Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Sfinti Parinti (Patrologie) (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5075)
-   -   GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=15022)

Pelerin spre Rasarit 27.05.2012 12:31:24

Gandirea patristica
 
,,Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același. "(Evrei 13,7-8)

,,Părinții Bisericii sunt persoane care, prin viața și activitatea lor, au meritat și au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc și Sfinți Părinți, Părinți ai Bisericii sau Părinți bisericești.

Începând din primele secole creștine, denumirea de Părinți bisericești, Sfinți Părinți, Părinți Sfinți, Părinții Bisericii, Sfinții Părinți ai Bisericii sau Părinții dascăli și învățători exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinței. Ei, Părinții, mari dascăli și învățători, sunt considerați drept reprezentanții normativi ai tradiției doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizați ai credinței, dar ei au avut și o uriașă experiență duhovnicească, iar ortodoxia credinței și viețuirea sfântă au constituit chintesența în scrierile și în întreaga lor activitate. Pe lângă viață sfântă, ei s-au distins și prin propovăduirea învățăturilor bisericești primite de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli.

Pentru ca să poată fi numit cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem încredințarea că Biserica i-a acordat în mod expres acest titlu. Organul prin care vorbește Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinții bisericești sunt numai acele persoane pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic drept Părinți bisericești. Prin deducție, se mai consideră drept Părinți bisericești și aceia de care întâmplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinți bisericești ceilalți Părinți bisericești, decretați de Sfintele Sinoade.

De aici urmează că Părinți bisericești sau Sfinți Părinți nu se mai numesc începând cu secolul al VIII-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ținut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinți Părinți sau Părinți bisericești decât în primele opt secole. Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii numai Biserica îl poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte îl putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru.S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinți. Acest titlu era rezervat, la origine,conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autorității doctrinare, cât și disciplinare. Mai târziu, în tratatele teologice și în lucrările conciliilor din secolul al V-lea acest cuvânt îi desemna atunci pe apărătorii credinței împotriva ereticilor.

Condiții pentru un Sfânt Părinte

Denumirea de Părinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toți autorii creștini care au scris despre subiecte religioase sunt numiți Părinți ai Bisericii și fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilită de Sfântul Apostol Pavel, depositum custodi (I Timotei 6, 20), vor putea să fie invocați ca o autoritate sigură de către creștinii din alte epoci. Ereticii nu merită acest titlu de onoare; nu sunt amintiți în operele patristice și în manualele de Patrologie decât în măsura în care trebuie să-i cunoaștem pentru a înțelege respingerea lor de către autorii rămași statornici în credință. Aceștia din urmă, care sunt aprobați de Biserică, merită, prin scrierile și operele lor, să fie pentru toți creștinii ghizi, profesori, Părinți.

Deci, numele de Părinte bisericesc sau Părinte al Bisericii sau Sfânt Părinte se cuvine totuși, în mod strict, doar scriitorilor care îndeplinesc următoarele patru condiții: viață sfântă, învățătură de credință ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime, ultima condiție referindu-se la încadrarea autorului în limitele celor opt secole creștine, mai precis până la anul 787, dată la care a avut loc cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, de la Niceea.

După învățătura ortodoxă, cei ce au propovăduit și învățături străine Bisericii sau contrare ei, oricât de mare le-a fost efortul propovăduirii, nu primesc numele de Părinți bisericești, ci rămân simpli Scriitori bisericești. De exemplu, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Același lucru se petrece și cu cei care nu corespund în întregime în privința sfințeniei vieții. De obicei, cei ce au greșeli în învățătură au și în viață, așa după cum ne spune Mântuitorul, că nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 16-18). Este important de știut faptul că atât probarea Bisericii, cât și vechimea sunt necesare, deoarece au rol verificativ. Dacă prima este consemnată în mod expres în documentele sinoadelor, ecumenice și locale, în decizii bisericești de maximă importanță sau în chip tacit, prin folosirea învățăturii anumitor autori pentru apărarea credinței, cea de-a doua implică, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfinții Apostoli și Părinții din primele două veacuri, iar pe de altă parte, confirmarea apartenenței autorilor respectivi la epoca unității depline a Bisericii din primul mileniu.

Așadar, titlul de Sfânt Părinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericești care au demonstrat că învățătura ce o propovăduiesc o au prin inspirația Duhului Sfânt, pe Care L-a promis Domnul Apostolilor, când le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 16), Care îi va povățui și-i va învăța tot adevărul, împărtășindu-le învățătura lui Hristos, a Cuvântului divin, Cel ce este cu ei până la sfârșitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfânt i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli și pe urmașii acestora, episcopii și preoții. De aceea, și Sfinții Părinți au fost aleși cu precădere dintre episcopi, mai rar dintre preoți (Sfântul Ioan Damaschin) și numai în mod excepțional dintre diaconi (Sfântul Efrem Sirul). Dintre laici nu sunt Sfinți Părinți. Iustin Martirul și Filosoful, de exemplu, un însemnat Scriitor bisericesc, poartă titlul de Sfânt ca martir, nu ca Părinte bisericesc.


Folosirea termenului de Părinte în Antichitate

În Antichitate, cei vechi dădeau acest titlu omagial învățătorilor lor, ca celor ce au contribuit la nașterea personalității lor sufletești, aceasta fiind o formă a celor vechi de a-și manifesta gratitudinea față de cei ce le predau învățătura.

Sfinții Apostoli au admis și ei folosirea titlului de părinte dar restrângându-l numai la persoane care învață, propovăduiesc Evanghelia Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia și învață și pe alții să le păzească. Deci învățătura ce o propagă în scrierile și cuvântările lor trebuie să fie a lui Hristos, iar nu cea eretică. Numai pe acela îl recunoaște Biserica drept Părinte al ei, adică pe acela care propovăduiește învățătura ei curată, fără schimbări sau interpretări greșite.

Cuvântul Părinte are însă o evoluție interesantă, potrivit mersului istoriei și spiritualității Bisericii. Acest cuvânt era de origine sacră, cu rădăcini în Vechiul și Noul Testament, exprimând raportul dintre învățător și ucenic, ca un raport între tată și fiu. Ucenicii profeților se numeau fiii profeților (III Regi 20, 35). Învățătorul de înțelepciune era socotit tatăl școlarilor săi. În Noul Testament, legătura dintre învățătorul-tată și ucenicul-fiu pare a fi mai adâncă și mai caldă. Sfântul Pavel scrie corintenilor: „Căci de ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți, căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“ (I Corinteni 4, 15). Ceva mai didactic și parcă nu atât de afabil, Sfântul Irineu vorbește aproximativ în același sens: „Cine a primit învățătura de la cineva e numit fiu al celui care-l învață, iar acesta din urmă e numit tatăl său“ (Adversus haeres., IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizează, la rându-i: „La fel numim noi părinți pe învățătorii noștri“ (Stromate I, 1, 3).

În acest sens, calificativul de tată sau părinte era frecvent în primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfântului Policarp, datând din perioada 155-158, pune în gura mulțimii păgânilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, următoarele cuvinte: „Acesta este dascălul Asiei, părintele (scil. tatăl) creștinilor“ (XII, 2). Aceasta înseamnă că denumirea de părinte era obișnuită în cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusă până și în gura păgânilor. În anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleuterie, episcopul Romei, cu apelativul părinte. La fel, printre epistolele lui Ciprian găsim câteva (Epist. XXX, XXXI, XXXVI) iscălite Cypriano papae. Acest obicei s-a răspândit repede, astfel încât, în secolul al IV-lea, denumirea în cauză a devenit ceva obișnuit.

Dacă, la început, cuvântul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul, a dobândit o semnificație aparte, în special atunci când era folosit la plural. De acum, părinții nu mai sunt doar episcopii obișnuiți, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii și dețineau o autoritate deosebită în materie de învățătură a acesteia. Câteodată se întâmplă ca printre cei numiți părinți să fie persoane care n-au fost episcopi. Așa, bunăoară Vasile, arhiepiscopul Cezareei (330-379), se va referi la episcopii întruniți la sinodul din Niceea (325) în următorii termeni: „Ceea ce noi învățăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci ceea ce am învățat de la Sfinții Părinți“ (Epistola CXL, 2)".(va urma)

Pelerin spre Rasarit 27.05.2012 20:59:11

Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici

Ținând seama de calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un Părinte bisericesc, Sfinții Apostoli pot fi considerați ca cei dintâi Sfinți Părinți ai Bisericii, pentru că ei întrunesc cu prisosință aceste calități. Totuși, ei formează o categorie superioară celei a Părinților bisericești, de aceea nu li se dă titlul acesta. Dar și ucenicii imediați ai Apostolilor au un titlu de superioritate între Părinții bisericești, anume de Părinți Apostolici.

