Sonata lunii
Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta? Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei? Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria. Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el. Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat. Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze. Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”. Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale. Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”. În tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau. Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala. Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana. Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd. “Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis. Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna. Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi. Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. În 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti). http://www.youtube.com/watch?v=bdFqeALfmTY Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino |
Un ateu L-a găsit pe Dumnezeu în suferința cancerului
Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena capitala Greciei.
„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine. Am mers la spital după cum mi s-a cerut pentru a-mi îndeplini această obligație. De îndată ce am intrat în camera bolnavului, mi-a fost clar faptul că se afla într-o stare foarte gravă. Mi-am dat seama că boala se răspândise în creierul bolnavului și că nu mai avea șanse să supraviețuiască. Zilele lui erau numărate. Pacientul era singur în cameră. Toate celelalte paturi erau goale. La un moment dat, pacientul s-a trezit din inconștiență și a deschis ochii. M-a văzut imediat și cu mare greutate mi-a povestit următoarele: «Familia mea m-a internat în acest spital acum treizeci și cinci de zile. În rezerva în care am fost repartizat a mai stat cu mine un om în vârstă de optzeci de ani. Acesta era bolnav de cancer osos. Avea dureri insuportabile. În ciuda durerilor sale, se ruga neîncetat: ‘Slavă Ție Dumnezeule, Slavă Ție Dumnezeule’ urmând ca după asta să spună și alte rugăciuni. Eu nu credeam în Dumnezeu și auzeam acestea pentru prima dată în viața mea. Nu călcasem în viața mea într-o biserică. De aceea am devenit așa de speriat când am observat că după ce rostea acele rugăciuni se liniștea și dormea liniștit timp de două trei ore. Însă când se trezea începea din nou să geamă din cauza durerilor insuportabile. Apoi relua rugăciunea și spunea ‘Slavă Ție Dumnezeule!’ Eu sufeream de asemenea din cauza durerilor îngrozitoare dar el, în ciuda durerilor acestora, continua să-l slăvească pe Dumnezeu. Dar eu, în frustrarea provocată de durerile pe care le simțeam, huleam numele lui Hristos și al Sfintei Sale Maici. Bătrânul chiar îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că i-a dat cancer. Auzindu-l cum se ruga mereu și fiind în suferință din cauza durerilor ce mă chinuiau, m-am înfuriat pe el. Pe lângă faptul că se ruga neîncetat, el cerea zilnic să primească Sfânta Împărtășanie. Eu, cel păcătos, îl înjuram mereu și-i spuneam: ‘Taci, mai taci odată! Oare nu vezi că Dumnezeul pe care îl slăvești ne chinuie amarnic cu această boală blestemată? Care Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!’ Bătrânul mă asculta în liniște și apoi îmi spunea cu blândețe: ‘El există, copile, Dumnezeu există cu adevărat și El este Tatăl nostru iubitor. Prin boala pe care El ne-a dat-o, noi ne curățim de multele noastre păcate.’ Aceste replici ale bătrânului mă făceau să fiu și mai nervos și am început încă odată să hulesc atât pe Dumnezeu cât și pe demoni. Am început să țip și să zic: ‘Dumnezeu nu există! Eu nu cred că există; nici Dumnezeu, nici Împărăția Sa, și nici în cealaltă lume.’ După acest schimb de replici dintre noi îmi spunea cu blândețe: ‘Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum este luat din trupul său sufletul unui creștin credincios. Eu sunt păcătos dar Dumnezeu mă va milui prin Harul Său. Ai răbdare, căci ai să vezi și ai să crezi!’ A început să laude neîncetat pe Dumnezeu și pe Sfânta Sa Maică. Spunea o anumită rugăciune închinată Fecioarei Maria care repeta cuvântul ‘Bucură-te (luată din Imnul Acatist) - el cânta - Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Cuvine-se cu adevărat.’ La un moment dat, s-a oprit din rugăciune și l-am auzit spunând: ‘Bine ai venit, îngere păzitorul meu! Îți mulțumesc pentru că ai venit cu o astfel de petrecere strălucitoare de îngeri să iei sufletul meu.’Într-o stare de șoc, mi-am deschis ochii pentru a vedea înainte-mi oastea cerească. Atunci bătrânul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat ultima suflare. Deodată salonul de spital s-a umplut de o lumină strălucitoare care era mai luminoasă decât zece sori. Eu, necredinciosul, ateul, materialistul, am văzut acest miracol cu ochii mei. Apoi camera s-a umplut de bună-mireasmă. Am fost uluit de ceea ce am văzut pentru că atunci mi-am dat seama că în tot acest timp bătrânul a avut dreptate. Atunci mi-am chemat părinții și le-am spus tot ceea ce am văzut și am simțit. Mâniindu-mă i-am certat pentru că nu mi-au vorbit niciodată despre existența lui Dumnezeu. Apoi mi-am chemat aproape toți prietenii și rudele și i-am rugat să-mi spună tot ce știau despre credința în Dumnezeu despre care nimeni nu mă mai învățase niciodată. Părinte, acum cred cu adevărat că Dumnezeu există. De aceea te rog să mă spovedești și să mă împărtășești cu Sfintele Taine.»” Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi! (Antonios Tenedios - Mitilene, Grecia) |
Puterea jertfei
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să țipe. Alarmați, cei doi stranii ies în uliță, unde văd o casă cuprinsă deflăcări, iar alături o femeie țipând:- Copilul meu, copilul meu este în casă!Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări și, după ceva timp, iese cu pruncul în brațe. Femeia îi mulțumește cu lacrimi în ochi, întimp ce lumea îl privește cu admirație, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici nu se mișcase, ci aștepta liniștit în fața hanului, întorși amândoi la masă, acesta îi spune:- Ești nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ți riști viața?- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacăte uiți cu atenție în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până și grăuntele din pământ putrezește pentru ca din el să răsară o plantă nouă, omlădiță care să ducă viața mai departe, mama își sacrifică tinerețea pentru a-șicrește copiii și a-i educa, soldatul moare apărându-și țara și așa mai departe;toate trăiesc unele pentru celelalte.- Bine, dar dacă ai fi murit și tu, ce realizai?- Atunci, poate că aș fi fost și eu asemenea grăuntelui...Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit peCruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze și el acest exemplu fărăde căreiviața nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalți și nu pe al său;se roagă pentru toți și nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăiește pentru ceilalți, nu doar pentru el însuși.
"Gând vă veți curăța sufletele voastre,atunci ele vor străluci și se vor împărtăși de prezența lui Dumnezeu și de dumnezeiasca și cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca niște oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască și vor putea primi și ele strălucire. "(Sfântul Dionisie Areopagitul ) |
Taranul si marinarul
Un țăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas și să se supună la atâtea pericole. ,,Dar chiar nu ți-e frică, ai așa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?”
,,Am! răspunse , marinarul” ,,Dar tatăl tău și bunicul tău cum au murit? întrebă țăranul… ,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul. ,,Păi și după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas. ,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând: ,,Dar părinții tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit? ,,În patul lor! spuse țăranul”. ,,Păi și după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?” |
Cuviosul Paisie Aghioritul despre Parintele Tihon
De fiecare Crăciun, Starețul își procura un hering, ca să aibă pește pentru toate cele 12 zile vesele până la Botez. Spinarea heringului n-o arunca, ci o agăța de-o ață și atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului și era dezlegare la pește, fierbea puțină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puțin miros, după care punea puțin orez. Așa făcea dezlegare și se prihănea pe sine că mănâncă și supe de pește în pustie.
