Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 22.06.2014 22:37:00

Cum îți vei pregăti aripile aici, așa vei zbura dincolo, spunea nu cu mult înainte să intre în veșnicie părintele Petroniu de la Schitul Prodromu din Muntele Athos. Și aripi puternice îți vor da numai circumstanțele dificile ale vieții. Prosperitatea materială atrage invariabil pe toți către acel dolce farniente atât de primejdios pentru o viață autentică în Hristos. Comoditatea face rău tuturor și împiedică urcușul spre noi cuceriri în devenirea ființei noastre.


Pilda de astăzi ne va dovedi că lucrurile stau astfel nu doar pentru oameni, ci și în cazul tuturor viețuitoarelor pământului.
Odată, o mamă vultur zbură până în vârful unui munte înalt. Acolo, în mijlocul stâncilor, hotărî să-și construiască cuibul. Coborî în vale și culese crengi pline de spini din copacii care creșteau acolo în număr mare. Făcu drumuri multe până ce, în sfârșit, încheie de lucrat cuibul din ramuri. Apoi merse din nou în vale, ca să găsească mușchi moale cu care să căptușească pereții cuibului.
După această operație, vulturica rămase în cuib până când singurul său ou se sparse și puiul ieși la lumină. Era așezat la adăpost și căldură în cuibul plin de mușchi. Zi de zi, mama sa făcea drum după drum ca să-i aducă mâncare din vale.
Puiul de vultur crescu repede. În curând își pierdu puful și pene strălucitoare, albe și negre, îi acopereau acum trupul puternic. Ajunsese aproape adult. Tânărul vultur era acum pe deplin fericit. Stătea la căldură, în siguranță, iar mâncare primea din belșug. Îi plăcea să privească peste marginea cuibului, la încântătoarea priveliște de sub el.
Într-o bună zi însă, mama sa făcu un lucru ciudat. Începu să smulgă, bucată cu bucată, mușchiul din cuib, iar spinii ieșiră la iveală și începură să-l înțepe pe vulturul cel tânăr. Acesta începu să se agite. Parcă voia să spună: „De ce faci asta? Dacă m-ai iubi nu ai face așa ceva!“
Dar vulturica nu răspundea deloc la neliniștile fiului ei. Continuă însă să smulgă mușchiul. În cele din urmă, durerea provocată de spini deveni atât de puternică, încât tânărul vultur se aruncă din cuib. Prinse sub aripi curentul de aer și se avântă fără teamă în înaltul cerului.
Numai datorită durerii reușise vulturul să devină o ființă a înălțimilor, pentru care îl crease Dumnezeu. Să vă amintiți de această poveste ori de câte ori viața vă va smulge mușchiul din cuib!

I.Calin 22.06.2014 22:56:12

Suberb, dar ce ne facem cu corvoada perpetuă a extincției „mușchiului din cuib”? Adică, nu durerea provocată de părăsirea mușchiului din cuib, ci urmele de mușchi de pe mâini și de pe picioare, care îngreunează zborul, tendința de a fi spre casă și acasă, aproape de cei dragi care nu au început zborul? E crucea ce trebuie să o porți? E da, OK, crucea celor mai mici / mari și încă, în plus=+-minus, crucea ta? Ferice de cine o poartă! De aceea, e frumoasă ortodoxia: rolul tău se desăvârșește prin ceilalți!

cristiboss56 22.06.2014 23:59:52

Frumoase și adevrăte cuvinte ai scris , dragă Călin , la care adaug insăși rugaciunea din semntăura ta :

"Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru toate, pentru fiecare zi și pentru moartea ce va veni, Te ascult, Doamne și nici măcar după ascultare, nu-mi da mie, ci numai după voia Ta, ajută-mi părtaș să fiu binecuvântărilor Tale, acum și întru împărăția Ta. Amin. "

I.Calin 23.06.2014 18:08:16

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Maniu

cristiboss56 23.06.2014 22:53:28

Citat:

În prealabil postat de I.Calin (Post 563167)

