Acum catva timp am citit o carte in care viata a fost comparata cu o calatorie de tren. O lectura foarte interesanta.

Viata este ca o calatorie cu trenul: Urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.

Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem, ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri.

Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Acestea sunt fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

Unele dintre aceste persoane care urca in tren, privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el.

Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic... Unii urca si coboara, si noi abia i-am observat.

Ne mira faptul ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles noi nu ne
lasam opriti si ne straduim sa-i gasim si sa ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.

Nu face nimic, asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri...
....dar fara intoarcere.

Deci, trebuie sa facem calatoria in felul cel mai bun posibil.

Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi, si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei...

Sa ne aducem aminte, ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras de-al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.

Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.

Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobora definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie atunci cand cobor definitiv din tren.....
Da, cred acest lucru.

Despartirea de cativa prieteni pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Va fi intristator sa-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata va veni gara centrala, si am senzatia, ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care inca nu le-au avut atunci cand au urcat in tren.

Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut partea mea in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna si ca la sfarsit sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care lasa dor si amintiri frumoase la cei care calatoresc mai departe

Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc
Calatorie placuta !

Cămaşa fericirii

Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă...
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...I-b1-p1499.htm

Increderea in Dumnezeu
 

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită. - Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

Doi prieteni mergeau impreuna prin desert.

La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.

Acesta din urma, indurerat, fara cuvinte, a scris pe nisip:

”Astazi, cel mai bun prieten m-a jignit si m-a lovit.”

Au continuat sa mearga si au ajuns la o oaza, in lacul careia au decis sa se racoreasca.

Cel care fusese palmuit a fost cat pe ce sa se inece, dar prietenul sau l-a scos la mal.

Dupa ce si-a revenit, cel salvat a scris pe o piatra:

”Astazi, prietenul meu cel mai bun a fost langa mine cand am avut nevoie de el.”

Celalalt l-a intrebat:

-Cand te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatra. De ce?

Acesta i-a raspuns:

-Cand sunt ranit scriu pe nisip pentru ca vanturile sa stearga amintirea suferintei. Dar cand cineva imi face un bine sap aceasta amintire in piatra, pentru ca ea sa dainuie, nestearsa…

Lasa vanturile sa imprastie chiar acum in departari suferintele tale trecute, ca si cand ar fi fost scrise pe nisip… Si cum ar fi sa incepi sa-ti sapi in piatra bucuriile ori de cate ori iti ating sufletul, pentru ca sa te poti intoarce la ele atunci cand ai nevoie?

Criminalul
 

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine pazită, într-o seară un criminal a scăpat.
Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câinii, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mica, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mama să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el.
Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:
- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta ii spuse:
- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine.
Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi.
Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.
Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem

Pelerinii
 

Doi pelerini mergeau pe drum. A izbugnit furtuna. Vântul le biciuia feţele cu gheaţă şi le şuiera lugubru pe la urechi. Înaintau foarte greu, aplecaţi în faţă, ca să nu-i dărâme vântul puternic, abia mişcându-şi picioarele. Dacă nu ajungeau destul de repede la refugiu, mureau îngheţaţi. Cu inima cât un purice şi orbiţi de viscol, pelerinii ajung lângă o râpă şi aud, cu greu, strigătele unui om, care căzuse acolo. Cineva cerea ajutor.
– Acel om este sortit morţii ! Să ne grăbim ca să nu sfârşim ca el ! a spus primul pelerin, continuându-şi grăbit drumul.

Al doilea pelerin, plin de milă pentru sărmanul acela, a coborât în râpă şi l-a luat înspate. Era greu omul, dar pelerinul a urcat până la drum. Efortul foarte mare, l-a făcut să se încălzească şi chiar să transpire. Din cauza greutăţii şi a efortului nu mai simţea frigul.

La câţiva paşi de adăpost s-a împiedicat de ceva. Era tovarăşul de drum, care îngheţase. Frigul îl ucisese?

Importanta unei simple incurajari . . .
 