Spinarea aceea o agăța iarăși în cui pentru altă dezlegare, până când se albea și atunci o arunca. Când vedea pe oameni că se purtau față de el cu evlavie, se mâhnea și le spunea: - Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos. Numai la sfârșitul său a primit să fie puțin îngrijit de oamenii ce îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească. Când îi dădea cineva mâncare de binecuvântare, o lua, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimeteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine și s-o împartă la săraci. Odată, cineva din America i-a trimis niște bani. Atunci când starețul i-a luat de la Poștă, 1-a văzut un mirean și, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la Chilia Starețului ca să-1 prade, gândind că va afla și alți bani, fără să știe însă că și aceia care i-a primit i-a dat tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce 1-a chinuit din destul pe Stareț -1-a strâns de gât cu o funie – s-a lămurit că nu are bani și a plecat. Iar Părintele Tihon i-a spus: - Dumnezeu să te ierte, fiule! Omul acesta rău a mers însă și la un alt bătrân în același scop, dar acolo 1-a prins Poliția și singur a mărturisit că a fost și la Părintele Tihon. Un polițai a mers la Stareț și 1-a luat ca martor, pentru că hoțul a fost dat în judecată. Starețul s-a mâhnit pentru asta și a spus polițaiului: - Fiule, eu l-am iertat pe hoț din toată inima mea. Acela însă n-a dat importanță cuvântului Starețului, pentru că împlinea un ordin de sus, și 1-a luat cu sila spunându-i: - Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea. In cele din urmă Guvernatorului i-a fost milă de el, pentru că plângea ca un copil mic crezând că și el se va face pricină să-1 pedepsească pe hoț, și de la Ieriso 1- a lăsat să se întoarcă la Chilia lui. Când își aducea aminte de acest incident se minuna și spunea: - Mai, măi, măi, fiule, mirenii ăștia au alt tipic! Nu au pe “iartă” și Dumnezeu să te ierte”. |
O ISTORIOARA ADEVARATA scrisa de Parintele Cleopa
Un preot, mergând pe strada, întâlneste un copilas, ca de cinci-sase ani, cu picioarele crapate de glod, parul încâlcit în cap, zoios, nespalat, cu mâinile crapate, si-l întreaba:
- Mai copile, de unde vii tu? - Din iad vin! Preotul s-a minunat de copilul acesta. - Cum îl cheama pe tatal tau? - Satana! - Dar pe mama ta? - Aripa satanei! - Dar frati si surori ai? - Da. - Cum îi cheama? - Diavoli. Si atunci preotul a spus: - Unde stai, copile? - Hai, ca eu stiu unde! Si a mers cu preotul. Si în marginea satului îi arata o casuta stricata, veche si o ograda cu gardurile rupte. Preotul ia copilasul de mâna si intra acolo. Aude sfadindu-se în casa tatal cu mama sa. Barbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi spunea: "Du-te de-aici, satano!" Barbatul zicea: "Tu esti aripa satanei!" Au trecut niste copii pe acolo: "Treci, drace, de-aici!" Dar femeia striga pe urma: "Vai de mine, casa asta este iad!" Preotul a auzit de afara. Si atunci si-a dat seama de ce spune copilul ca vine din iad. El nu stia cum sa spuna. A auzit pe mama-sa ca este iad în casa ei; ca pe tatal sau îl cheama satana si pe mama-sa, aripa satanei, si pe fratii lui îi cheama diavoli. Asa auzea graind în casa. Dar stiti voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugaciune de dimineata si de seara, unde nu-i viata curata, unde nu merg oamenii la biserica, unde se apuca si beau de dimineata, fumeaza si înjura, casa aceea se face cu adevarat iad. Si diavolul vine acolo si apoi, vai de zilele care le mai traieste omul pe pamânt! Toata ziua înjuraturi, toata ziua batai, toata ziua suferinta. A intrat diavolul! Diavolul aduce ura, sfada, mânie, iutime, ocara, blestem, înjuraturi, batai, morti, betii, desfrâuri. Asa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad! Iar unde oamenii se scoala dimineata si se închina lui Dumnezeu si merg la lucru cu rugaciunea în minte si postesc sfintele posturi de peste an, si fac milostenie si citesc sfintele carti, si rabda scârbele si necazurile cu bucurie, acolo este si binecuvântarea lui Dumnezeu si toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul sufletului si pentru mântuirea noastra. |