Dintre ceilalți Sfinți Părinți, Biserica îi cinstește cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, († 379), Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) și Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), numindu-i mari învățători ai Bisericii. Titlul de Părinte nu se identifică pe deplin cu cel de Învățat (Înțelept) al Bisericii. Acesta din urmă nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericești, folosit atât în Antichitatea creștină (ei sunt Părinți și Învățați totodată), cât și în secolele următoare, și presupune o aprobare specială din partea Bisericii, care nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înțelepciune adevăruri creștine, o ortodoxie strictă și o viață sfântă. Ei se bucură de o autoritate excepțională. Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numește și Învățați ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinții ei, ci îi numește și mari dascăli, adică îi așază între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieștilor învățături. Roma le asociază în plus, dintre orientali, pe Sfântul Atanasie, și îi plasează în frunte pe înțelepții latini, Sfântul Ambrozie, Ieronim, Augustin și Grigorie cel Mare. Aceștia patru sunt numiți de teologii catolici și Marii Părinți ai Bisericii.

Părinții Bisericii și Scriitorii bisericești

Fără să aibă autoritatea teologică și bisericească a Părinților Bisericii, unii dintre scriitorii bisericești sunt autori de lucrări importante sau numeroase. Printre acești autori putem cita în general pe apologeții greci și latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactanțiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Părintele profesor Ioan G. Coman precizează că operele acestor scriitori reprezintă un uriaș material de istorie a culturii și a spiritului creștin în primul mileniu, un material cu orientări și soluții variate pentru problemele vremii. Este o sinteză literar-filosofică și spirituală a produselor muncii și inteligenței umane din trei continente din jurul Mediteranei în primul mileniu de după Hristos.

Unii dintre acești scriitori bisericești au fost dascăli de seamă, din înțelepciunea și scrierile lor adăpându-se mulți din cei ce au fost considerați Părinți ai Bisericii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, luând ca punct de plecare învățătura Sfântului Varsanufie, supranumit și Marele Bătrân, a încercat să explice rămășița unora dintre teoriile greșite ale scriitorului bisericesc Origen la Sfântul Grigorie de Nyssa și de Nazianz: „Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au învățat multe. Datorită celor învățate de la el, ei au putut înainta în cugetarea lor și astfel au putut îndrepta cele mai multe dintre acelea, fiind călăuziți în aceasta mai ales de Duhul Sfânt. Dar au rămas la ei unele mici fărâme din mulțimea greșită a învățăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă și acele mici fărâme sunt adevărate sau nu. În esență, Varsanufie face o distincție între învățăturile proprii ale Sfântului Grigorie de Nazianz și de Nyssa și între unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră însușite de ei de la el. Căci de cele drepte, spuse de ei, declară (Sfântul Varsanufie) că sunt de la Duhul Sfânt, dar de cele greșite, rămase de la Origen, nu spune aceasta“(sursa Ziarul Lumina)

Pelerin spre Rasarit 27.05.2012 21:40:06

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (I)

,,Cu siguranta, putini sunt cei ce, in vremurile noastre din urma, de plapande nevointe ascetice, nazuiesc catre inaltimile rugaciunii mintii (sau chiar cunosc ceea ce este aceasta); dar avertismentele Sfantului Paisie si ale altor Sfinti Parinti raman valabile si pentru nevointele mai mici ale multor dintre crestinii ortodocsi de astazi. Oricine citeste Filocalia si alte scrieri ale Sfintilor Parinti, si chiar multe dintre Vietile Sfintilor, va intalni pasaje despre rugaciunea inimii, despre vederea dumnezeiasca, despre indumnezeire si despre alte stari duhovnicesti inalte, si este esential pentru crestinul ortodox sa cunoasca ce ar trebui sa gandeasca si sa simta despre acestea.Sa vedem, prin urmare, ceea ce spun Sfintii Parinti despre aceasta, si despre abordarea Sfintilor Parinti in general.

Sfantul Staret Macarie de la Optina (+ 1860) a gasit cu cale sa scrie, in mod deosebit, un „Avertisment celor ce citesc carti patristice duhovnicesti si doresc sa practice Rugaciunea mintala a lui Iisus”. Aici, acest mare Parinte, foarte apropiat secolului nostru, ne spune cu limpezime ce atitudine trebuie sa avem fata de aceste stari duhovnicesti: „Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Parinti au scris despre mari daruri duhovnicesti nu pentru ca oricine sa nazuiasca fara discernamant spre a le primi, ci pentru ca acei ce nu le au, auzind despre astfel de daruri si descoperiri inalte, primite de catre cei ce s-au invrednicit de ele, sa-si poata da seama de propria slabiciune profunda si marea neputinta, si sa poate in mod involuntar sa tinda spre smerenie, care este cu mult mai trebuincioasa celor ce cauta mantuirea decat toate celelalte lucrari si virtuti”. Iarasi, Sf. Ioan Scararul (secolul al 6-lea) scrie: „Precum saracii. vazand vistierii imparatesti, isi cunosc si mai mult saracia lor, tot asa si sufletul, citind despre marile virtuti ale parintilor, isi face cugetul sau si mai smerit” (Treapta 26:25). Prin urmare, prima noastra abordare a scrierilor Sfintilor Parinti trebuie sa fie una plina de smerenie.

Iarasi, Sf. Ioan Scararul scrie: „E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfintilor. E un lucru pricinuitor de mantuire a ravni sa faci la fel. Insa a voi sa urmezi vietuirea lor dintr-o data e un lucru nesocotit si cu neputinta” (Treapta 4:42). Sf. Isaac Sirul (secolul al 6-lea) invata in a doua sa Omilie (asa cum este rezumata de catre Staretul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): „Cei ce cauta in rugaciune simtiri duhovnicesti dulci si le asteapta, si mai ales cei ce nazuiesc inainte de vreme spre vederea si contemplarea duhovniceasca, cad in inselarea vrajmasului si pe taramul intunecarii si al incetosarii mintii, fiind parasiti de ajutorul lui Dumnezeu si lasati diavolilor spre batjocura, pentru cautarea lor plina de mandrie, peste masura si vrednicia lor”.

Prin urmare, trebuie sa ne apropiem de Sfintii Parinti cu intentia smerita de a incepe viata duhovniceasca de la treapta cea mai de jos, si nici macar sa nu visam la dobandirea acelor stari duhovnicesti inalte, care ne depasesc pe de-a-ntregul. Sf. Nil din Sora (+ 1508), un mare Parinte rus al vremurilor mai apropiate noua, scrie in Asezamantul sau monahal (cap. 2), „Ce vom spune de cei ce, in trupul lor muritor, au gustat hrana cea nemuritoare, care au fost gasiti vrednici sa primeasca in aceasta viata trecatoare o particica din bucuriile ce ne asteapta in patria noastra cereasca?... Noi, cei impovarati cu nenumarate pacate si prada patimilor, suntem nevrednici chiar si de a auzi asemenea cuvinte. Totusi, punandu-ne nadejdea in harul lui Dumnezeu, suntem incurajati sa tinem cuvintele scrierilor sfinte in mintile noastre, ca macar putin sa ne dam seama in ce ticalosie ne aflam si catre ce nebunie suntem impinsi.”

Pelerin spre Rasarit 27.05.2012 21:43:30

Cum sa ii citim pe Sfintii Parinti (II)

,,Spre a ajuta intentiei noastre smerite de a-i citi pe Sfintii Parinti, trebuie sa incepem cu cartile patristice de baza, cele ce invata ABC-ul. Un incepator al secolului al 6-lea din Gaza a scris odata marelui batran vazator in duh, Sf. Varsanufie, cu mult in duhul incepatorului ortodox neexperimentat de astazi: „Am carti ale dogmelor si pe cand le citesc, simt ca mintea mi se duce dinspre gandurile patimase catre contemplarea dogmelor.” La aceasta, sfantul batran i-a raspuns: „N-as vrea sa te ocupi de carti precum acelea, din pricina ca iti inalta mintea; ci este mai bine a cerceta cuvintele Batranilor care iti smeresc mintea, coborandu-o. Am spus aceasta nu pentru a desconsidera cartile dogmatice, ci ti-am dat o povata; caci mancarurile sunt osebite” (Intrebari si raspunsuri, nr. 544).

