti!!! Va iubesc neconditionat! Ma iertati ca-m intrat ca musca-n laptele vostru!...
toata darea ce buna,,de la Dumnezeu este,de la Parintele Luminilor! sa fiti in LUMINA lui Hristos,Celui Inviat!

Buna ziua domnisoara/doamna Ivana,bine ati venit pe acest topic dedicat celui ce a ramas in constiinta colectiva a crestinilor drept Apostolul Neamurilor. Observatiile dvs ar fi starnit un zambet plin de intelegere din partea lui Pavel intrucat si el s-a confruntat cu asa ceva.Dupa cum probabil bine stiti el a avut dispute dure atat cu iudaizatorii,cat si cu cei din cadrul Bisericii,precum apostolul Petru sau Barnaba.Unii l-au parasit,precum Dima ,,din dragoste pentru lumea de acum".Insa marele apostol,dupa cum remarca Tom Holland,a avut de dus o lupta,extrem de dureroasa,pentru apararea Evangheliei,chiar cu evreii sai din Biserica,si se stie cat de mult si-a iubit Pavel conationalii,pana acolo incat ar fi fost gata sa fie anatema pentru ei.Cu acest aspect,al confruntarii cu evreii sai, s-a intalnit si apostolul Petru,dupa convertirea sutasului Corneliu.

Multi credinciosi evrei,ca sa parafrazez opinia lui Holland la care subscriu,erau de-a dreptul intimidati de numarul mare de Neamuri care umpleau bisericile.Daca ar fi fost mai putini ca ei,precum la inceput,ar fi fost suficient ca sa-i faca sa rasufle usurati la gandul ca superioritatea credintei iudaice era in sfarsit recunoscuta prin implinirea profetiilor si intoarcerea neamurilor la Dumnezeu.Numai ca numarul neamurilor tot mai mare,mai ales la Roma,unde dupa edictul lui Nero comunitatea evreiasca mesianica a ramas intr-o vulnerabila inferioritate.In aceste conditii ei nu se mai puteau impune in fata convertitilor dintre Neamuri,si tot mai mult acesti aparent ,,fii nelegitimi ai lui Avraam"isi asumau dreptul de a discerne voia lui Dumnezeu in probleme de credinta si practica iar pt un evreu credincios,chiar si crestin,asta era un soc teribil.La aceasta situatie grava,dpdv al perceptiei iudaice,era o singura solutie,aceea de a pretinde ca Legea cerea Neamurilor sa se circumcida.Astazi aceasta disputa pare lipsita de relevanta,intrucat adunarile iudeo-crestine au disparut,dar atunci,in acel context istoric,era o disputa care ameninta sa rupa Biserica.Aceasta lovitura magistrala a iudeo-crestinilor din Biserica,sau mai bine zis a unora dintre ei,readucea puterea de decizie in mainile minoritatii ,,pure"insa trada insasi esenta Evangheliei.Era o manevra defensiva menita sa salveze dreptul de veto al evreilor din Biserica.

Apostolul Pavel s-a opus cu tarie dar asa cum si el recunoaste a trebuit cateodata sa se faca evreu pt evrei,daca intelegeti ce vreau sa spun,ca sa-i converteasca.Pe Timotei,evreu dupa mama,de exemplu,l-a circumscris (Fapte 16:1-3) si cat de aspru l-am fi judecat azi pentru acest compromis necesar de atunci.Apostolul Petru,la randul lui,a fost intimidat de evreii lui pt ca radacinile traditiei in care ai crescut sunt adanci,si renuntase la un moment sa mai manance cu Neamurile (Galateni 2:12) in prezenta lor.Sa nu-i judecam aspru,noi,in tendinta de a idealiza ceea ce noi nu putem fi,dupa cum spunea un scriitor,nu-i lasam sa fie nici mai mult dar nici mai putin decat au fost,vrem sa-i tintuim in modul nostru de intelegere,uitand ca omul,chiar si apostol,nu este niciodata perfect in aceasta lume ci doar in Imparatie si poate,din cand in cand,ar trebui sa fim mai intelegatori si unii cu altii,si cu imperfectiunile noastre.Numai bine domnisoara/doamna,Dumnezeu sa fie in mintea,inima si fapta dvs.