O femeie a venit la duhovnicul ei:
- Părinte, sotul meu mi-a spus aseară că m-a înselat cu o colegă de serviciu. I-am spus că nu vreau să mai locuiesc cu el, că vreau să plec la mama mea. - Îi pare rău pentru ce a făcut? - Da, îi pare. Doar el mi-a spus, că mie nu mi-ar fi trecut prin cap asa ceva. Dar nu vreau să îl iert. Nu meritam asa ceva. O să divortez. Duhovnicul încercă să o convingă să renunte la hotărârea ei, dar nu reusi. Îi spuse: - Stai în genunchi să îti citesc rugăciunea pentru divort. Femeie îngenunche si, spre mirarea ei, îl auzi pe duhovnic spunând o rugăciune ciudată: "Doamne, ne-am săturat să facem voia Ta, să tinem poruncile Tale. Nu ne ierta nouă greselile noastre, că nici noi nu iertăm gresitilor nostri". - Părinte, dar ce rugăciune este asta? Eu vreau să mă ierte Dumnezeu. - Nu se poate. - De ce nu se poate? - Dacă tu nu îl ierti pe cel care ti-a gresit, dacă tu nu îti ierti sotul, cum vrei să te ierte pe tine Dumnezeu? Întelegându-si greseala, sotia îsi sună sotul de la telefonul din fata bisericii. - M-am răzgândit, nu mai divortez. Îmi e foarte greu să te iert, dar te iert. Sotul s-a bucurat foarte mult auzind aceasta. O iubea pe sotie si nu îsi putea da seama cum acceptase să o însele. Ridicându-se din păcat, i-a fost credincios sotiei sale până la sfârsitul vietii. |
Era un batran care locuia in manastirea lui avva Evstorghie. Cel intru sfinti arhiepiscopul nostru Ilie al Ierusalimului a vrut sa-l vada pe acest batran, staret al manastirii. Batranul insa nu primea zicand:
- Vreau sa ma duc in muntele Sinai, ca sa ma rog! Arhiepiscopul il silea sa primeasca staretia manastirii si sa plece cu aceasta vrednicie. Dar pentru ca batranul n-a voit, i-a ingaduit sa plece cu fagaduiala sa primeasca staretia la intoarcerea sa. Si astfel luandu-si ramas bun de la arhiepiscop , a plecat mergand la muntele Sinai, luand cu el si pe ucenicul sau. Dupa ce au trecut raul Iordan, ca la o mila departare, batranul ainceput sa tremure si sa aiba fierbinteli. Cum numai putea sa mearga, au intrat intr-o miva pestera intalnita in cale si ucenicul a asezat jos pe batran. Pe cand era cuprins mereu de fierbinteala si nu putea nici sa se miste - stateau acolo de trei zile in pestera - vede batranul in vis pe cineva care-i spune: - Spune-mi batrane, unde vrei sa mergi? - La muntele Sinai, a raspusn batranul celui aratat in vis. - Nu ! Te rog sa nu te duci, i-a spus acela. Dar pentru ca nu l-a induplecat pe batran, a plecat de la el. Frigurile, insa l-au cuprins mai rau. In noaptea urmatoare i s-a aratat aceeasi persoana, cu aceeasi infatisare si i-a zis: - Ce vrei calugare, sa nu te mai scoli de aici? Asculta-ma pe mine si nu pleca! - Dar cine esti tu ? l-a intrebat batranul. - Eu sunt Ioan Botezatorul , i-a raspuns acel ce i s-a aratat . Pentru aceasta iti spun sa nu pleci cu nici un chip. Pestera aceasta mica este mai mare decat muntele Sinai, caci de multe ori a intrat in ea Domnul nostru Iisus Hristos ca sa ma viziteze. Da-mi cuvantul ca ai sa locuiesti aici si eu am sa-ti dau sanatate! Batranul a primit cu placere si s-a legat prin cuvant ca are sa ramana acolo. Indata s-a facut sanatos si a ramas in pestera pana la sfarsitul vietii. Pestera aceea a prefacut-o in biserica si a adunat in jurul lui multi frati. Locul acela se numeste Sapsa. In partea stanga a acestui loc se afla paraul Horat in care a fost trimis Ilie Tesviteanul in timpul secetei. Paraul Horat se gaseste in fata Iordanului. |