Iarasi, diferite carti patristice despre viata duhovniceasca sunt potrivite crestinilor ortodocsi in diferite conditii de viata: cea potrivita indeosebi celor singuratici nu este aplicabila in mod direct calugarilor ce traiesc viata obisnuita; cea potrivita calugarilor in general nu va fi relevanta in mod direct pentru mireni; si in fiecare conditie, hrana duhovniceasca potrivita celor ce au ceva experienta poate fi cu totul nedigerabila pentru cei incepatori. Din momentul in care cineva a dobandit un anumit echilibru in viata duhovniceasca, prin practicarea efectiva a poruncilor lui Dumnezeu in disciplina Bisericii Ortodoxe, prin citirea rodnica a scrierilor elementare ale Sfintilor Parinti, si prin calauzirea duhovniceasca din partea parintilor ce traiesc – atunci acel cineva poate dobandi mult castig duhovnicesc din toate scrierile Sfintilor Parinti, aplicandu-le la propriile-i conditii de vietuire.

Episcopul Ignatie Briancianinov a scris, referitor la aceasta: „S-a observat ca incepatorii nu pot adapta niciodata cartile la starea lor, ci sunt in mod invariabil atrasi de tendinta cartii. Daca o carte da sfaturi asupra tacerii si arata bogatia de roade duhovnicesti ce sunt adunate prin tacerea profunda, incepatorul va avea, in mod invariabil, o dorinta puternica de a merge in singuratate, catre un pustiu nelocuit. Daca o carte vorbeste de ascultarea neconditionata sub povatuirea unui Parinte purtator de Duh, incepatorul va capata, in mod inevitabil, o dorinta pentru viata cea mai stricta in supunere desavarsita fata de un Batran. Dumnezeu nu a dat vremilor noastre nici una din aceste doua cai de vietuire. Dar cartile Sfintilor Parinti ce descriu aceste stari pot influenta un incepator intr-atat incat, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei, acesta sa hotarasca cu usuratate sa paraseasca locul unde traieste si unde are toate mijloacele de a-si lucra mantuirea si de a spori duhovniceste punand in practica poruncile evanghelice, pentru un vis imposibil al unei vieti desavarsite zugravita in culori stralucitoare si ispititoare in imaginatia sa.” Prin urmare, el concluzioneaza: „Nu te increde gandurilor, parerilor, viselor, impulsurilor ori inclinatiilor tale, chiar de iti ofera sau iti astern dinainte-ti, intr-o infatisare atragatoare, cea mai sfanta viata monahala” (Arena, cap. 10). Ceea ce episcopul Ignatie spune aici despre calugari se refera si la mireni, cu ingaduinta pentru conditiile diferite ale vietii laice.

Sf. Varsanufie indica in alt Raspuns (nr. 62) un alt lucru extrem de important pentru noi, cei ce ne apropiem de Sfintii Parinti mult prea academic: „Cel ce se ingrijeste de mantuirea sa nu trebuie nicidecum sa intrebe [Batranii, de ex. sa citeasca cartile Patristice] doar pentru dobandirea cunoasterii, caci cunostinta semeteste (I Cor. 8:1), precum spune Apostolul; ci este cu mult mai potrivit sa intrebe despre patimi si cum trebuie cineva sa isi traiasca viata, adica, cum sa se mantuiasca; caci aceasta este trebuincios, si calauzitor spre mantuire”. Prin urmare, nu este potrivit cuiva sa citeasca Sfintii Parinti doar din curiozitate sau ca un exercitiu academic, fara o intentie efectiva de a practica ceea ce invata ei, potrivit propriului sau nivel duhovnicesc. „Teologii” academici moderni au dovedit pe deplin ca este cu putinta sa ai multa informatie abstracta despre Sfintii Parinti, fara a avea nici o cunoastere duhovniceasca. Despre unii ca acestia spune Sf. Macarie cel Mare (Omilia 17:9): „Dupa cum cineva, imbracat fiind saracacios, se viseaza bogat, dar sculandu-se din somn, iarasi se vede sarac si gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvantul duhovnicesc; ei par ca vorbesc in cunostiinta de cauza, desi nu-i asa. Fara sa fi gustat din obiectul cuvintelor lor, raman cu mintea la o oarecare inchipuire.”

O incercare, pentru a afla daca citirea de catre noi a Sfintilor Parinti este academica sau adevarata, este indicata de catre Sf. Varsanufie in raspunsul sau catre un incepator care a descoperit ca a ajuns semet si mandru, atunci cand vorbea despre Sfintii Parinti (Raspunsul nr. 697): „Cand vorbesti despre viata Sfintilor Parinti si despre raspunsurile lor, trebuie sa te osandesti, spunand: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtutile Parintilor, de vreme ce eu insumi nu am dobandit nimic asemenea lor si nu am sporit de loc? Si traiesc, invatandu-i pe ceilalti spre folosul lor; cum sa nu se implineasca intru mine cuvantul Apostolului: Tu, cel care inveti pe altul, pe tine insuti nu te inveti?” (Rom. 2:21). Prin urmare, atitudinea statornica fata de invatatura Sfintilor Parinti trebuie sa fie una a osandirii de sine.

In cele din urma, trebuie sa ne aducem aminte ca tot scopul citirii Sfintilor Parinti nu este de a ne oferi un fel de „bucurie duhovniceasca” sau de a ne confirma dreptatea de sine, cunoasterea superioara sau vreo stare „contemplativa”, ci doar pentru a ne ajuta in lucrarea caii practice virtutii. Multi dintre Sfintii Parinti comenteaza distinctia dintre viata „practica” si cea „contemplativa” (sau, mai potrivit, „noetica”), si ar trebui accentuat aici ca aceasta nu se refera, precum ar putea crede unii, la orice fel de deosebiri artificiale intre cei ce duc viata „obisnuita” a „Ortodoxiei exterioare” sau doar „faptele bune”, si o viata „interioara” cultivata doar de monahi sau de vreo elita intelectuala; nicidecum.

Exista o singura viata duhovniceasca ortodoxa, si ea este traita de catre fiecare luptator ortodox, fie monah sau mirean, fie incepator sau sporit; „actiunea” sau „practica” (praxis in greaca) este calea, iar „vederea” (theoria) sau „indumnezeirea” este capatul. Aproape toate scrierile patristice se refera la viata de actiune, nu la viata de vedere; cand cea din urma este amintita, este pentru a ne readuce in minte telul nevointelor si luptelor noastre, care in viata aceasta este gustat profund doar de cativa dintre marii Sfinti, dar este cunoscut in deplinatatea sa numai in veacul ce va veni. Chiar si cele mai inalte scrieri ale Filocaliei, precum scrie episcopul Teofan Zavoratul in prefata ultimului volum al Filocaliei in limba rusa, „au avut in vedere nu viata noetica, ci aproape in intregime viata practica”(preluare citata de pe saraca.orthodoxphotos.com)

Pelerin spre Rasarit 28.05.2012 17:18:34

CAPITOLUL I
,,Dumnezeu

Frumusetea gandirii patristice poate fi surprinsa mai ales in tematica ei, in problematica ei. Obiectul acestei gandiri il formeaza Dumnezeu, Logosul, lumea si omul. Dezbatute cand mai calm, cand mai furtunos, cand in chilii umile de calugari, cand in salile fastuoase al sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit solutii de o siguranta si de o armonie necunoscute lumii pagane.

Dumnezeu e centrul intregii gandiri patristice.De la El pornesc si spre El se indreapta toate creaturile. El este izvorul intregii existente, fiind existenta insasi. Aceasta idee, luata din Vechiul Testament, da o temelie de granit si o frumusete unica gandirii patristice. Fiind izvor si scop a tot ce exista, totul pleaca de la Dumnezeu si se intoarce la Dumnezeu in acea frumusete si puritate primara proprii operei iesite din Perfectiunea insasi. Frumusetea monoteismului patristic e cu atat mai remarcabila cu cat, exceptand perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curatenia, integritatea si perfectiunea Dumnezeului crestin erau aproape necunoscute gandirii grecesti. Bajbaind intre materialism, spiritualism si eclectism, filosofia elena nu reusise decat rareori si sporadic sa presimta sau sa formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon si primul Motor al lui Aristotel nu sunt decat intrezariri si preambuluri. Chiar cand ideea monoteista reuseste sa se desprinda ceva mai precis la unii ganditori stoici sau neoplatonici, ea este asa de inconsistenta si de oscilatorie, incat nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atat mai putin pentru o credinta. Lucrul se explica in oarecare masura prin rolul dominant al mitologiei, care nu se multumea sa circule in majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate si-si castigase loc onorabil si in filosofie. Puzderia de zei elenici nu putea inlesni infiriparea unui monoteism, chiar mediocru, intai pentru ca acesti zei erau constituiti de Homer si de Hesiod intr-un panteon puternic si sistematic, si prezenta lor se facea simtita in absolut toate manifestarile spirituale ale neamului grec, in al doilea rand pentru ca chiar in sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile sau antropogoniile erau organic legate de un numar mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de capetenie al incapacitatii filosofiei elene pentru monoteism sta in caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care n-a avut teologie si preoti. Plecand de la datele imediate ale simturilor, de la materie, filosofii eleni au cautat pe cai sinuoase originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica pana la culmea definitiei biblice ca Dumnezeu este "Cel ce este".