Un adevărat exemplu de credință , demnitate și patriotism !
Multumesc Calin și : Doamne ajută !:1:

cristiboss56 24.06.2014 22:57:26

Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăție, frumusețe… și pe deasupra cu un mare talent literar. Cărțile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca niște profeții; el făcea vremea rea și vremea bună în orașul unde trăia. Cei cu prisos de avuție, care prețuiau viața mai mult după măsura plăcerilor și a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până și nebuniile lui erau ascultate și urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toți ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 și 1900.
Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veșnic roșie de trandafiri și de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii și femeile cele mai frumoase din nobilimea englezească. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii și am să intru în viață pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferință și de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra, și tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătușat, osânditul se îndrepta spre închisoare și toți gură-cască râdeau pe seama lui.
Arbitrul tuturor eleganțelor îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalți pușcăriași.
I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neașteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“
Și lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile și suferința lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul care habar n-avusese ce sunt durerea și lacrimile, simți că-și pleacă genunchii și se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.
Ieșit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenție: „Cel care-și mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopții așteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va ști să prețuiască toate bucuriile vieții, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“

cristiboss56 25.06.2014 22:49:42

Odată, un țăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat într-o dimineață la el și i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-și vadă de treburi și să lucreze după cum cred ei de cuviință. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toți patru în tindă și l-a întrebat pe cel mai mare:
„Spune-mi ce ai făcut cu piersica pe care ți-am dăruit-o?“
„Ce să fac, am mâncat-o și îți mulțumesc. A fost tare bună. Am luat apoi sâmburele, l-am pus în pământ, în spatele casei, am udat locul și nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos și roditor.“
„Bine ai făcut fiule, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.“ „Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce ai făcut cu piersica ta?“
„Am mâncat-o. A fost delicioasă…“ „Și apoi?“ „Apoi am aruncat sâmburele și m-am dus în casă, de unde am mai luat câteva, pentru că muream de poftă.“
„Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi lacom. Lăcomia nu este de dorit între oameni.“
Dar ție ți-a plăcut piersica, l-a întrebat țăranul pe cel de-al treilea fiu al său.
„Nu știu ce gust a avut, pentru că n-am mâncat-o. Am vândut-o pe zece bani în târg. Uite-i!“
„Fiule, îi replică țăranul, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viață, și mai ales ceea ce ai primit de la părinți.“
Ajungând cu întrebarea la ultimul băiat, acesta îi răspunse: „Nici eu nu știu cum era piersica.“
„Cum, și tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, și i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a luat copilul pe genunchi și i-a spus: „Nu știu ce vei face în viață, dar știu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creștin și asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

I.Calin 26.06.2014 19:16:40

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 563323)
„Cum, și tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, și i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a luat copilul pe genunchi și i-a spus: „Nu știu ce vei face în viață, dar știu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creștin și asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

Plângem, când vedem că "dintru cei ce mor" aduc ofrandă sfinților, vei fi creștin, fiule, adu' rostu' poamelor...Fiule, fii TU!

cristiboss56 26.06.2014 22:29:54

Un sihastru oarecare trăia în pustie și avea un frate mirean la țară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui și rămânându-i un copilaș de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Și n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinți este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat și plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat și a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuți în patimi și ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi așa, bătrâne, și te tânguiești? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupești ale lumii acesteia. L-ai învățat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învățat și smerenia? Că avea mândrie mare și înălțare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăția lui om mare și sfânt. Cu acest gând trufaș a murit. Deci să cunoști că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalță pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârșitul zilelor pieirea copilului.

cristiboss56 26.06.2014 22:48:28

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munți era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deși implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe frați. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile conviețuirii cu frații întru nevoință. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă lași să mă cert cu frații așa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am și făcut. Ți-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îți va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ți probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, și nu în pustie. Crezi că poți să înveți să înoți într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este și cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ține minte că numai tu ești stăpân pe reacțiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat și până la sfârșitul vieții și-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Și așa a scăpat de iritare.


Ora este GMT +3. Ora este acum 05:10:44.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.