Fiinţa umană este dihotomică (alcătuită din trup şi suflet) şi, datorită sufletului, este unica fiinţă raţională din universul văzut (material), având misiunea de a uni creaţia întreagă cu Dumnezeu, lumea materială cu cea spirituală.
Prin moartea fizică, sufletul se desparte de trup şi, aşa cum scrie în Ecclesiast, trupul mort se întoarce în pământul din care a fost creat, iar sufletul nemuritor merge la Dumnezeu. După moarte, urmează, potrivit învăţăturii ortodoxe, judecata particulară, în urma căreia sufletul intră în rai sau în iad. Starea de rai sau iad de după judecata particulară este provizorie (până la Judecata universală/ obştească, ce va avea loc la Parusie). Prin rugăciunile Bisericii, sufletele pot trece din iad în rai.
La cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos (Parusia), va avea loc învierea morţilor - reîntoarcerea sufletului în trup. Trupul înviat va fi pnevmatizat, dar îşi va păstra, totuşi, dimensiunea materială, aşa cum este şi trupul lui Hristos după Învierea Sa din morţi.
Sufletul nu este nemuritor prin sine (doar datorită naturii sale spirituale), pentru că doar Dumnezeu există veşnic prin Sine (aseitatea este un atribut al lui Dumnezeu), ci nemurirea sufletului se datorează voinţei Creatorului. Sufletul este nemuritor prin har, este nemuritor pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu.
Am încercat să schiţez, în câteva cuvinte, ceea ce am învăţat la Dogmatică, dar tema este foarte complexă, ar mai fi enorm de multe de spus. Există foarte multe texte referitoare la suflet în lit. patristică. Atunci când voi fi mai odihnită şi capabilă să mă concentrez aşa cum trebuie, voi încerca să vă răspund mai cuprinzător şi argumentat.

Doamne ajută!

Sf. Chiril al Ierusalimului - despre liberul arbitru
 

În "Catehezele" sale, Sf. Chiril al Ierusalimului îi îndeamnă pe cei ce se pregăteau pentru Botez:
"[COLOR=red][SIZE=3]Cunoaşte că sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, după chipul Făcătorului. Este nemuritor din pricina lui Dumnezeu Care l-a făcut nemuritor. Este o fiinţă raţională incoruptibilă, căci Dumnezeu i-a dăruit aceste însuşiri. Are putere să facă ceea ce voieşte. În adevăr, nu păcătuieşti potrivit zodiei în care te-ai născut, nici nu faci desfrânare potrivit soartei şi nici nu te silesc, după cum flecăresc unii, conjuncţiile stelelor să te dedai la destrăbălări. Pentru ce eviţi să-ţi mărturiseşti viciile tale şi dai vina pe stelele nevinovate? Nu da atenţie astrologilor!” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze)[/SIZE][/COLOR]

În viaţa aceasta, sufletul se manifestă prin trup, dar în eshaton, aşa cum spunea Sf. Grigorie Palama, nu se va mai vedea sufletul prin trup, ci trupul se va vedea prin suflet. :)
După moartea fizică şi până la învierea trupurilor, sufletul îşi păstrează toate facultăţile pe care le-a primit de la Dumnezeu: gândire, conştiinţă de sine, afectivitate etc, dar, pentru că Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe dihotomice, împlinirea noastră va avea loc la înviere, atunci când şi trupul va deveni nemuritor, capabil de a se bucura în veşnicie de comuniunea cu Tatăl Cel ceresc.

Ar însemna să Se nege pe Sine; deci nu poate.

Sufletul nostru este ca o gradina. Avem la dispozitie un anumit timp pentru a planta in ea tot ce dorim si pentru a ne ingriji de frumusetea si de bogatia acesteia. Apoi vom culege roadele pentru vesnicie!