Dumnezeul gandirii patristice este creatorul lumii din nimic.Eternitatea si atotputernicia Lui l-au capacitat sa creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creeaza lumea dintr-o materie deja existenta. Cosmologia si antropologia platonica se vor resimti totdeauna de imperfectiunea acestei conceptii.Sfintii Parinti invata ca Dumnezeu a facut lumea din bunatate si iubire si ca a creat-o ca pe o podoaba. Conceptia despre o lume-podoaba exista si in gandirea greaca, dar cand la eleni lumea era un cosmos armonios iesit din cultul grecului, la Sfintii Parinti cosmosul e o exteriorizare a perfectiunii divine. Armonia vine din mintea divina nu din ratiunea umana. Dumnezeul Sfintilor Parinti este, in fine, izvorul insusi al frumosului. "Daca Dumnezeu ar crea ceva urat, n-ar mai fi Dumnezeu", zice Origen."Dumnezeu este frumusete, dar El depaseste orice frumusete", zice marele teolog din Nazianz.Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu ca imaterialitatea,transcendenta, si perfectiunea sunt prezentate si dezbatute de gandirea patristica cu un lux de cunostinte, cu o siguranta, cu o precizie si cu o eleganta logica si metodologica, cum rar se intalnesc in filosofia profana. Origen, Grigorie de Nazianz in Discursuri teologice, Dionisie Pseudo-Areopagitul in Numele divine si Ioan Damaschin in Dogmatica si Dialectica au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic si cosmologic pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu sun si astazi valabile in aceeasi forma in care le-a crea si prezentat gandirea patristica.

Logosul si Intelepciunea

Piscul frumusetii gandirii patristice este invatatura despre Logos si Intelepciunea divina. Existent in filosofia lui Heraclit si mai ales cea stoica, Logosul capata la Sfintii Parinti, o semnificatie si o importanta noua, devenind pilonul central al gandirii crestine. Corporal, desi de o materialitate subtila, circuland ca un fluid in toate elementele lumii vizibile, la stoici. Logosul nepastrand din filosofia pagana decat numele, este in filosofia crestina principiul generator si mantuitor al universului. Afirmatia prologului Evangheliei Sfantul Ioan ca: "Fara El (Logos) nimic nu s-a facut din ce s-a facut" a indicat ganditorilor crestini sa vada in Logos izvorul general al fiintelor si principiul creatiei. Expresia din acelasi prolog ca: "In El era viata" inseamna o viata spirituala, rationala. Aici doctrina crestina despre Dumnezu-Logos are atingere cu teoria platonica despre "Idei", dar aceasta atingere e trecatoare, pentru ca, desi "Ideile" lui Platon prezente inca in doctrina scolii alexandrine sub numele de noymata , tipoi si logoi , imperiul acestor "Idei" se destrama: Logosul in care ancorasera "Ideile" erau la Dumnezeu insusi. Atotputernicia si atotstiinta Logosului au facut inutila prezenta "Ideilor".

Dupa acelasi prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e "Lumina lumii". Aceasta Lumina este, in gandirea patristica, izvorul cunoasterii. Stiinta inseamna lumina prin impartasirea mintii noastre din Lumina nepieritoare a cunoasterii desavarsite care e in Dumnezeu-Logos. Dogmatistii si mai ales misticii patristici vad in cunoasterea si in apropierea de aceasta lumina a Logosului, ultimul grad al desavarsirii gnostice, al contemplatiei. Inundarea cu lumina divina echivaleaza cu intrarea in paradis. O alta consecinta de valoare exceptionala a acestei teorii este ca Logosul fiind temeiul primar al lumii si in acelasi timp lumina, urmeaza ca lumina este fundamentul luminii. Lumina ca baza a creatiei si a cosmosului este o conceptie unica in istoria filosofiei si in istoria religiilor.

Patronand creatia si conducand cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat partial asupra lumii si a oamenilor dinainte de venirea Mantuitorului. Exista in lumea precrestina o cunoastere naturala a Logosului, care a precedat cunoasterea Logosului intrupat.Intre participarea la Logos inainte de Hristos si revelatia lui Hristos, este aceeasi deosebire ca intre samanta si fruct sau ca intre tabloul unui obiect si obiectul insusi.Logosul nu este numai creator, El este si ordonator. Sfantul Grigorie de Nazianz spune ca Logosul este legea naturala care patrunde totul, care conduce lucrurile si care ne calauzeste de la lucruri la Dumnezeu. El mentine cosmosul in armonia proprie si nu lasa nimic la intamplare. Cand Tatian Asirianul spunea grecilor sa nu-si faca un titlu de orgoliu din stiinta lor, pentru ca aceasta stiinta e luata din intelepciunea barbarilor, el intelegea prin aceasta ca atat intelepciunea barbarilor si Legea evreilor cat si stiinta elena sunt opera Logosului ordonator. E o idee impartasita de intreaga gandire patristica.

Creatia cea mai revolutionara a gandirii patristice este identificarea Logosului cu Iisus Hristos.Iisus Hristos este Logosul total, integral. Aceasta identificare, care era un scandal pentru filosfia elena si pentru mentalitatea iudaica, este opera revelatiei supranaturale. Logosul partial a facut loc Logosului total in persoana istorica a lui Iisus Hristos. Revelatia a atins cel mai inalt punct al lucrarii ei. Venirea lui Hristos in lume inseamna desavarsirea operei Logosului prin mantuirea pe care el o aducea oamenilor si intregului univers. Aceasta mantuire inseamna suprimarea pacatului si a tuturor consecintelor lui prin moartea trupeasca a Logosului insusi, apoi crearea din nou a lumii prin inundarea luminii inefabile a adevaratei cunoasteri si a harului. Aceasta lumina de cunoastere si har iradia din insusi Logosul Iisus Hristos. Prin identificarea Logosului cu Iisus Hristos, gandirea patristica reface unitatea primordiala a cosmosului unind Logosul precrestin cu crucea luminii in persoana istorica a Mantuitorului. De aici inainte lumea e una si toate eforturile ei tind spre imparatia Luminii.

Cu aceeasi frumusete gandirea patristica prezinta invatatura despre intelepciunea divina. Aceasta Intelepciune este manifestarea in act a lucrarii Logosului.Ea este Dumnezeu insusi. Ea nu e o cunoastere filosofica, nu e gnoza, nu are nici o asemanare cu intelepciunea omeneasca. Ea e pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie. Intelepciunea divina depaseste ratiunea umana, pentru ca ea lucreaza dupa modul supranatural; dar ea nu exclude ratiunea noastra, ci o presupune intr-un anumit sens.Intelepciunea divina contine inceputul, ratiunea si forma tuturor creaturilor. Este, deci, o intelepciune creatoare. Ea este si proniatoare, caci nimic nu se intampla in lume fara stirea si fara hotarirea ei. Sfintii Parinti opereaza cu Intelepciunea divina mai ales cand combat doctrina pagana despre destin."(va urma)

Pelerin spre Rasarit 28.05.2012 17:21:00

Capitolul II

,,Lumea

Lumea este opera mainilor lui Dumnezeu. Combatand conceptiile elenice ale scolilor ioniana si atomista, care puneau la inceputul lumii elemente irationale, Sfintii Parinti urmand invataturii biblice, afirma ca lumea e creata de Dumnezeu. Impotriva lui Platon si a neoplatonicilor, ei stabilesc ca din nimic. In pagini fascinante, Origen si Sfantul Vasile cel Mare arata imposibilitatea unei materii preexistente creatiei si coeterne cu Dumnezeu. Lumea a fost creata in timp si este continuu sub ochiul bigilent si proniator al Intelepciunii divine. Sfintii Parinti, in deosebi Origen, Sfantul Vasile cel Mare, Tertulian si Fericiul Augustin descriu cu lux de amanunte compozita elementelor materiei. In afara de universul vizibil, Dumnezeu a creat si lumea spirituala a ingerilor. Origen si Dionisie Pseudo-Areopagitul ne descriu cu lux de detalii crearea si armonia acestei lumi.

Lumea e, in gandirea patrisitica, expresia bunatatii divine. Ea este o opera iesita dintr-un act de iubire. Conceptie inalta pana la care se ridicasera in oarecare masura Hesiod si Platon, dar al caror Eros nu e decat un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologica, nu substanta divina insasi, cum e in cazul Dumnezeului crestin.Fiind opera a bunatatii si a iubirii, lumea este frumoasa. Lumea, zice Origen, a fost facuta de Dumnezeu limitata, pentru a putea fi frumoasa. S-a zis ca Origen gandeste aici ca un grec, care nu putea concepe lumea ca infinita, intrucat infinitul era pentru grec ceva barbar, lipsit de armonie si masura. Adevarul e ca frumusetea lumii, in gandirea patristica, nu e datorita limitarii ei in spatiu decat partial, pentru ca mintea omului sa se poata ridica pana la aceasta frumusete; in fond frumusetea cosmica e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu insusi. Materia insasi nu e rea in sine. Ea contribuie, prin cantitatea data fiecarei creaturi, la armonia universala. "Noi credem, zice Origen, ca Dumnezeu, Tatal a toate, a poruncit acestea pentru mantuirea tuturor creaturilor Sale prin ratiunea inefabila a Logosului Sau si a Intelepciunii Sale..; diferitele lor miscari, numite mai sus, au fost randuite sa fie potrivite si folositoare armoniei lumii...". Frumusetea si rostul inalt al lumii vazute sunt o nota caracteristica a gandirii patristice, in opozitie nu numai cu conceptia gnosticilor care afirmau ca lumea e imperfecta, dar si cu o seama de sisteme si religii vechi care, la fel ca budismul, religiile orientale si de misterii sau diferite hemetisme, pretindeau ca lumea e un rau si ca trebuie parasita cat mai repede. Platon insusi, care exalta atat armonia cosmica, armonia "ideilor", condamna lumea vizibila care e un mormant al lumii invizibile. Sfintii Parinti ca Vasile cel Mare, Grigoriei de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur, Cyril al Alexandriei, Gericiul Ieronim, Fericitul Augustic, Ioan Damaschin se intrec in a canta frumusetile naturii in mijlocul careia ei traiesc. Pentru ei lumea e un loc de incercare intru desavarsire.

Omul in gandirea patristica

Omul este faptura lui Dumnezeu. Dupa ingeri, el este cea mai desavarsita creatura a intregului univers. Luptand contra diferitelor antropologii care asezau originea omului cand in pamant, cand in apa, cand in alte elemente ale materiei, gandirea patristica stabileste obarsia divina a omului, care nu deriva nici din animale, cum pretindea un filosof grec, nici din lemn cum afirma poetul Hesiod, ci a iesit din mainile Creatorului. E in aceasta afirmatie nu numai o consecinta a cosmologiei patristice, dar si constatarea ca omul e singura oglinda reala a lui Dumnezeu pe pamant. Originea divina a omului explica, singura aspiratiile lui catre divin.Pusa timid de Tertulian, examinata cu pasiune de Origen, antropologia crestina se inalta la rangul de sistem desavarsit si unitar prin mintea de aur a acelor genii si fericiti sfinti care au fost Grigorie de Nussa si Fericitul Augustin.

Alcatuit din trup si suflet, omul luat in sine nu este nici desavarsit nici nedasavarsit; el este bun si poate deveni mai bun. Partea principala a fiintei lui este sufletul, care e mai de pret decat trupul, caruia el ii da viata si-I face posibila adunarea stiintei si practicarea virtutii. Cuvantul de ordine al gandirii patristice este primatul sufletului si inrudirea lui, in deosebi a partii conducatoare din suflet, a lui "Nous", a mintii, cu Dumnezeu. Sufletul, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, este o entitate rationala, creata, vie, care da putere de viata si de perceptie corpului organic si sensibil, atat timp cat aceasta viaza. Sufletul are trei facultati: vegetativa, senzitiva si rationala; acestea trei formeaza una in sufletul rational. Prin aceasta definitie, Sfantul Grigorie inlatura definitiv impartirea platonica si stoica a sufletului in cele trei elemente cunoscute.

Printr-o demonstratie savanta si extrem de interesanta, care este si astazi valabila, Grigorie de Nyssa si Nemesius de Emesa arata legatura organica, indisolubila dintre trup si suflet. Sufletul si trupul sunt create in acelasi timp. Omul nu ia nimic din afara, cu exceptia hranei, ci se dezvolta din interior in afara, din puterea interna. Aceasta putere este sufletul. Sufletul e prezent din momentul zamislirii, nu se poate insa manifesta in forma perfecta, fiindca-I lipsesc organele necesare. El se dezvolta progresiv. La inceput activeaza numai puterea de hrana. La nastere, corpul ajungand la lumina, incepe sa lucreze sensibilitatea. Cand s-a maturizat ca un fruct, atunci ratiunea lumineaza in om. De aceea sufletul si trupul merg impreuna. Sufletul nu salasluieste intr-o anumita parte a trupului, ci in tot trupul. El ramane continuu unit cu corpul, chiar dupa moarte, intrucat nefiind spatial el poate persista cu partile componente ale corpului chiar dupa dezagregarea acestuia. La invierea din urma, nu vor trebui ca sufletele sa mearga la judecata cu corpurile cu care au murit.

Indrazneata si sitematica, aceasta antropologie are, printre altele, meritul de a fi impus filosofiei unitatea omului si a naturii sale alcatuita, din trup si suflet, unitate care a invins dualismul platonic.Drama umanitatii, incepand cu pacatul din paradis si sfarsind cu preziua mantuirii prin Iisus Hristos, este infatisata in toata durerea, dar si in toata frumusetea ei. Gandirea patristica releva si analizeaza fara incetare pacatul, care, lucru vrednic de retinut, e definit nu ca o actiune pozitiva, ci ca o lipsa a ceva care trebuia sa fie, lipsa hotararii pentru Dumnezeu.Cu toate necazurile si suferintele lui, cu toata tragedia care-l consuma din pricina pacatului care-l roade, omul este si ramine pentru gandirea patristica cea mai mare podoaba a lumii, o perla, careia nimic din ce exista in univers nu I se poate compara. Iata cum glasuieste in aceasta privinta una dintre mintile de aur ale Sfintilor Parinti:

Cine ar putea sa admire cum se cuvine nobletea acestei fiinte care uneste in ea pe cele muritoare cu cele nemuritoare, care impreuna pe cele rationale cu cele irationale, care poarta in propria ei fire chipul intregii creatii, lucru pentru care a fost numita lumea cea mica (microcosmos), fiinta care a fost invrednicita de Dumnezeu cu atata atentie, pentru care sunt toate cele prezente si cele viitoare, pentru care Dumnezeu insusi S-a facut om, care tinde spre nemurire si fuge de ce este muritor, care, alcatuita dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, este regina in ceruri, care traieste impreuna cu Hristos, care este copilul lui Dumnezeu si care e asezat mai presus de orice stapanire si autoritate?