Viata preotului conon din manastirea pentucla
Am ajuns in lavra celui intru sfinti parintele nostru Sava. Aici l-am intalnit pe avva Atanasie. Si ne povestea noua batranul zicand: pe cand ma aflam in chinovia Pentucla, era un preot acolo randuit cu savarsirea Sfantului Botez, numit Conon, de neam cilician. Pentru ca batranul era cu viata imbunatatita, l-au randuit sa savarseasca botezurile, asa ca el ungea cu Sfantul Mir si boteza pe cei care veneau la el. In timp ce ungea cu Sfantul Mir o femeie, s-a smintit. De asta a dorit sa plece din chinovie. Pe cand avea de gand sa plece, i s-a infatisat sfantul Ioan zicandu-i:
- Rabda si-ti voi usura lupta! Intr-o zi a venit o fata din Persia ca sa se boteze. Fata era placuta la chip si foarte frumoasa, incat preotul n-a putut sa o unga cu Sfantul Mir. Si a asta acolo fata doua zile fara sa fie botezata. Cand arhiepiscopul Petru a auzit s-a minunat de cele petrecute cu batranul si avea de cand sa randuiasca o diaconita pentru savarsirea botezului. Dar n-a facut asta, ca sa nu strice randuiala. Preotul Conon, insa, si-a luat haina lui din piele de oaie si a plecat spunand: - Nu mai raman in locul acesta! Si cum mergea el spre padure, iata , il intalneste pe sfantul Ioan Botezatorul, care ii spune cu voce blanda: - Intoarce-te la manastirea ta si-ti voi usura lupta! Avva Conon ii zice cu manie: - Crede-ma ca nu ma voi intoarce. Mi-ai fagaduit de atatea ori si n-ai facut nimic! Atunci sfantul Ioan l-a apucat de mana, l-a asezat jos pe un tapsan si dandu-i la o parte hainele a facut asupra lui de trei ori semnul crucii mai jos de buric si i-a spus: - Crede-ma, parinte Conon, am vrut sa-ti fie rasplatita lupta ta! Dar pentru ca nu vrei, iata ti-am usurat lupta, dar n-ai rasplata ostenelilor tale. Si s-a intors parintele Conon in chinovia unde era randuit sa savarseasca botezurile. A doua zi a botezat-o pe persana, fara sa priveasca cumva ca este femeie cu firea. Si a mai botezat Conon si a uns cu Sfantul Mir inca alti 12 ani, dar trupul lui n-a mai tresarit si nici n-a mai privit daca cea botezata este femeie cu firea. Si astfel s-a pristavit. |
CE PUNEM LA TEMELIE?
Odată, într-o minunată dimineață de primăvară, două păsărele își căutau loc unde să-și așeze cuiburile. Una dintre ele și-a ales un loc foarte frumos, aflat între ramurile unui arbore cu o coroană foarte bogată. În aer adiau miresme de frunze fragede, în apropiere susura un pârâiaș, soarele răspândea ziua raze vesele, noaptea sclipeau pe cer puzderie de stele. Dintr-o dată însă, în toiul nopții, s-a iscat o furtună, pârâul s-a transformat într-un torent furios, apele au ieșit din matcă, au inundat împrejurimile până hăt departe, spulberând totul în cale. Copacul, a fost și el smuls din rădăcini, cuibul distrus, din culcușul cald al sărmanei păsări nemairămânând nimic. Cealaltă pasăre s-a ridicat la o înălțime greu de atins, făcându-și cuibul într-un defileu sălbatic, pe o stâncă înaltă. Curând, acolo avea să se înfiripe o nouă viață, cuibul umplându-se de puișori. Furtuna a bântuit pe undeva jos, în vale, a trecut pe lângă stâncă, fără să-i fi atins vârful, iar dimineața, când soarele a strălucit din noi, cuibul cel cald era la locul lui, nestrămutat și neamenințat de nicio primejdie. Dar noi unde ne-am făcut cuibul nostru? Ce gânduri și ce simțăminte i-am pus la temelie? Stă oare sufletul nostru pe piatra nestrămutată a credinței, gata să țină piept tuturor ispitelor și încercărilor? Sau ne-am construit casa pe nisip, expunând-o unei prăbușiri catastrofale? ,,O altă temelie nu poate nimeni să pună în afara celei puse, care este Iisus” (I Corinteni 3, 11) |
Ora este GMT +3. Ora este acum 09:11:30. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.