Cate miliarde de oameni au fost de-a lungul timpul pe acest pamant ? Eu zic ca destul de multe. Problema e nu daca vrea sau nu , ci problema e daca meriti Imparatia, ca nu degeaba ne-a dat legea si dupa a facut sacrificiul suprem, si urmeaza gici ce ? JUDECATA! Deci hmm...totul tine de criteriile Lui daca le indeplinesti sau nu, asa ca nu ma lua cu penalitati de genu "daca vrea" ci e vb de chemarea cea mai inalta la care ne-a chemat.

După acest început al definiţiei urmează câteva însuşiri ale sufletului care cred că îi sunt proprii, într-adevăr.

Mă încurcă, însă, aici termenul de "substanţă". Mă duce cu gândul la molecule, la atomi, la materie... În ce sens oare e folosit termenul de "substanţă"? Există cumva o altă traducere?

Mă gândeam la entitate, ca existenţă determinată, dar nu îmi place deloc cum sună... Şi apoi e prea general, prea nespecific.

Poate că dificultatea e să încadrăm conceptul, atunci când încercăm definirea, prin raportare la genul proxim.
Putem da şi alte feluri de definiţii?

P.S. În psihologie se foloseşte de asemenea termenul de suflet, cu sinonimele duh, spirit, psihic. Dar psihologia academică nu vede sufletul în legătură cu Dumnezeu ci mai degrabă în legătură cu determinanţi naturali precum creierul, relaţiile biologice şi sociale etc.
Deci astfel de accepţiuni nu îmi par potrivite pentru topicul de faţă. Sunt psihologiste, reducţioniste, ne putem detaşa imediat de ele. Mai ales sunt foarte analitice.

P.P.S. Îmi amintesc că părintele Rafail Noica spune undeva că prin suflet ar fi mai potrivit să înţelegem pur şi simplu persoana, omul, spre a depăşi capcana analitică.

Vă propun totuşi un mic excurs printr-o altfel de abordare, care ne-ar putea ajuta să înţelegem, poate indirect şi în alt câmp al asociaţiilor, ce este sufletul.

Catisma 17, pe care o citim la Denia din seara Vinerii Pătimirilor Domnului, conţine mai multe referiri la subiectul nostru. Găsim aici, în psalmul 118 - "Aliluia", câteva referiri directe (literalmente, apărînd cuvântul "suflet") şi indirecte la sufletul credinciosului în Dumnezeu.

Mai întâi câteva din referirile directe:

Psalmul 118:
20 - Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea.

25 - Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău.

28. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întăreşte-mă întru cuvintele Tale.

81 - Se topeşte sufletul meu după mântuirea Ta, în cuvântul Tău am nădăjduit.

109 - Sufletul meu în mâinile Tale este pururea şi legea Ta n-am uitat.

175 - Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie.

Sufletul omului credincios, cum arată fiecare verset, este permanent conectat la Dumnezeire.


Şi o referire indirectă, deşi chiar de nu e pomenit sufletul este evident că la el ne referim în rugăciunea de după Catisma 17, când facem o lungă înşiruire:

Prin negrăita bunătate dă-mi curăţie inimii, pază gurii, îndreptare faptelor, cuget smerit, pace gândurilor, linişte puterilor mele sufleteşti, bucurie duhovnicească, dragoste curată, îndelungă răbdare, bunătate, blândeţe, credinţă nefăţarnică şi înfrânare preacuprinzătoare
şi mă umple de roadele tuturor bunătăţilor cu darul Prea Sfântului Tău Duh... AMIN+

Foarte importantă această înțelegere fiindcă de la acest moment se schimbă atât viziunea propriei identități cât și accentul care se pune pe trup în fiecare faptă.

Bună observaţie!
Foarte bună, mulţumesc Demetrius,
şi abia acum întrezăresc ce implicaţii are apelativul "suflete", "sufleţelule" sau chiar "măi, suflete".
(Dacă ar fi gândit aşa, poate că unul dintre preşedinţii românilor nu ar mai fi folosit expresia alternativă "băi animalule"...)