Cine ar putea sa povesteasca privilegiile acestei fiinte? Ea colinda marile, frecventeaza cerul cu ochiul mintii, cugeta la miscarile, distantele si volumul astrelor, recolteaza pentru sine pamantul si marea, dispretuieste fiarele si monstrii apelor, toata stiinta, arta si cercetarea ii reusesc, intretine cu cine vrea legaturi peste granite cu ajutorul scrisului, nu se lasa impiedicat de corp si profeteste cele viitoare. Omul e domn peste toate, stapaneste peste toate, se bucura de toate, vorbeste cu ingerii si cu Dumnezeu, porunceste creaturii, ordona demonilor, cerceteaza natura lucrurilor, se osteneste pentru Dumnezeu, este salas si templu al lui Dumnezeu. Toate aceste el le obtine prin vitute si evlavie". Orice comentar la acest text este superfluu."(va urma)

Pelerin spre Rasarit 28.05.2012 17:27:03

Capitolul III

Interpretare patristica a naturii si istoriei

,,Sfintii Parinti dau o noua interpretare naturii si istoriei. Mantuirea adusa de Iisus Hristos a afectat nu numai soarta omului, ci pe a intregii naturi. Aceasta natura, purificata prin moartea si invierea Domnului, dogorita de caldura harului, devine ogorul fecund al divinatatii. Roadele naturii sunt sfinte si ele nu pot fi platite, alterate sau suprimate decat de pacat. Natura nu-I pazita de arhangheli ca paradisul, pentru a interzice accesul celor impuri: Satan si satelitii lui au libertatea sa circule si sa ispiteasca; mantuirea prin Hristos nu a impus naturii sfintenie, ci numai a purificat-o pentru a merge pe calea desavarsirii. In fond, omul e acela care determina caracterul pozitiv sau negativ al naturii fata de Dumnezeu, caci el e cel ce apreciaza.
Sfintii Parinti au, in general, o atitudine de simpatie si chiar de dragoste fata de natura propriu-zisa. Inainte de a lua hotarari mari, in momente de tulburare, din nevoia de a adanci sau limpezi gandurile si mai ales pentru a se desavarsi, Sfintii Parinti se retrag in sanul naturii: la poalele, pe povarnisul sau pe piscul muntilor, pe malul apelor, in pesteri, in paduri sau in pustiu. Traind in contact direct cu natura pura, ei se regasesc pe ei insisi, si reintra in ritmul sacru al firii, pe care o canta in versuri inaripate ca Grigorie de Nazianz sau in proza lustruita ca Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur si Fericitul Augustin. E caracteristic ca intr-un asemenea loc retras, pe malul Irisului, in Pent, cei doi colegi si prieteni Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie Teologul au alcatuit, din scrierile lui Origen, acel cod al conduitei crestinului desavarsit, care se numeste "eleganta" sau "distinctia spirituala". Majoritatea Sfintilor Parinti si a scriitorilor bisericesti greci si latini scriu cate un tratat despre feciorie. Ei exalta virginitatea omului, la lumina comparatiilor nesfarsite cu puritatea naturii. Natura crestina are prospetimea, castitatea si inocenta creaturilor in momentul iesirii din mainile lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nazianz spune undeva ca el prefera sa traiasca cu fiarele caci ele sunt mai bune ca oamenii. Fiarele despre care ne vorbeste Sfantul Atanasie in Viata Sfantului Antonie sunt deghizari satanice, caricaturizari ale animalelor, nu animale propriu-zise. Incercarea demonilor de a altera firea imbracand chip animalic e tot asa de frecventa si sub masca umana.

Gandirea patristica are aprecieri aspre la adresa naturii umane. Aceasta e perfectabila, dar e inclinata mai ales spre lunecare. Sfintii Parinti lupta din rasputeri contra lunecarilor naturii prin intarirea si inarmarea sufletului. Natura umana trebuie inaltata prin vindecarea imperfectiunilor si transfigurata prin exercitiul continuu al virtutii si al cunoasterii.Natura, e, in gandirea patristica, opera lui Dumnezeu si serveste omului pentru exercitiul desavarsirii. Ea e una, alcatuind un tot perfect unitar, nu impartita in diferite etaje apartinanad fiecare altei divinitati, ca in mitologia indiana, greaca, latina s.a. Natura nu e nici identica cu destinul, ca la atatia ganditori pagani, nici suficenta siesi avandu-se pe sine cauza si scop, ci ea e un instrument in mainile lui Dumnezeu, care lucreaza dupa planurile sale ascunse. Cercetarea stiintifica a naturii pe care unii Sfinti Parinti o practica cu pasiune confirma principiile credintei si mareste entuziasmul cunoasterii.

Istoria capata si ea un sens nou. Ea nu mai este o inlantuire anosta de cauze si fapte economice, politice, sociale si militare, proprii unor tari sau unor vremi. Continuand sa existe, aceste cauze si fapte nu se mai explica prin specificul omenesc sau prin imponderabilul intamplarii ori al destinului, ci prin planul insondabil al Providentei divine. Istoria umana se desfasoara pe pamant printre oameni si pentru oameni, dar ea nu e o simpla jucarie terestra, ci e puternic si organic legata de istoria cerului. Aplicand faptelor istorice, teoria filosofica a Logosului "spermatikos", istoricii patristici declara ca istoria omenirii precrestine este o pregatire pentru istoria cea noua care incepe cu anul nasterii Mantuitorului. Prin umbrele si luminile ei, dar mai ales prin luminile ei, istoria universala deschide drumul istoriei mantuirii, istoriei crestine. Imparatii si conducatorii de popoare legislatorii si oamenii precrestini se integreaza cu onoare in istoria divina daca ei au lucrat dupa dreptate si dupa ratiune. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune undeva ca numai prin planul Providentei se explica minunata coincidenta a raspandirii crestinismului cu asezarea pacii romane sub primii Cezari, coincidenta care a transformat umanitatea.
Fericitul Augustin, in lucrarea sa celebra De civitate Dei, imparte omenirea in doua cetati rivale, care duc un razboiu neincetat: cetatea pamanteasca, a acelora care traiesc dupa om, dupa modelul uman, si cereasca a acelora care traiesc dupa Dumnezeu, dupa modelul divin. Aceste doua cetati sunt amestecate si inlantuite aici pe pamant, dar ele vor fi bine separate una de alta la sfarsitul lumii in fata dreptului Judecator. Dumnezeu va face insa ca cetatea celor alesi sa se intinda pana la marginile pamantului, ca imparatii si conducatorii sa fie in tarile lor imaginea fidela a lui Dumnezeu in ceruri - cum caracterizeaza Eusebiu pe Constantin cel mare,- ca istoria sa fie o manifestare terestra a planului divin.

Istoria umana este, pentru gandirea patristica, actiunea in desfasurare a unitatii terestre sub ochiul vigilent al lui Dumnezeu. Aceasta actiune va trebui, cu trecerea veacurilor, sa ajunga expresia insasi a bunatatii divine. Coborarea lui Dumnezeu in istorie prin intruparea lui Iisus Hristos este o garantie sigura." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE LUNI SEARA

Pelerin spre Rasarit 29.05.2012 09:52:27

Capitolul IV

,,Metoda si logica

Metoda si logica gandirii patristice reies de la sine din cele expuse pana aci. Aceasta metoda si aceasta logica sunt o imbinare de elemente istorice, de ratiune, de stiinta si de revelatie supranaturala. Sudarea si armonizarea acestor elemente a parut inca din antichitate si pare si astazi unora drept un "scandal". Acest "scandal" nu poate fi insa decat in mintea necunoscatorilor sau dusmanilor crestinismului.

Primul element al metodei gandirii patristice este faptul real, necontestat de nimeni, al istoricitatii venirii lui Dumnezeu in lume prin intruparea, viata si faptele lui Iisus Hristos. Persoana istorica a Mantuitorului da gandirii patristice un temei de granit pe care nu l-a avut nici un sistem filosofic din lumea veche. Principiile, argumentele si rationamentele gandirii profane nu ieseau din certitudinea stiintifica a unui fapt istoric, ci de cele mai multe ori din apriorisme, judecati abstracte sau observatii empirice, care fara a fi totdeauna inexacte, puteau servi pro si contra unei teze. Aceasta incertitudine filosofica e necunoscuta gandirii patristice.

Al doilea element al acestei metode este cercetarea cu ajutorul ratiunii atat cat aceasta se poate intinde si lucra. Sfintii Parinti selecteaza si utilizeaza achizitiile ratiunii umane din toate filosofiile pamantului. Dar ei nu admit toate produsele ratiunii fara distinctie. Unele din aceste produse sunt erori datorita intunecarii partiale, altele datorita limitelor firesti ale ratiunii, altele, in fine, datorita interventiei demonilor. Sfintii Parinti precizeaza ca multi filosofi se contrazic, pentru ca ei nu prind si nu gandesc cu precizie adevarul. Cu alte cuvinte, ratiunea umana nu poate capata nici in intregime si nici o exactitate adevarul. Numai o ratiune luminata si superlativizata prin har poate indepline acest oficiu. Aceasta ratiune purificata si desavarsita prin puterea harului este in deosebi utilizata de gandirea patristica. Ea depaseste capacitatea ratiunii extraharice si poate ajunge, depasind chiar cel mai mare geniu uman, pana la granita surpanaturalului.