Extraordinar de frumoasă perspectivă! Bogdaproste, Pelerinule!
Acest mecanism mesianic, zic în ecou la tălmăcirea ta, se desfăşoară în om. Pocăinţa, kenoza sar imediat să se asocieze, în lanţul de concepte activate în mintea mea, iar mai departe pilda aluatului începe să se înfiripe şi ea...
Puterea pe care o pune în transfigurarea lumii, Hristos o cere împărtăşită de voinţa omului şi primită în toată inima lui. Când spun voinţă, spun alegere liberă.
Astfel, îmi spun acum că omul este mişcat de Hristos să aleagă o despătimire de tot ce i s-a părut lui, omului, ca fiind vocaţie.
Mica sămânţă cheamă la rodire copacul întreg al fiecărei persoane. Este un foşnet teribil în frunziş, un conclav al morţii şi al vieţii...
Să fie moartea bună? Să fie moartea rea?...
Frunza tremură uşor, sub adierea vântului de primăvară, doinind neauzit a dor şi jale. Un stol de vrăbii gureşe îşi ia zborul iute spre hambar...

Frumos ce spui si desi eu,in raport de nasterea din nou,am o intelegere monergista,ma voi stradui sa ramin in registrul ortodox abordat de tine.In Efeseni 2:5 si Coloseni 2:13 exista o sintagma la Pavel tradusa prin ,,adusi la viata",in greaca suzoopoieo.Am ales-o ca o punte de legatura spre baza transformarii descrise de tine,eu,neavand nici o aptitudine poetica, ma limitez la aspecte tehnice mai plictisitoare.Literar s-ar traduce prin ,,a face pe cineva viu impreuna cu altcineva".Verbul din text este la timpul aorist,ceea ce indica o actiune din trecut drept baza insa ideea de baza este ca aceiasi putere care L-a ridicat pe EL din morti ne-a dat si noua viata. Esenta semintei,puterea Lui de viata datatoare,nu o vede nimeni in felul cum gandeste chipul acestei lumi,dar ea invie,schimba si transforma in fiecare clipa,chiar si in clipa cand noi vorbim acum ea este la lucru.Ioane tu te-ai gandit vreodata ca puterea lui Dumnezeu a gasit de cuviinta sa lucreze pana si intr-o bucata nesemnificativa de lut? :) Insa ca sa subliniez mai bine ce spui tu voi incerca sa definesc prin opozitie,prin a sublinia opusul starii descrise de tine.

In acest sens as recomanda cartea unui regretat teolog ortodox,Panayotis Nellas,numita ,,Omul,animal indumnezeit: perspective pt o antropologie ortodoxa".Acolo,la pagina 185,se spune asa: ,,In aceasta alcatuire si functionalitate de dupa cadere functiile somatice si psihice ale omului sunt numite de traditia biblica si patristica ,,haine de piele".Autolimitarea omului la spatiul creat ,,a cusut"neamului omenesc aceste ,,haine de piele"in locul vesmantului nepatimas tesut de har ,,Cusutu-mi-a haine de piele pacatul si mie dezbracandu-ma de vesmantul cusut de Dumnezeu". Cred ca este un citat din Canonul cel Mare dar nu prea ma pricep,trebuie verificat.Nellas continua ,,Acest vesmant psihosomatic al persoanei de dupa cadere poate,desigur,redeveni spiritual prin asceza si viata spirituala,pentru ca omul sa vietuiasca cu viata divina.".Dar,in acelasi timp poate ,,sa se deterioreze devenind ,,haina impestritata si sangerata rusinos prin curgerea vietii de placeri".

Ca sa copiez o expresie a lui Wilhelm Bousset,recunoasterea acestor pretentii ale lui Dumnezeu in raport de noi semnifica pt intelegerea moderna arderea corabiilor cu care ne-am intoarce din timpul lui Isus in prezentul rational,ramanand ca unica varianta cuvinte precum cele din rugaciunea lui Bernard de Clairvaux: ,,O Dumnezeule,un adanc cheama un alt adanc.Adancul netarmuritei mele nefericiri cheama adancul milei Tale fara sfarsit".Daca asta este esenta bazei pt pocainta si kenoza la care te referi atunci ai mari sanse,drag prieten,sa auzi acele cuvinte pe care le-a auzit si acel evreu din gura Mantuitorului:,,Tu nu esti departe de Imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 12:34).

Ecumenică

În acceleratul 321, care circulă pe ruta
dintre iad şi rai, se făcuse
dintr-odată frig, mie îndeosebi

iar tu mi-ai dat atunci cămaşa ta. Zdrenţuită
de atâtea alte călătorii
în care altcineva îţi dăruise cămaşa, dăruită lui de altcineva şi

aşa mai departe...

