Timpul sacru
 

Ce se intampla in biserica de fiecare data nu este o repetiţie, ci este o noutate, pentru ca, in ultima instanţa, este vorba despre o intalnire reala cu lumea lui Dumnezeu, cu Dumnezeu insusi, cu Hristos Cel inviat, cu lumea sfinţilor si a celor adormiţi, la un nivel foarte variat de la persoana la persoana, sau de la comunitate la comunitate, dar real. Lucrurile acestea nu se activeaza ca o memorie a trecutului, pe orizontala, ci se activeaza ca o constiinţa a prezentului pe verticala, a unui prezent vesnic ce se intrepatrunde cu prezentul istoric.

Foarte frumos acest subiect ! Mircea Eliade a dat relief aceastei reflecţii dar prea puţini au aprofundat subiectul deşi deschide nenumărate drumuri spre trăirea autentică a unor intervale cum este Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Felicitări georgeval pentru punctarea acestui aspect!

Da Mihai, mare este Eliade.
Si iata cat de frumos se puncteaza in cantarile Bisericii.
In Joia Patimilor am auzit cu totii cantarea"Astazi S-a spanzurat pe Cruce, Cel ce a intemeiat pamantul peste ape"
sau in canonul din noapte de Inviere: "Ieri m-am ingropat cu Tine Hristoase, asta ma ridica impreuna cu Tine"

Slujbele Bisericii nu sunt comemorari ale acelor persoane sau evenimente, ci reactualizari. Numai participand la acest timp al Bisericii, care este totodata timp al lui Dumnezeu, avem cinstea sa fim contemporani cu Mantuitorul, cu Maica Domnului si sfintii.

Pentru ca sarbatoarea a decazut, pentru ca Dumnezeu a fost uitat, a sta in biserica echivaleaza cu a pierde timpul. Biserica face prezente tainic momentele din viata lui Hristos, ea nu aminteste de ele. Pacat ca omul nu-si mai da seamaca in cateva ore in Biserica, el se impartaseste de vesnicie.

Sa nu le amestecam de dragul metaforei si poeziei.
Timpul lui Dumnezeu este sacru si nesfarsit. Timpul oamenilor este limitat din pacate.
Nu este vorba ca am uitat de Dumnezeu, de sarbatoare, slujba in biserica, ci de faptul ca timpul nostrui fizic este limitat. Ziua are pentru noi numai 24 ore ce trebuie darmuite, anul 365 de zile si viata de la 0 la 120 ani, fiecare cat ii da Dumnezeu.
Omul, ca individ nu este vesnic.

Nu este vesnic prin sine, dar paradoxal desi are un inceput nu va mai avea un sfarsit. Sfantul Grigorie Palama ne spune ca "Dumnezeu aduce fiinta din nefiinta dar niciodata nu va trece fiinta in nefiinta". Vesnicia este un dar de la la Dumnezeu. Ea poate fi fericita-rai sau nefericita-iad.

Eu nu cred ca Sfantul Grigorie Palama a invatat vreodata ca timpul cand mergi la Sfanta Liturghie ar trebui despartit de celalalt timp.
Tot timpul poate deveni Sfintit daca incercam sa urmam legea lui Dumnezeu Iisus Hristos iar daca vedem in noi pacate impotriva legii lui Dumnezeu Iisus Hristos putem zice in sufletul si mintea noastra :"Doamne miluieste-ma" cam asa a zis Sfantul Grigorie Palama pe scurt sau cum zic unii "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul" sau "Maica Domnului miluieste-ma" etc.

Si la Sfanta Liturghie daca eu vin si stau cum se cuvine atunci devine acel timp Sfintit daca nu normal ca nu devine tot ci numai timpul de am participat cum se cuvine.
Asa ca de ce sa ma fudulesc eu si sa zic ca particip cum se cuvine la Sfanta Liturghie cand nu e asa?
Daca pacatuiesc un pic in adancul sufletului cu o scurta intentie inseamna ca nu am stat complet cum se cuvine la Sfanta Liturghie,ca nu am participat cum se cade la Sfanta Liturghie.Daca am avut o parere gresita despre cineva sau cine stie cate pacate mai sunt asta inseamna ca nu am participat complet cum se cuvine la Sfanta Liturghie.Si cate pacate mai sunt.
Daca eu nu imi cunosc pacatele care sunt in mine aceasta se datoreaza ca ma impartasesc prea putin de harul lui Dumnezeu.

Este posibil sa nu ma fi inteles. Eu nu m-am referit la timp ci la sensul existentei noastre.

Timpul Sacru
 

Preiau ideea de sens al existentzei, si spun ca armonia dintre Sacru si Profan( aici Mircea Eliade ne poate ajuta, in sensuri...)ar trebui sa fie unul din sensurile vietzii noastre. Numai asa, mintea coboara in inima, iar rugaciunea isi descopera rostul sau.

Timpul lui Dumnezeu este vesnicia. Deoarece dragostea Sa pentru noi este fara margini, ne-a dat si noua posibilitate de a raspunde iubirii Sale in "vecii vecilor", adica in vesnicie. In slujbele Bisericii, chiar daca ne aflam sub presiunea si mersul istoriei, pregustam vesnicia.

Cineva definea timpul istoric drept vremea dintre chip si asemanare. Dar acest progres duhovnicesc - de la chip la asemanare - presupune sa oferim (sa jertfim), pe cat putem, timpul lumii acesteia lui Dumnezeu.

Asadar, sa luam seama ca acest timp al lumii, sa treaca pentru noi cu folos. Ieri este deja istorie pentru noi. Astazi nu trebuie sa urmarim a fi mai destepti, mai bogati etc, ci mai sfinti.