Gandirea patistica nu evita, ci cultiva cu pasiune cercetarea stiintifica propriu-zisa. Stiintele naturale, stiintele exacte si anexele acestora au format obiectul de studiul al multora din Sfintii Parinti. E suficient sa mentionez scoala alexandriana, apoi pe cei doi frati Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, in fine pe Sfantul Ioan Damaschin, in ale caror opere e pusa la contribuitie intreaga stiinta a vremii lor. Autorii patristici cerceteaza pe larg compozitia materiei, descriu sau analizeaza cele trei regnuri: anorganic, vegetal si animal, ne vorbesc despre compozitia atmosferei si a astrelor, studiaza geometria si matematicile - Origen e produsul unei asemenea scoli si va conduce o atare scoala - ei sunt maestri in stiintele liberale ca filologia si dialectica. Se cunoaste admiratia pe care pagani si adresari ca Prohyriu si Libaniu o aveau fata de elitele intelectuale crestine. Stiinta nu contrazice, ci ajuta si lumineaza pietatea.

Al patrulea si cel mai de seama element al metodicei patristice este colaborarea revelatiei supranaturale. Am vazut ca ratiunea luminata de har se inalta numai pana la portile supranaturalului. De aici inainte, revelatia divina singura orienteaza si indoctrineaza gandirea patristica. Elementele revelate, adica Sfanta Scriptura, inspiratia si viziunile prin care Dumnezeu vorbeste multora dintre Sfintii Parinti, minunile prin care Iisus Hristos sau Sfanta Treime se fac vaditi si multe altele, pot contrazice experientele ratiunii umane, fara ca prin aceasta sa stirbeasca ceva acestor elemente revelate. De fapt revelatia nu contrazice, ci completeaza si depaseste puterile si datele gandirii omenesti. Aceasta gandire, cu toata frumusetea si inaltimea ei, este limitata. Gandirea patristica isi are izvorul cunoasterii in Iisus Hristos insusi: "Hristos este intelepciunea personificata si adevarul; in El se afla ascunse toate comorile cunoasterii", zice Sfantul Ioan Damaschin. Izvorul principal al stiintei patristice se afla, asadar, in Dumnezeu, nu in lume, in Creator, nu in creaturi. Parintii armonizeaza intr-o adevarata simfonie revelatia supranaturala cu istoria si stiinta omeneasca. Aceasta simfonie nu vrea sa cante decat adevarul. Ea e orchestrata de o logica pe care n-o accepta totdeauna filosofia laica, geloasa pe categoriile si fagasurile ei. Dar logica gandirii patristice are avantajul de a lucra cu intrecul real, in lumea vazuta si nevazuta, cu Dumnezeu insusi, spargand zidurile stramte si cenusii ale gandirii profane. E logica luminii paradisiace.

Concluziile Parintelui Ion G Coman

Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti. Nu cercetarea orgolioasa a vietii si operelor lor, nu ganduri straine de lumina arzanda a existentei lor, ci dragostea neprihanita si inima umilita ne apropie de sufletul lor si de mintea lor. Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac. Deci, stiinta suprema, stiinta despre Dumnezeu, nu se poate obtine decat prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: "Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni". Frumusetea e opera iubirii. Daca lumea noastra e frumoasa, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti e frumoasa pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu. La randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti. Si nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii. Aceasta cunoastere ducand, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala. Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii. Dar aceste tristeti sunt trecatoare. Nota dominanata este elanul spre inaltimi, bucuria trairii in Dumnezeu.

In fine, gandirea patristica armonizeaza umanul cu supranaturalul. Spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna. Sus acolo, in azurul nesfarsit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti."(material preluat de pe crestinortodox.ro)va urma

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MARTI SEARA

Pelerin spre Rasarit 29.05.2012 23:12:53

CAPITOLUL V (I)

,,Indumnezeirea-scopul vietii umane

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim Marturisitorul

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

__________

Portret patristic:,,Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinței" (Parintele Galeriu)
Avva Galeriu (căci așa îi spuneau fiii săi duhovnicești cei mai apropiați) era un iubitor și osârduitor al rugăciunii neîncetate. Ținea cu sfințenie poruncile, căutând ca prin curățire și nepătimire, însoțite de dragoste și întărite de rugăciune, să înainteze în urcușul vieții contemplative; atunci când se ruga, toți cei care l-au cunoscut și au trăit sub oblăduirea Sfinției Sale pot mărturisi, fără nici un fel de tăgadă, că atingea desăvârșirea. Simțeai efectiv cum vorbea cu Dumnezeu, atunci când se ruga; rămân de neuitat serile de vineri, ale rugăciunilor de dezlegare pentru cei ce se spovedeau și se pregăteau pentru Sfânta Împărtășanie. Numai cei ce au trăit acele clipe de neuitat pot să spună că simțeau cu adevărat atingerea harului Duhului Sfânt. În clipele acelea, cei ce erau prezenți trăiau deplinătatea sentimentului că Biserica este locul unde Cerul se unește cu pământul.

Odată, pe când ne aflam împreună cu Avva, la ceas târziu de seară și de taină, în grădinița din fața căsuței ,,din povești", de lângă biserică, se auzea o muzică asurzitoare, cu sonorități orientale, dar de prost-gust și care irita auzul în tot locul și-n toată vremea, l-am întrebat la un moment dat pe Avva dacă nu-l deranja cumva acel zgomot practic dezagreabil, iar Sfinția Sa a răspuns, aducând și peste prezenți pacea sa: ,,Atunci când te afli în liniște cu sufletul, toate aceste lucruri nu le mai iei în seamă, nu te mai pot tulbura în nici un fel."

După mai bine de 57 de ani de preoție, părintele Galeriu recomanda cu mare grijă și atenție, dar și cu foarte mult tact învățătoresc, în chipul desăvârșitei smerenii, într-un cuvânt adresat preoților tineri: ,,Întâi să aibă conștiința lui Hristos și a răspunderii înaintea lui Dumnezeu, a istoriei și a poporului. Feriți-vă de judecata oamenilor! Apoi să creadă cu tărie în adevărul sfintei Ortodoxii. Este slujitorul celei mai drepte, celei mai curate, celei mai depline credințe, pe care noi o putem apăra în fața întregii lumi. ...Să nu-i fie rușine de credința lui, care este cea mai sfântă. O putem apăra astăzi și în fața științei, și în fața filosofiei. ...Credința te face om. Nici filosofia, nici știința nu te fac om, om cu definiția ta adevărată de a fi după chipul Lui Dumnezeu și în perspectiva infinitei asemănări cu El. ...Să aibă, deci conștiința că în Sfânta Ortodoxie se află adevărul suprem. Iar pe de altă parte trebuie să conștientizeze clipa aceasta, în care există atâta suferință și atâta lume este chinuită. Unul este flămând, altul tremurând. Ce faci tu pentru om? Să fii în mijlocul lumii, în mijlocul suferinței. ...În vremurile vechi, preotul era centrul în comunitatea lui. El răspundea de toate problemele acesteia."

Părintele suferea mult pentru om, pentru cel căzut și doborât de păcat, luptând cu toată ființa sa ca să-l ridice pe fiecare dintre semenii ce aveau nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu. Suferea pentru umanitatea care a rătăcit drumul prin păcate și spunea cu durere nesfârșită, referindu-se la aceasta: sărmana lume este bolnavă, tare a mai rătăcit drumul; nu se mai poate regăsi pe sine, trebuie ajutată sărmana. Sunt nenumărate momentele când părintele, dacă întâlnea vreun om aflat în lipsuri mari, își dădea fie paltonul, fie pantofii, sau banii din buzunar, pentru cel lipsit. Hristos a Înviat, părinte Galeriu!"
__________

Elaborarea acestei idei arata ca dezvoltarea ei ulterioara este adanc inradacinata in hristologie. In realitate, dezvoltarea ulterioara a hristologiei a favorizat acceptarea indumnezeirii ca element permanent al doctrinei crestine. Se poate vedea acest lucru, de exemplu, la Sfantul Chiril al Alexandriei, pentru care indumnezeirea devine certitudine pe temeiul dublei consubstantialitati a lui Hristos. Sfantul Chiril evidentiaza faptul ca natura umana se indumnezeieste in Hristos, in principiu, pe baza intruparii, iar aceasta indumnezeire se realizeaza in cazul fiecarui om in parte prin harul Duhului Sfant. Sfantul Chiril intelege asemanarea cu Dumnezeu ca apartinand taramului sfinteniei, pe temeiul misiunii omului de a realiza asemanarea in sine insusi, ceea ce duce la o evaluare a virtutilor in asociere cu conceptul de sfintenie ontologica, ce caracterizeaza conceptia lui despre indumnezeire.