Fericiţi aceştia!
a exclamat (îţi aminteşti?) un înger,
că le-a dat Dumnezeu
acelaşi număr, iată, la cămaşă!

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

Ai răspuns ca un gentleman şi totodată ca un amabil critic literar care îşi menajează, cu clemenţă, un amic care se încăpăţânează să scrie versuri...:)
Voi face eu ceea ce ţie îţi e greu: voi încerca să comentez textul, legat de un cuvânt cheie: "zdrenţuită". Cămaşă zdrenţuită...
Am tresărit când, scriind, am realizat că vine acest cuvânt şi, drept să-ţi spun, am optat imediat pentru el întrucât avea sonoritatea potrivită şi mi-a părut că îi intuiesc un sens care pe moment scăpa zonei mele de conştiinţă clară. Dar în mod obişnuit nu mă las învins cu uşurinţă de şuvoiul cuvintelor, nu de al tuturor, când transcriu "transele" mele. Aceasta, în primul rând pentru că sunt laş (mi-e frică să mă abandonez în totalitate), iar în al doilea rând pentru că am convingerea că nu am talent la poezie. Însă mă învinge mereu simţământul cântecului şi de aceea las să curgă până la capăt conţinutul lui. Reformulez, ici-colo. Uneori, fericire mare, nu ating nimic.

Aş fi putut totuşi să renunţ la acest cuvânt şi să reformulez. Nu am făcut-o, credincios intuiţiei mele că atributul acela are rostul lui. Eram, îndeosebi, curios cum de a atribuit mintea mea însuşirea de zdrenţuită, cămăşii. Nu ştiam, când am mers la culcare.

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.
Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.
Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest fapt!..., zice textul. Acelaşi număr la cămaşă îmi spune de fapt că există o potrivire tainică între cămaşă şi trup, că ne e pe măsură, chiar dacă trupul nostru pare/este diferit. Este trupul dragostei, universal.

Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită sufletului fiecărui creştin.

Am sa ma gandesc foarte serios daca aceste ganduri nu mi-ar fi bune drept epitaf.Probabil as muri fericit si impacat cu mine insumi.O sa iti scriu si eu ceva,ca un dar pentru cele scrise mai sus,aveam tristul sentiment ca nimeni poate nu va fi framantat de aceasta problema dar acum sunt linistit,nu sunt singurul nebun :)

Epistola catre un prieten
 

Am refuzat mereu Ioane sa fiu sclavul unui dogmatism arid si plin de moartea impietririi in regula limitata a libertatii Duhului.Insa,pe de alta parte,am inotat cat am putut de departe de pericolul pulverizarii intr-o multitudine de pareri subiective a intelesului unor cuvinte rostite din inima catre alte inimi pe tarmurile insorite ale Galileii,unde cerul este altfel decat in oricare alta parte a acestei lumi,parca a pastrat ceva in el din bucuria si taina acelor inceputuri ale semintei Imparatiei.Nu am putut si nici nu am vrut sa fiu prizonierul unui anume interpretari,am preferat sa las viata din cuvintele Lui sa-si urmeze cursul ei tamaduitor prin istorie independent de egoista mea dorinta de a strange oceanul intr-un pahar de apa.Poate ca acele cuvinte,ale acelui tanar din Nazaret ce a infruntat timpul cu constiinta vocatiei de a fi Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu,constiinta pe care cred ca a trait-o,cum spunea cineva,nu in mod matematic ci la fel cum stii ca oriunde ai fi Tatal tau de iubeste,aceea certitudine tainica si eliberatoare,ei bine,acele cuvinte se scriu cel mai bine nu pe hartie ci in sufletul oamenilor.Dupa cum spunea parca un duhovnic ortodox daca Scriptura s-ar pierde oamenii ar trebui sa o poate rescrie prin vietile lor.Este singurul scop si singura ratiune pe care le consider justificate ca sens al pastrarii acelor cuvinte in istorie.Altfel ele ar ramine doar un frumos vis,dureros de putin posibil, care la primele rationamente ce-l sfasie,la fel cum intrebarile fara raspuns rasar ca niste stanci de sub zapada timpului,acel frumos vis ar fi murit demult,ingropat sub prabusirea interna a insasi elementelor din care s-a nascut:o vie,profunda si cutremuratoare certitudine ca Cel caruia ii spunem ,,Tata"in rugaciune nu este un concept abstract sau rationalizat ci un Tata viu si adevarat,singurul Dumnezeu adevarat.Mereu m-a intrebat cum a fost posibil ca acele cuvinte,cum frumos ai spus tu,prinse in textura relatiei ce a insotit mesajul dintai,sa fi fost parca transformate in ceva strain de ele,in ceva explicabil,prea explicabil,in loc de a le lasa dreptul de a-si pastra si latura lor tainica,nesupusa sclaviei exodului spre ratiune si definire.

