Cum facem corect o rugăciune?
 

Cum este mai indicat să facem o rugăciune? Rostind-o cu voce tare sau se acceptă și citirea în gând? În afară de restul recomandărilor (în genunchi, cu lumânare, într-un colțișor al nostru liniștit, fără grabă, cu efectuarea rugăciunilor începătoare înainte de acatist ... etc.); strict legat de acest amănunt: e obligatoriu ca o rugăciune (acatist, rugăciune) să fie rostită cu voce tare sau se poate citi și doar în gând?

Important este sa fim prezenti la rugaciune. Sa fim atenti la ce citim, la intelesul cuvintelor. Daca te ajuta sa te concentrezi mai mult atunci cand rostesti cu voce rugaciunile, poti sa te rogi in acest fel. Un bun indrumator este parintele duhovnic. Am gasit ceva mai lamuritor la Sfantul Ignatie Briancianinov in cartea Despre inselare. Voi cauta sa postez exact fragmentul.

E ştiut din psihologia lecturii că atunci când un text e citit cu voce tare, scade înţelegerea şi creşte memorarea verbală, mecanică. E o lege psihologică aceasta.

Pe de altă parte, numeroase cărţi despre rugăciune scrise de cuvioşi, rugători încercaţi, recomandă următoarea ordine: mai întâi rugăciunea rostită, cu buzele, apoi în minte (etapa interiorizării mintale), apoi se poate întâmpla minunea ca rugăciunea să continue neîncetat în inimă (etapa duhovnicească).

Deci, după măsura fiecăruia (iar aici e şi treabă de duhovnic), rugăciunea se poate petrece în oricare din cele trei ipostaze.
Într-una din cărţile despre viaţa în obştea lui Gheron Iosif, ucenicul care scrie povestea descrie că până şi cei mai avansaţi rugători aveau deseori "porţii" de rugăciune rostită sau cu buzele, deşi unii dintre ei aveau clar rugăciunea minţii sau chiar a inimii.
De văzut şi în "Pelerinul rus" detalierea pe larg a treptelor rugăciunii. Desigur şi în Sbornicul... etc.

Cât priveşte diverse formule sau posturi, asta e valabil cu precizarea că e multă subiectivitate şi individualism în lucrarea rugăciunii. Dacă omul e prezent în comunicarea cu Dumnezeu, cu duh umilit, fără ploaie de gânduri şi imagini în mintea lui, dacă omul e concentrat cu toată fiinţa la rugăciune.... apăi eu cred că se poate ruga şi în cap şi oricum ar fi, şi vorbind şi cântînd etc. Nu postura contează, ci umilinţa, lacrimile, nădejdea, conştiinţa păcătoşeniei proprii şi în primul rând "a fi deplin conştient Cui te rogi"....

rugăciunea este rugăciune, atunci când traiesti, simţi, te identifici cu fiecare cuvânt.
nu există o tehnică generalizată.

Eu nu prea mi-am pus această întrebare.
Pare puţin legată de tipic. Există oare o modalitate "corectă" de a ne ruga? Cum definim "corect" în acest context? Să mă simt eu sigur şi bine că am făcut un lucru corect? Sau să cred/ simt că Dumnezeu mi-a primit rugăciunea? Sau să simt deja un răspuns?

Scuze de off-topic. Eu însămi sunt adesea împrăştiată, părintele duhovnic mi-a dat o soluţie în acest sens. Undeori rugăciunea "curge" mai bine, mai tainic, alteori mai superficial... De cele mai multe ori mă rog în gând, dar şi în "şoaptă". Cu voce tare, mai deloc.

Deci, tu cum procedezi, Dumitru?

Rostind-o cu voce tare. Se accepta si citirea in gand.

Ceea ce mi se pare cu adevarat important este ca cel putin o parte din rugaciune sa nu fie citita, ci sa fie in formulare libera, de la inima la Inima. Noi nu ingenunchem ca sa-I citim lui Dumnezeu carti.

Pe de alta parte, formulele fixe, rugaciunile, ca sa zic asa, consacrate au si ele rolul lor, indeosebi la inceputul dialogului nostru cu Domnul sau cu sfintii Sai. Ele ne ritmeaza ruga, ne domolesc patima, ne ajuta sa nu cadem in erori de credinta, ne ajuta la simtamantul de comuniune cu ceilalti credinciosi, de aici si de aiurea, din prezent, trecut ori viitor, cu sfinti si sfinte care au rostit si ei, si ele, aceleasi rugaciuni pe care le rostim acum.

Sa o faci sincer , cu cainta , cu dragoste , sa ai mintea adunata , nu risipita in ritualuri si in forumule inutile , caci dragul meu "motan" , rugaciunea vine de la sine , mai cu "sila" la inceput , mai din "interes " , dar vine pur si simplu !
N-ai nevoie de retete anume , ci de o picatura de bun simt si o tara de smerenie !
Doamne ajuta !

Pedagocic , mai cu seama !

Frumos si adevarat ai spus , Dumitru !