Un element nou a fost introdus de Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul, in scrierile caruia cuvantul theosis; a inlocuit, in cele din urma, theopisis, ca termen teologic tehnic. Aici remarcam influenta tarzie a neoplatonismului. Altminteri, Sfantul Dionisie nu merge mai departe decat predecesorii sai. El accentueaza ca indumnezeirea este scopul creatiei si o vede realizata in asemanare si in unire cu Dumnezeu. Este doar darul harului dumnezeiesc si se realizeaza prin Botez si prin Sfanta Euharistie. Prin ierarhii, omul urca la virtutea divina. In multe privinte, Sfantul Dionisie este la fel de grijuliu sa evite neintelegerile, pe cat sunt si Sfintii Parinti capadocieni."(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE MIERCURI SEARA

Pelerin spre Rasarit 31.05.2012 01:25:17

Capitolul V (II)

Indumnezeirea-scopul vietii umane

,,Doctrina Sfantului Maxim despre indumnezeire - un rezumat al antropologiei sale teologice

Conceptia Sfantului Maxim despre indumnezeire depinde in mare masura de cea a Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul, asa cum o dovedeste clar folosirea termenului theosis, dar el este tributar si celorlalti predecesori ai sai si traditiei generale pe care am conturat-o. Pune accent puternic pe ideea ca indumnezeirea este implinita prin intermediul harului divin si ca mijloacele ei sunt Biserica, Sfintele Taine etc. Dar principala contributie personala consta in felul in care combina doctrinele despre intrupare si indumnezeire, pe baza formulei tantum-quantum, legata de conceptele comunicatio idiomatum si perichoresis. Tocmai acest lucru ne permite sa-i prezentam doctrina despre indumnezeire ca rezumat al intregii sale antropologii teologice.

Pentru Sfantul Maxim, temelia doctrinara a indumnezeitii omului se gaseste, evident, in unirea ipostatica a naturii divine si a celei umane in Hristos. Dar rezultatul intruparii - acela ca natura umana se indumnezeieste in unirea ipostatica cu cea divina in Hristos - se intemeieaza, la randul sau, pe scopul creatiei lui Dumnezeu, caci El a creat omul pentru a-l face partas la natura divina. Aceasta participare la natura divina nu se realizeaza pe baza naturii umane. Prin urmare, trebuie sa se realizeze pe fundamentul unirii ipostatice dintre natura umana si natura divina in Logos. Sfantul Maxim demonstreaza foarte clar ca, daca indumnezeirea s-ar petrece conform naturii umane, atunci natura ar fi indeplinit-o, dar nu este asa, pentru ca se datoreaza doar scopului lui Dumnezeu si harului. Asadar, caracteristic indumnezeirii, asa cum o intelege Sfantul Maxim, este ca ea se realizeaza chiar in conditiile in care se petrece unirea ipostatica a lui Hristos, adica in armonie perfecta, insa fara schimbare sau stirbire a naturilor.

Convingerea Sfantului Maxim este ca indumnezeirea nu se realizeaza dupa natura umana, desi omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Relatia omului cu arhetipul sau nu implica, in consecinta, o astfel de participare, cum ar presupune o unitate ontologica. Dumnezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia, spune Sfantul Maxim. Relatia lor ramane astfel pe taramul imitarii, al capacitatii de adaptare reciproca la modurile de existenta.Aceasta pozitie da posibilitatea Sfantului Maxim sa spuna, pe de o parte, ca nu exista nici o putere inerenta in natura umana care sa fie capabila sa in dumnezeiasca omul , si totusi, pe de alta parte, ca Dumnezeu se face om in masura in care omul se indumnezeieste - evident pe baza faptului ca omul are o dorinta naturala sa-si gaseasca placerea doar in Dumnezeu. Folosind formula tantum-quantum, infatiseaza acea patrundere si comunicare reciproca, posibila in cadrul unirii ipostatice.

Este foarte clar acum ca aceasta ultima afirmatie trebuie inteleasa atat in sens general, cat si in raport cu fiecare persoana. In primul caz, el se refera la intruparea divina a lui Iisus, unde formula indica simplu ca intruparea divina si indumnezeirea umana se petrec in acelasi timp. Pentru ca, asa cum ne amintim, nu exista nici macar o yvcoiari in Hristos, cel putin potrivit intelegerii ulterioare a Sfantului Maxim, si astfel, in Hristos, natura umana este unita in principiu cu Logosul - gasindu-si ipostasul in ea - si legat de aceasta natura, exista de asemenea o vointa naturala, care doreste sa-si gaseasca odihna doar in Dumnezeu. Dar, intrucat nu exista nici o ezitare in cazul lui Hristos, nici o cantarire a alternativelor, Sfantul Maxim poate spune ca Dumnezeu se intrupeaza intr-atat cat omul se indumnezeieste. in al doilea caz - cand textul se aplica fiecarui crestin in parte -, trebuie inteles in analogie cu ceea ce am spus deja. Omul nu dispune de o putere naturala de a se indumnezei pe sine, dar prin Botez a fost eliberat, in asa fel incat sa poata alege liber ceea ce este bine pentru el. Si, prin urmare, o alta intrupare se petrece in credincios, o intrupare in virtutile sale - desi ele sunt inca in limita naturii -, care se realizeaza ca miscare revelatoare a lui Dumnezeu catre om. Omul isi exercita lucrarea virtuoasa si primeste prin har reflectii ale insusirilor divine in sine, deoarece Dumezeu si omul isi sunt paradigme unul altuia. Din nou cele doua miscari sunt concepute ca petrecandu-se in acelasi timp. Omul s-a indumnezeit prin darul dragostei, pe cand insusirile dumnezeiesti au devenit lucratoare in el.

Dar acum putem vedea imediat ca ceea ce Sfantul Maxim numeste indumnezeire nu se restrange doar la "treapta" cea mai inalta a desavarsirii duhovnicesti. Sau, mai bine spus: fiindca indumnezeirea se produce deja in viata practica, si ea trebuie considerata cea mai inalta forma a desavarsirii; evident, nu exista o ordine cronologica fixa intre diferitele elemente in schema dezvoltarii duhovnicesti la Sfantul Maxim. indumnezeirea este, ca sa spunem asa, simplu, cealalta fata a intruparii - adica a intruparii in Iisus si in fiecare om in parte -, si astfel, se petrece peste tot unde intruparea se petrece, adica oriunde se poate spune ca Divinitatea "patrunde" in sfera umanului, pe baza schimbului de insusiri care a survenit prin unirea ipostatica.

Pozitia aceasta a Sfantului Maxim este clar exprimata intr-una din scrierile lui de inceput, in care spune, folosind o formula destul de indrazneata: de fapt cea mai desavarsita opera a dragostei si sfarsitul lucrarii ei este sa permita, printr-o atribuire reciproca (adica communicatio), ca trasaturile individuale (idiomata) ale celor ce sunt uniti prin legaturile ei, la fel ca si numele lor, sa devina folositoare amandurora, astfel incat omul se face dumnezeu, iar Dumnezeu este numit si apare ca om (...)". Este evident ca in intreaga opera a Sfantului Maxim aceasta "comunicare" trebuie inteleasa strict, nu ca o amestecare a naturilor, nici a vointelor lor, ci ca o coordonare a lucrarilor divine si umane, care pastreaza caracteristicile fiecareia dintre ele, dar ingaduie o revelare a lui Dumnezeu in categoriile umane (prin reflectarea insusirilor Lui) si relatia omului cu Dumnezeu in viitoarea "fiintare vesnica", datorita acelorasi calitati ce se concentreaza in darul divin al iubirii.

Putem spune acelasi lucru si despre "contemplarea naturala". Ea se realizeaza printr-un proces in care mintea este adusa la o golire si la o intelegere unificata care reflecta simplitatea divina. Acolo, din nou, omului i se daruieste prin har simplitate si identitate de la Dumnezeu. impreuna cu nemurirea trupului si neschimbabilitatea sufletului, simplitatea este darul ultim pe care indumnezeirea il presupune. Faptul ca aceasta este daruita omului se va revela in final si se va realiza numai dupa moarte - in viata de apoi, care se daruieste omului prin Hristos ca "fiintare vesnic fericita"(va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE JOI SEARA


Ora este GMT +3. Ora este acum 13:00:02.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2019, Jelsoft Enterprises Ltd.