Cred,la fel ca tine,ca pe masura imputinarii trairii,litera a luat locul Duhului si regula a luat locul trairii,o traire care pastrata in forma ei aratat de Hristos isi era ea insasi canon.Definim,luam si adaugam pe masura ce ne imputinam,zidurile si praful cartilor iau locul unei mese euharistice intre frati,simpla si curata in simplitatea ei,insotita de rugaciune si trairea bucuriei de a fi copii Lui.Cred ca ceea ce am pierdut cel mai mult este acest lucru,trairea in comunitate si trairea simpla ca a unui copil,am crescut,suntem adulti acum,impreuna si atat de straini unii fata de altii.Frate,cine ne rapeste lumina din noi,cine ne transforma in straini pe cei cate trebuiau sa rupa paine impreuna,iar cel mai mare dintre noi ar fi fost cel cate ii slujea pe toti.Multi spun ca lucrurile trebuiau sa ajunga la forma de acum,trebuiau sa tina pasul cu mersul umanitatii,ca este doar un vis sa poti crede ca vor ramine la simplitatea de atunci.Cred ca de aceea ne tot zbatem atat sa le tinem cu disperare in orezent,sa le gasim mereu justificari si o forma compatibila,pt ca se rateaza trairea lor,oricat de dureros ar fi acest verdict nemilos.Ele isi mentin apa vie din ele in masura in care sunt crezute si traite,altfel ramin doar un pod prea indepartat.

Cuvinte si iar cuvinte,saracie in forma intelectuala,robi ai faraonilor moderni.Frate,prietene,noi cand plecam spre casa,cand ne vom avanta in pustiul construit de noi pentru a-l invinge?Stii Ioane,nu toti vom ajunge la capat,la fel cum s-a intimplat si evreilor,dar este singurul drum care chiar merita facut,restul sunt doar morti anuntate in asteptare.Las in seama altor oameni definirea a ce este bine si ce este rau,eu as vrea,precum acel orb,sa spun ca Cel pe care l-am vazut cand mi-au cazut solzii de pe ochi este Cel care m-a vindecat si nu simt nevoia,in bucuria eliberarii,sa-mi explic asta prea mult.Vreau doar sa ma bucur fericit ca o mica scanteie care se intoarce in mana Tatalui,convinsa ca acolo este locul ei si ca marsul durerii prin pustiu s-a terminat.

Excelent articolul, iar pentru cei care vor să aprofundeze mesajul paulin precum şi învăţătura multor Părinţi ai Bisericii recomand cartea pe care tocmai o citesc:
"Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte" - Jean-Claude Larchet, apărută la Editura Sophia în 2006. (Se găsea în urmă cu câteva luni în librărie.)

Îngăduiţi-mi să transcriu cuprinsul:

1. Originea şi înţelesul duhovnicesc al morţii (1. Pricina dintâi a morţii: păcatul strămoşesc. 2. Cele două feţe ale morţii. 3. Biruinţa lui Hristos asupra morţii)

2. Ceasul morţii (1. Încercările din vremea morţii - natura încercării; ajutorul cu care sunt datori semenii şi Biserica. 2. Fenomenele şi experienţele care preced moartea - retrospectiva întregii vieţi; apariţii, vedenii şi graiuri mai presus de fire; primejdia înşelării; mărturiile aduse de experienţele limită)

3. Răstimpul dintre prima zi şi a treia zi după moarte

4. Răstimpul dintre a treia şi a noua zi

5. Răstimpul dintre a noua şi a patruzecea zi: intrarea sufletului în cealaltă lume

6. Cea de-a patruzecea zi: judecata particulară

7. Răstimpul dintre cea de-a patruzecea zi şi Judecata din urmă

8. Problema Purgatoriului

9. Legăturile dintre vii şi morţi

10. Învierea morţilor şi Judecata din urmă

11. Viaţa cea veşnică. Împărăţia Cerurilor şi iadul

12. Gătirea de moarte şi de viaţa veşnică