Interesant subiect. Totusi, cred ca noi, ca oameni obisnuiti ce suntem, daca dorim, putem accede cu usurinta in spatiul asa-numitului timp sacru. Cheia este insasi rugaciunea.

Vorbind despre rugaciune, pr.Sofronie spune la un moment dat:

"Adevaratul Creator ni Se dezvaluie ca un Absolut Personal.

Intreaga noastra viata crestina este intemeiata pe cunoasterea lui Dumnezeu, Cel dintai si Cel de pe urma, al carui nume este EU SUNT.

Rugaciunea noastra trebuie sa fie intotdeauna personala, fata catre Fata.
El ne-a creat pentru a fi uniti cu Fiinta Sa Dumnezeiasca, fara a distruge caracterul nostru personal.

Aceasta forma de nemurire ne-a fost fagaduita de Hristos."

Timp si Liturghie
 

Interesant ca Sfanta Liturghie incepe prin anticiparea Imapartiei cerurilor- de aceea paradoxal timpul in Sfanta Liturghie imbraca haina vesniciei- toate evenimentele la care noi participam in timpul Liturghiei nu inseamna comemorare ci reactualizare.

Înseamnă mai mult decât comemorare şi reactualizare. Înseamnă participare.
Participare la Jertfa lui Isus, care, ca preot, a mijlocit, mijloceşte şi va mijloci pentru noi până la sfârşitul tipului istoric, când misiunea Sa preoţească se va sfârşi.

Precum taina pocaintei e un dar al cerului,sub chip smerit,pt. mantuirea fiecarui suflet in parte,asa Sf.Liturghie,marea taina,ascunsa iarasi sub chip smerit,mantuieste lumea sau o fereste de urgiile lui Antihrist.Iata de ce toata lumea ar trebui sa vina la Sf.Liturghie,ca pt. dainuirea lumii e darul acesta pe pamant.Sfanta Liturghie mai tine lumea.Cand faradelegile oamenilor vor inclesta mintea si inima si-i vor salbatici asa de tare,incat vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu si Biserica si preoti,incat va fi salbaticirea si nebunia urii peste tot pamantul,atunci vine sfarsitul.

In Biserica invatam sa vedem in timp un aliat, iar nu un inamic necrutator al neamului omenesc. Curgerea timpului, mai precis sensul curgerii sale, imprima si vietii noastre un sens. Suntem permanent cu fata spre eshaton, spre sfarsitul istoriei, dar nu al timpului si al nostru.

E greu sa concepem vesnicia, timpul fara sfarsit, traind asa cum suntem obisnuiti in viata aceasta, cu ochii pe ceas si pe calendar. Biserica insa prin slujbele si randuielile ei, ne face partasi inca de acum, chiar daca nedeplin, vesniciei veacului viitor.

O face spre a ne obisnui ca sa ne randuim viata, din ce in ce mai putin, in functie de "ieri" sau de "maine", si, din ce in ce mai mult, raportandu-ne la "acum", "pururea" si "in vecii vecilor". Ne deschidem acestei realitati gustand din "Izvorul cel fara de moarte", Hristos.

Sfânta Masă în flăcări
 

În secolul trecut , în Asia Mică, a trăit un preot sfânt, părintele Ioan. Era căsătorit, avea copii şi era din Ghelverul Capadociei. În zilele de rând muncea pe câmp, în timp ce duminicile şi sărbătorile slujea în biserică.

La Sfânta Liturghie aproape întotdeauna izbucnea în lacrimi şi bocete. În timpul sfinţirii Sfintelor Daruri, plânsetele lui erau auzite de toată lumea. Cântăreţii cântau „Pe Tine Te lăudăm” cât de rar puteau însă el întârzia chiar şi 15 minute, poate şi mai mult. Astfel şi ei repetau cântecul de 5-6 ori.

Odată au spus epitropilor problema lor iar aceştia, la rândul lor, au spus-o părintelui.

- Părinte Ioane, deseori întârzii în timpul Sfinţirii Darurilor. Cântăreţii şi poporul aşteaptă afară mult timp. Nu poţi să spui rugăciunea mai repede, ca să nu se facă zarvă?

- Cum o să se facă asta?

- Este uşor. Atunci când eşti în genunchi, să te ridici să sfinţeşti Cinstitele Daruri, să spui rugăciunea şi să termini.

- Rugăciunea o ştiu, dar nu pot.

- De ce nu poţi, părinte? Iertaţi-ne, dar nu este greu.

- Aceasta nu depinde de mine, a răspuns părintele Ioan. Când încep să citesc rugăciunea, Sfânta Masă este înconjurată de un foc dumnezeiesc care ajunge la înălţimea de 2-3 metri. Aşa că nu pot să mă apropii şi să tai Sfintele Daruri. Mă cuprinde frica şi groaza. Nu ştiu ce să fac. Cad atunci la pământ, plâng şi implor pe Domnul să înlăture focul, ca să continui. După aceea ridic ochii. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic şi continui, dacă nu, atunci continui implorarea cu lacrimi şi bocete până se stinge focul. Câteodată flăcările se dau în dreapta şi în stânga şi atunci pot să continui.

Ascultând creştinii acestea nu l-au mai deranjat niciodată. Era şi foarte evlavios şi deosebit de atent când slujea. De aceea în parohia lui veneau la biserică mulţi credincioşi din alte sate, care mergeau pe jos ore întregi ca să ajungă. Câteodată veneau la Liturghie o mie de credincioşi, poate şi mai mulţi. Şi toţi aceştia plângeau şi ei. La sfârşitul Liturghiei, podeaua bisericii era aşa udată de lacrimi, încât ziceau că a turnat cineva apă.



(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, pp. 70-71)