Nu știu dacă in mănăstire mai poți găsi isihasm,poate doar in schituri izolate sau pustnici ,însă noi fiind in lume si in confortul material al acesteia nu stiu dacă am face față intrarii bruste in mediul despre care vorbim așa inflacarat.Vezi tu,suntem buni la teorie,si poate ar fi bine sa rămânem la asta,fiindcă si aici ne putem desavarsi prin studiu si aprofundare,însă ai dreptate,uneori nu e de ajuns.Un gând ma tot duce la Athos,altul imi spune ca e de ajuns,manastirea sufletului din Parva.Dar cel care pare cel mai logic e sa continui studiile teologice,sa gust din căsătorie si viata de familie,iar abia dupa ce dobândesc tot ce tînjesc să las totul.Ce folos sa stai izolat cu gândul la lume?In pustie mergi când nu mai vrei nimic de la lume.

Viaţa de familie nu se gustă, ci se mănâncă până la moarte, dacă te apuci de ea. Este o cale la fel de binecuvântată ca şi călugăria, la fel de mântuitoare şi la fel de grea, dacă o iei în serios. Însă pe oricare cale apuci, dacă pui mâna pe plug nu mai priveşti înapoi, ci tot înainte, dacă vrei să intri în Împărăţie.

Și dacă nu-mi place? Dacă e prea grea? Dacă dau de o muiere fiț oasă? Dacă eu mă plictisecs? A?
Așa, mai bine doar gust.

Adica vrei sa-ti lasi nevasta cu copii mici eventual si cu burta la gura si sa te calugaresti si eventual sa primesti si laude pentru asta? :)

Si de ce ai tanji dupa "pustie" cand de fapt inima ta este in lume?

"Esenta fiintei tale sta in insasi picatura de iubire ce atarna de spiritul tau."

Asta e de pe facebook? :)

Ascetism modern sună cam prost, dat fiind că principiile au fost puse demult.

De fapt programul intensiv de rugăciune ține starea de mănăstire, chiar dacă 8 ore de rugăciune zilnică prin diferite slujbe și canon personal sunt percepute de unii ca fiind o chestie peste care se poate sări, eventual o chestie formală și rigidă care trebuie scurtată.
Dacă se întâmplă ce se întâmplă cu monahismul, întreaga situație are legătură cu împuținarea rugăciunii și cu orice alte preocupări chiar și intelectuale, mai puțin cele legate de rugăciune și canon.
Până și viețuirea de sine pe Athos presupune mii de metanii zilnice și umplerea ceasurilor bisericești cu rugăciune, iar în viața de obște situația e tot pe acolo, chiar dacă metaniile din canonul personal sunt mai puține, în mod normal participarea la slujbe și canonul ar trebui să umple timpul viețuitorilor.

Nu cred că România are vreun exemplu notabil în sensul în care cineva face duhovnicie de cameră în locuința personală , fără să participe la slujbe sau fără să fi fost un om care și-a însușit mai întâi rugăciunea continuă.
Ce s-a întâmplat în vremea comunismului, dacă s-o fi nimerit vreun preot să îndrume oameni și după vreo excludere nedreaptă e altceva și a cam fost o chestiune temporară.
Academie duhovnicească a făcut Sfântul Paisie Velcikovski.

De ce să continuăm studiile teologice dacă argumentul nu mai e dragostea, ci logica? Ce să facem în Teologie fără vocaţie?
Prin însăşi natura ei, Teologia e o afacere a inimii, mai intâi. În funcţie de orientarea iubirii vine şi logica, subsumîndu-se dragostei.
Piedicile apărute în calea teologului nu se depăşesc prin efort logic, ci prin dăruire smerită.

De obicei, ceea ce dobândim cu adevărat nu rămâne o alăturare la sufletul nostru ci ne transformă. Ne şi leagă.
Dar cum să îţi laşi nevasta şi copiii, mai târziu? Ei ce vor face? Cum se vor simţi, oare?... Femeia şi copiii părăsiţi de soţ şi tată sunt o realitate foarte tristă.

Nu cred că omului îi e dat să trăiască după modelul cucului, să îşi lase ouăle şi să zboare spre alte cuiburi...
Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să ne salutăm cu "avec-avec", nu cu bună ziua...
Iarăşi, nu suntem tocmiţi de Creator după modelul "gâsca prin apă" sau "apa şi uleiul". Ceea ce experiem cu adevărat nu clivează ci fermentează în noi, uneori cu ani buni până la limpezire.

Până una-alta,
Doamne ajută!

Sau când, oricât de multe ai voi de la lume şi în lume, ardoarea dragostei pentru Hristos şi intensitatea pocăinţei te cheamă aparte şi departe...
Dar gândul la pustie, fie şi apărut fugitiv în minte, este de obicei semn pentru alte lucruri, mult mai prozaice.
În experienţa mea personală l-am întâlnit pe fundalul unor clipe de mare dezamăgire. Am cunoscut asta şi la mine şi la mulţi alţii.

Ca idee generală, dacă nu suntem monahi cu niscaiva experienţă duhovnicească şi cu o ascultare deja rodnică, astfel de gânduri ar trebui întâmpinate cu mult scepticism.
Personal, recomand întrebarea: din ce pricini ale nereuşitelor şi lipsurilor mele apare acest gând seducător? Ce păcate ale mele îmi rod frânghia care mă ţine strâns legat de viaţă şi de oameni?

Atunci când obosim să ne luptăm cu nedesăvârşirile noastre, avem de ales: ne strunjim niţel (ne acomodăm, ne punem pe lucrul cu sine pentru o dezvoltare mai bună a abilităţilor în a fi) ori fugim, rămânînd aşa cum suntem. Se poate fugi în multe moduri, pustia fiind nu doar exterioară.

Gândul pustiei este de obicei o fantasmă periculoasă. Nu ajută la devenire, ci la destrămare şi putrezire interioară.
Dacă îmi permiteţi un sfat: nu mai primiţi astfel de gânduri! Lăsaţi-le să treacă, câtă vreme nu aveţi un maestru, terapeut, duhovnic cu care să lucraţi pe ogorul interior.

Biserica este un organism viu.
Dar, ca orice organism viu, uneori are pietre la rinichi sau la colecist etc.
Ca să râvnesc la a fi parte din organismul viu, mai întâi să am grijă să cercetez cât de viu mai sunt eu însumi...
Iar dacă nu sunt viu, atunci să mă port ca un mort sau ca un obiect. Lăsîndu-mă pe Mâna Bisericii, aşa cum orice obiect e la dispoziţia unei fiinţe vii care face ce vrea cu el. S-ar putea să capăt şi eu o înviere, întrucât uneori doctorii pot reanima un mort.

Dar dacă, mort fiind, mai am şi pretenţii ca viul să corespundă nevoilor mele...
Ce să mai zicem, atunci?
Poate ar merita scrisă o carte despre ifosele morţilor în a modela lumea vie după nevoile lor.
Dar cine o va citi? Că morţii nu prea citesc iar viii au de citit cărţile Vieţii.

Măcar eu nu sunt ipocrit.

Da,ca sa fiu sincer asta voiam.Da ce apostolii nu au fost laudati de Iisus când si-au lăsat femeile?
Nu,e de pe vremea lui Hi5.