Dante Gabriel Rossetti, artist şi poet faimos al secolului al XIX-lea, a fost abordat la un moment dat de un om mai în vârstă. Acesta avea la el câteva schiţe şi desene pe care l-a rugat pe Rosetti să le privească şi să îi spună dacă au vreo valoare, sau dacă măcar anunţau un potenţial talent. Rosetti le-a privit cu atenţie şi şi-a dat seama imediat că erau fără valoare, fără nici un semn al vreunui talent artistic. Dar Rosetti era un om bun, şi i-a spus bătrânului, cât mai blând cu putinţă, că picturile aveau o valoare redusă. I-a părut rău, dar nu îl putea minţi pe acel om. Bătrânul a fost dezamăgit, dar a părut să se aştepte la concluziile lui Rosetti.
Şi-a cerut scuze că i-a răpit din timp şi l-a rugat să mai privească nişte desene, de această dată, ale unui tânăr student. Rosetti s-a uitat la al doilea set de desene şi imediat a fost entuziasmat de talentul pe care-l ascundeau. Acestea sunt bune, a exclamat. Tânărul are talent. Ar trebui ajutat şi încurajat în cariera sa artistică. Va avea un viitor strălucit dacă va munci din greu şi nu va renunţa.
Rosetti a observat cum bătrânul a fost profund mişcat de aceste cuvinte.
- Cine e tânărul artist? a întrebat. Fiul tău?
- Nu, a spus cu tristeţe bătrânul. Sunt eu, cel de-acum 40 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale… Pentru că, vezi tu, am fost descurajat şi am renunţat prea devreme.

7 scurte povestioare . . .
 

Duhul Sfant: Roata credintei

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:
- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?
Credinciosul i-a raspuns:
- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?
- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.
- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.


Dumnezeu: Copilul intelept
Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica.
Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreba:
- De ce plangi, mama?
Ea se jelui, zicand:
- De-acu' vom sta intr-o casa mica, urata, si vom fi saraci.
Copilul o intreba din nou:
- Mama, in casa aceea mica si urata n-are sa mai fie Dumnezeu?
Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui.


Recolta buna si Dumnezeu
Doi sateni stateau de vorba.
Unul zise:
- Sunt foarte multumit de recolta mea si-ti multumesc si dumitale pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la carat.
Celalalt raspunse:
- Si eu iti multumesc ca mi-ai dat o mana de ajutor cand am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de fata, ii zise tatalui sau:
- Tata, dar lui Dumnezeu nu-i multumesti ca ti-a dat recolta buna?
Cei doi sateni, rusinati, se privira si-si zisera in sinea lor: "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu".


Iertarea: Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!
Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.
Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.
Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.
Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:
- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma impartasesc...
Celalalt ii raspunse:
- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.
Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.


"N-a stiut ce face..."
Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o piatra aruncata de unul dintre ei.
Cazu la pamant si intra in agonie.
Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.
Norodul voia sa-l ucida.
Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:
- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.
Si peste cateva clipe muri.
Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.


Invatatura Domnului: Din lume, dar nu ai ei
Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti ai lumii».
Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:
- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.


Maica Domnului: "Fara stricaciune..."
- Cum a putut naste fara stricaciune Sfanta Fecioara Maria pe Domnul nostru? il intreaba un om pe un preot.
Preotul ii raspunse:
- Lumina soarelui trece prin geam si vine la noi fara sa strice sticla geamului. Tot deasemenea, lumina vietii a trecut prin Maica Preacurata fara sa-i strice trupul.

Cândva un bărbat descoperi în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumuseţe şi o duse unui colecţionar căruia-i plăceau toate lucrurile frumoase, oferindu-i-o spre vânzare, iar colecţionarul o cumpără pentru o sumă însemnată. Apoi se despărţiră. Şi cum mergea omul spre casă cu banii, se gândi şi spuse:

“ Câtă viaţă aduc banii aceştia! Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită îngropată şi neştiută în pământ de o mie de ani?”

Iar colecţionarul privind statuia îşi spuse în sinea lui: “Ce frumuseţe! Ce viaţă! Ce suflet a plasmuit-o prin visare! Şi câtă prospeţime după un dulce somn de o mie de ani. Cum poate cineva să dea acestea toate pentru bani, morţi şi lipsiţi de vise?”

(Kahlil Gibran)

Povestea curcubeului

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur!