Patericul egiptean.

O dragoste adevarata
 

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie.
Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…
Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
“E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.
Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi.
Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată …nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal.
Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”
Morala: Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce este mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.

Gasim intotdeauna ceea ce cautam
 

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:
- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?
- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere. Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.

Arborele care daruieste
 

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj.

Povestea celor trei iepurasi
 

Trei iepurasi se plimbau prin padure. La un moment dat, unul dintre ei cade intr-o groapa destul de adanca. Cei doi iepurasi de pe margine au inceput sa strige:
- Vai, acolo o sa ramai, nu o sa reusesti niciodata!
Iepurasul cazut in groapa incepu sa se cazneasca sa iasa. Incepu sa se zbata si sa se agate de margini in dorinta disperata de a iesi din groapa. Cei doi iepurasi ramasi la suprafata, niciodata nu mai vazusera un asemenea necaz si erau siguri ca iepurasul cazut nu o sa reuseasca niciodata, astfel ca au inceput sa-i spuna iepurasului:
- Nu o sa reusesti niciodata!
Pe masura ce iepurasul incerca mai mult, ei repetau acelasi lucru, ei se agitau si mai tare si ii spuneau ca nu o sa reuseasca niciodata!
Dupa zeci de minute in sir de strigaturi si incercari, iepurasul reusi sa iasa.
O asa grozavie iepurasii nu mai vazusera pana atunci si-l intrebara:
- Vai iepurasule, dar cum ai reusit?
- Am reusit!
- Ai reusit, dar cum?
- Am reusit!
- Mai iepurasule tu nu intelegi ce spunem?
- Am reusit si va multumesc pentru incurajari, fara voi nu as fi reusit niciodata!
Iepurasul nostru cel cazut in groapa era surd. El nu auzise cuvintele nici o clipa si a intrepretat strigatele si agitatia de pe marginea gropii drept incurajari. Iepurasul nostru nu ar fi reusit niciodata daca ar fi auzit descurajarile de pe margine.
Morala: Trebuie sa fii surd atunci cand ceilalti te descurajeaza, sa interpretezi orice gest ca pe o incurajare si sa continui sa perseverezi in a-ti atinge obiectivele.
PS: Aceasta poveste este de fapt un mesaj de incurajare pentru voi toti, dar in mod special pentru o persoana de pe acest forum!

Un preot trebuia într-o zi să meargă să ţină o predică într-un
penitenciar. S-a gândit mult înainte, ce-o să le spună unor oameni care
nu prea ştiau de biserică.
Nu prea găsea părintele nici-o idee de la care să plece, şi-şi spuse în
final că o să-l lumineze Dumnezeu cu vreun gând atunci când se va afla
în faţa deţinuţilor.
Când a intrat în sala unde erau adunaţi puşcăriaşii a întâlnit priviri ironice, unele dispreţuitoare.
În timp ce mergea spre locul de unde avea să vorbească, se împiedică de-o treaptă şi căzu.
Toţi izbucniră în hohote de râs. Preotul se simţi ruşinat cum nu mai
fusese vreodată, dar dintr-o dată sări în picioare şi se duse hotărât la
masa care ţinea loc de amvon.
Şi cu zâmbetul pe buze, le spuse deţinuţilor: „Prieteni, pentru asta am
venit la voi: să vă arăt că cine cade se poate şi ridica.”

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- "Ce mâncare să fi adus oare?" se întrebă şoricelul
Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- "E o capcană în casă, e o capcană în casă!"
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- "Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze."
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- "E o capcană în casă, e o capcană în casă!"
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- "Îmi pare foarte, foarte rău, domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele."
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- "E o capcană în casă, e o capcană în casă!"
Vaca îi spuse:
- "Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine."
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot, ca acela produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului.
Ţăranul o duse cât putu de repede la spital şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua.
Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi. Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.
Morala: Data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.
Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.
Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei personae. Vieţile noastre se intreţes şi acest lucru nu este intamplător.
Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten.

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.
... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.

Aceasta este o poveste adevarata si trista.
E povestea unui baiat care iubea mult o fata. Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit, romantic: a facut un buchet dintr-o mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire.
Baiatul lucra intr-o companie si viitorul lui nu era stralucitor, cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna. Pana intr-o zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata. Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el, asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui. Ce sa mai zica baiatul? A simtit ca i se frange inima.
Dupa ce a recapatat incredere in sine, baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult. In final, dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor, baiatul si-a infiintat propria companie.
Daca incerci intr-una, n-ai cum sa cazi, isi spunea intotdeauna. Trebuie sa reusesc in viata!
Intr-o zi ploioasa, pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el. Chiar si sub umbrela, cei doi erau uzi. Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite. Cu inima batandu-i repede, s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa. Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi, ca avea propria lui companie, masina etc. Ca a reusit in viata!
Inainte ca sa-si dea seama, baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir. S-a dat jos din masina si i-a urmarit, apoi a vazut chipul fostei iubite zambind asa cum obisnuia sa–i zambeasca, intr-o fotografie de pe piatra unui mormant si alaturi, buchetelul din fasii de hartie.
Atunci l-au observat si parintii fetei. Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat? Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta, ci ca era bolnava de cancer. In inima ei, fata stia ca baiatul va reusi intr-o zi, dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui. Prin urmare a ales sa-l paraseasca. Fata le-a spus parintilor ca atunci cand va veni clipa sa plece, isi doreste ca buchetelul sa fie acolo, langa ea, in speranta ca poate, intr-o zi, soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire.
Baiatul a izbucnit in plans. E foarte dureros sa stai aproape de cineva, dar fara sa-l mai vezi, sa-l mai atingi, auzi vreodata.
O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme.
Morala:
La final, banii ca banii, dar iubirea este divina. In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi. Va veni o vreme cand numai amintirile vor ramane. Sa ne facem timp chiar acum si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei, ca-i iubim!

Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese telefonat pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie.
L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: “De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?”
Medicul a zâmbit şi a spus: “Îmi pare rău, nu eram în spital, şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba.”
“Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce aţi face??” a spus tatăl furios.
Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns: “Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă- “Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului.”- Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu.”
“A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor”, a murmurat tatăl.
Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit. “Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Şi fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. “Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!”
“De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase.
Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă: “Fiul său a murit ieri într-un accident de maşină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său.”
NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec.

Un băiat de 24 de ani privind pe fereastra unui tren striga...
" Tată, privește copacii care se duc în spatele nostru"!Tatăl a zâmbit,dar un cuplu de tineri stând în apropiere s-au uitat la tânărul de 24 de ani cu comportament copilăresc, cu milă.Dintr-o dată tânărul strigă din nou....."tată, privește cum norii aleargă cu noi "!
Cuplul nu a putut rezista și -l întreabă pe bătrân: "de ce nu-ți duci fiul la un medic bun"?
"Bătrânul a zâmbit și a spus:am făcut asta ,și acum tocmai ce venim de la spital...
Fiul meu a fost orb de la naștere ,el tocmai și-a recăpătat vederea astăzi...."
-Fiecare om de pe planetă are povestea lui.Nu judeca oamenii înainte de a-i știi cu adevărat.
Adevărul vă poate surprinde...

^
povestea imi aminteste de o patanie de-a mea...vara asta venea la biserica o femeie batrana care purta ochelari de soare, mi se parea foarte caraghioasa.
luna aceasta am vazut la biserica o alta femeie,tot batrana si care purta si ea ochelari de soare..."ia uite imi ziceam,noua moda,iarna cu ochelari de soare",adevarul e ca avea un aspect f. caraghios...ca sa aflu apoi ca femeia respectiva tocmai fusese operata la un ochi.

Meseria de mama
 

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă:
”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”.
"Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp.
Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă.
Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:
“Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică:
"Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...”
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctore executive superioare. Mătuşile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctore în arta de a face viaţa mai bună.
Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.
Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

Se povestește că, odată, o femeie care era mereu furioasă a mers la un călugăr zen și i-a cerut să-i spună cum să facă pentru a nu mai fi mereu în această stare în care le producea atat de multă nefericire în jurul ei, prietenilor, rudelor și își crea ei insăşi, probleme.
- Nu vreau să fiu furioasă! Dar nu mă pot abține!
Privind-o, călugărul a observat că era o doamnă extrem de bine îmbrăcată, elegantă si îngrijită şi era evident că era o persoană orgolioasă, care punea mare preț pe modul în care arăta. Asa că, i-a spus:
- Doamnă, tot ce trebuie să faceți este să purtați mereu la dumneavoastră o oglindă.Și, data viitoare cand vă înfuriați, scoateți oglinda și puneți-o în fața dumneavoastră.
Având încredere în spusele călugărului, doamna și-a pus oglinda în poşetă. Iar când inevitabilul s-a produs, când s-a înfuriat și a început să țipe la cineva, și-a reamintit și a scos oglinda:
- Aaaaa!, a țipat speriată. A fost șocată de imaginea pe care a văzut-o! Niciodată nu-și dăduse seama că putea să arate astfel!
Morala:Tot machiajul din lume nu pot face o femeie furioasă să arate frumos! Ca să nu mai spunem de un bărbat furios: el arată ca un monstru! A fost atat de tulburată de felul în care arăta, încât din acel moment nu s-a mai înfuriat niciodată!

Un ucenic si-a intrebat batranul dascal: Cate feluri de oameni sunt?
Batranul i-a spus: Sunt patru soiuri de oameni:
Cei care stiu si stiu ca stiu. Acestia sunt invatatii.
Cei care stiu, dar nu stiu ca stiu. Acestia sunt visatorii si trebuiesc treziti.
Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu. Ei trebuie ajutati sa invete.
Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de facut.

Un batran a fost intrebat de un frate:
- Pentru ce judec necontenit pe fratele ?
Batranul i-a raspuns:
- Pentru ca nu te cunosti inca pe tine insuti.
Cel care se cunoaste pe sine nu se mai uita la viata si faptele fratilor.

Trei adolescente erau preocupate zilnic de cum sa aiba niste maini tot mai frumoase. Isi impartaseau una alteia importanta unei creme sau a unei lotiuni.
Intr-o zi, celor trei fete care iesisera la plimbare si se odihneau in parc, li s-a alaturat o alta fata. Pentru ca ele conversau despre maini, fata nou venita si-a privit mainile. Avea bataturi din cauza muncii, iar unghiile erau nevopsite si nelacuite. A fost luata in deradere.
In acel moment a aparut in fata lor o batrana, care le-a rugat pe fete sa o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea cu ea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei fete i-au intors spatele, motivand ca exista riscul sa-si piarda frumusetea mainilor. Cealalta fata s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul.
Cand au ajuns sus, batranica prefacuta in inger, i-a luat mainile si i-a spus:
- Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii.

Intr-o zi, tatal unei familii primeste vestea ca trebuie sa ajunga urgent intr-un oras dintr-o tara vecina. Fara prea mari pregatiri, si-a luat sotia si copiii si a pornit la drum. Sotia, pentru ca nu reusise sa faca bagajul asa cum obisnuia, era nelinista si punea o multime de intrebari: "Cunosti drumul?", "Daca trebuie sa manacam, unde vom opri?", "Daca vom avea probleme cu masina, unde le vom rezolva?" etc.
Obosita de intrebarile adresate sotului, privi in oglinda si observa ca cei doi copii, aflati pe bancheta din spate, erau linistiti si admirau bucurosi peisajele. Observand cat de calmi erau, mama i-a intrebat: "Nu sunteti ingrijorati pentru aceasta calatorie?" Unul dintre ei a raspuns: "Conduce tata, de ce mi-as face griji?"
Acelasi lucru se intampla si in viata, suntem chemati sa ajungem la o destinatie. Daca avem credinta ca Dumnezeu ne conduce pe drumul unde suntem chemati, nu avem de ce sa ne facem griji.

Răsfoind o carte având drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat întâmplător peste o istorioară petrecută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, acolo unde la acea vreme trăia stareţul Serafim. Sfântul este celebru pentru minunile săvârşite, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conversaţia cu Nikolai Motovilov, căruia i-a arătat ce înseamnă dobândirea harului Duhului Sfânt. Istorioara din carte se referă la un alt episod. Se spune că un călugăr de aici era lovit de melancolie, încât nu putea să se ridice de jos. Întâlnindu-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit“ de marele stareţ, care i-a înţeles suferinţa de îndată. Pedagog subtil, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tânăr cum să-şi depăşească neputinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Paraclisului Maicii Domnului:€žUmple de bucurie inima mea, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului€œ.
În toate ceasloavele, titlul Paraclisului e însoţit de indicaţia: €žSe zice la întristarea sufletului şi la vreme de nevoie€œ. Acest lucru e de la sine înţeles, mai ales că grecescul €žparaclisis€œ înseamn㠀žmângâiere€œ. Precum citim în numeroase alte rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în necazuri. Teostirict Monahul, presupusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijlocitoare către Hristos, lucru ce se datorează curăţeniei sale duhovniceşti şi trupeşti, pentru care a şi fost aleasă de Dumnezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.
După ce a cântat acest tropar, Sfântul Serafim a adăugat: €žNu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toate! L-a înviat pe Adam! A eliberat-o pe Eva! A biruit moartea!“ Părintele a făcut astfel o scurtă incursiune biblică a motivelor pentru care Maica Domnului poate umple de bucurie inimile. Numai dacă ne gândim că întreg universul a căpătat o altă lumină după Întruparea lui Hristos înţelegem că Maica Sa este pur şi simplu bucuria întruchipată. Privind la Fecioara Maria ţinând pe Prunc în braţe, nu vedem numai o icoană a maternităţii, ci totodată pe cea a curăţiei, a iubirii şi a smereniei. La venirea Arhanghelului Gavriil cu vestea cea minunată, ea a răspuns: €žIată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!€œ (Lc. 1, 38), şi astfel a primit „plinirea bucuriei€œ, care este Hristos, Care a biruit toate, inclusiv moartea şi a înviat pe Adam, aşa cum spunea stareţul din Sarov.
Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fecioare, anume că a pierdut grija păcatului, o expresie care trezeşte nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne îngrijim să evităm ceva - or, în acest caz este vorba despre exact opusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau îndeobşte negative: ele înfierau ceva, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până şi în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa liniile unei vieţi morale în acelaşi mod, îngrijind ca omul să nu păcătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le d㠀žporuncă nouă“ ucenicilor: să se iubească unii pe alţii (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui mai vorbise şi altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut exemplu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, care nu s-a mai îngrijit de treburile sale şi nici de cutumele sociale, ci a sărit în ajutorul celui rănit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, porunca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde grija păcatului. Având în faţă pe aproapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greşeală. Grija păcatului s-a pierdut şi a început grija dragostei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.
Comentând apologia iubirii din prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o omilie devenită celebră în literatura creştină. El arată cum orice faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: €žÎntr-un cuvânt, primeşte această scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine€œ (Augustin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parţi, VII, 8).

Casa celor 1000 de oglinzi
 

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”.
Un caţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele late şi dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit, şi a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”.
În acelaş sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilaţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”.
Toate chipurile sunt oglinzi.

Bătrânul şi nepotul
 

A fost odata,tare demult,un batran…El locuia cu fiul sau, cu nora si
nepotul.Intr-o zi sotia fiului ii spuse:
“Auzi draga, hai sa ii amenajam un loc in grajd tatalui tau ca aici ne incurca… Asa o sa avem mai mult spatiu…”, sotul initial nu a vrut, dar pana la urma se lasa convins.
Cu un carlig de lemn il luara pe Batran si il transportasera in grajd.
Copilul care asistase la toata scena, se duse si lua carligul de lemn si il puse foarte bine in casa. Tatal vazandu-l il intreba :
- La ce iti trebuie acel carlig ?
- Pai, acum nu imi trebuie dar, si tu vei ajunge ca tataie, si atunci cu siguranta imi va trebui,raspunse copilul…
In urmatoarea clipa batranul fuse adus inapoi in casa si trai cele mai frumoase clipe!

Un satean calatorea intr-o zi spre targ; trecand printr-un sat iata ca i se rupse o roata de la caruta si incepu si ploaia. Un copil din sat il intreba:
- Unde te duci nene?
Cum omul era necajit si prea putin credincios, ii raspunse:
- Ma duc la dracu!
Copilul, intelept, nu zise nimic si se duse la treaba.
Omul, dupa ce isi drese caruta, pleca spre targ si-si vandu marfa pe care o avea. La intoarcere l-a apucat noaptea pe drum si iata ca in dreptul unei paduri ii iesi un hot in cale. Sateanul intreba:
- Cine esti?
Hotul raspunse:
- Sunt dracu!
Si cu arma intinsa ii lua toti banii din buzunar si disparu in noapte.
Dand bice cailor, sateanul isi aduse aminte de vorba ce o spusese si acum se mustra zicandu-si: “Iata am zis ca ma duc la dracu si la dracu m-am dus; bine ca nu m-am dus de tot!

Si din acel moment a luat hotararea sa nu mai spuna sa cheme cuvantul acesta spurcat. Venindu-si in fire, omul nostru s-a vindecat de acest pacat pentru toata viata.

Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase ?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora” - Sfântul Ioan Gură de Aur.

S-au întâlnit într-o după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului şi un ţăran din parohia sa. Cum l-a văzut, părintele l-a întrebat:
- Ieri dimineaţă am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ţi pese şi ţi-ai continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva ? Crezi că ai făcut bine ?
- Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce fac. Dumnezeu este puternic şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu vrea să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent de ce-aş face eu.
- Vai, fiule, cum poţi să vorbeşti aşa ?! - i-a răspuns cu blândeţe preotul. Ia spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare ?
- Păi, cum de unde, părinte ? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.
- Nu crezi că este la fel, fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale ? De ce te duci să munceşti la câmp ? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găseşti de-a gata pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai osteneşti ? Ţi se pare firesc ?
- Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii ?
- Aşa este, fiule, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o recoltă bună. E, tot aşa, dacă trăieşti fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar dacă ai mai greşit în viaţă, îţi iartă păcatul, iar la Judecată vei fi mântuit.
Aşa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aibă linişte şi bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în mântuire, tot astfel va căuta şi Dumnezeu ca şi tu să ai parte de toate acestea.
Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu un sfat sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenţi la tot ce întâlnim în viaţă, căci lumea toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.
“Numai cine îşi iubeşte aproapele, Îl iubeşte pe Dumnezeu” - Sfânta Scriptură.

Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
- A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
- Nu, în niciun caz.
- Dar, cine va sta aici?
- Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?
- E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă daruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
- Bine, şi atunci eu unde o să stau? A mai întrebat nemulţumit prinţul.
- Uite acolo, în cocioaba aceea!
- Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
- Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa... Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale... În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi, toţi, să procedăm ca prinţul din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: "Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim".
"Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te".

Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.
“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.

Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:
- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat:
- Bine, omule, ce-i cu tine aici ?
- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
- Da` crezi tu că poţi ?
- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate...
- Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine.
N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus:
- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi.
- Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi ?
- E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns ?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa...
Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...!
“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii” - Fericitul Augustin

Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!". Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!". Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?". Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte"

Întâlnim atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament pe scriitorii inspiraţi de Duhul Sfânt vorbind despre poporul lui Dumnezeu ca despre turma oilor cuvântătoare. V-aţi întrebat vreodată de ce vrea Domnul să ne asemene oilor? Oare de ce nu au fost alese alte animale?
Pilda de astăzi sper să ne descopere misterul.
De îndată ce a fost creată, oaia a descoperit că era cel mai slab animal. Mereu îi tremura inima, nu cumva să fie atacată de alte animale mai puternice şi mai fioroase. Nu ştia defel cum avea să se apere. Se întoarse la Creatorul său şi Îi povesti ce pătimea.
Vrei ceva ca să te aperi?, o întrebă cu blândeţe Dumnezeu. Da, răspunse oaia cu sfială.
Ce ai zice de o pereche de colţi ascuţiţi? Oaia dădu din cap dezamăgită: Cum aş putea să mănânc aşa din iarba fragedă? Şi apoi, aş avea o înfăţişare înfiorătoare.
Crezi că ţi-ar ajuta mai degrabă nişte gheare puternice?
A, nu, spuse oaia dezaprobator. Poate mi-ar veni cheful să le folosesc şi când nu s-ar cuveni.
Ai putea atunci să ai saliva înveninată, propuse Domnul cu răbdare.
Nici pomeneală, zise oaia. Aş fi urâtă şi alungată de toţi, aşa cum se întâmplă cu şarpele.
Dar de două coarne tari ce ai zice?
O, nu… Căci atunci nu m-ar mai mângâia nimeni. Dar, pentru a te apăra, ai totuşi nevoie de ceva care să facă rău celor care te atacă. Eu să fac rău cuiva? Nu, n-aş putea în ruptul capului. Mai degrabă rămân aşa cum sunt…
Noi, fiinţele umane, suntem cumva asemenea oilor. Nu avem colţi ascuţiţi şi nici saliva înveninată. Pentru că nu răutatea, ci umanitatea ne ocroteşte, acea capacitate de a-i iubi pe ceilalţi şi de a primi iubirea pe care doresc să ne-o ofere cei din jurul nostru. Nu duritatea ne dăruieşte pacea, ci tocmai blândeţea, aceea îi face pe cei de lângă noi să dorească a ne învălui cu iubirea lor. Adevărata putere a omului constă în blândeţea sa. ( după o pildă din vol. „Doar vântul o ştie“, Bruno Ferrero )

Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic. Dacă ţi-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment. Diavolul mizează adesea pe descurajarea noastră şi pe abandonarea speranţei. De aceea Sfântul Apostol Pavel numeşte speranţa printre virtuţile capitale. Speranţa este fiica răbdării. De aceea Scriptura spune c㠀žprin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre€œ (Luca 21, 19).
Se povesteşte că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat un pachet care nu fusese pus spre vânzare. L-a întrebat pe diavol: €žDe ce?€žPentru ca aceasta este cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea. Pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, atunci sigur îl am în mână!€œ
(Adaptare după o pildă din vol.€žTâlcuri noi la texte vechi€œ, Mitropolit Antonie Plămădeală)

Cum să faci să fii trecut în cartea vieţii?
 

Au venit la Părintele nişte femei, iar una din ele, căzând în genunchi, plângea la picioarele lui, întrebându-l ce să facă pentru a se mântui. – Nu plânge soră, căci tu eşti trecută în cartea vieţii, îi spuse Părintele.
Cealaltă întrebă ce să facă ca să fie şi ea trecută în cartea vieţii, la care Părintele i-a răspuns:
– Trebuie să citeşti mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Doamne, să nu mă lipseşti pe mine de binele Tău cel ceresc”. Toată ziua şi toată noaptea să umbli la biserică şi Dumnezeu se va îndura, dacă vei discuta cu El în gând.
Apoi, ele au plecat cu sufletele liniştite.
Sfântul Lavrentie de la Cernigov

Sau...sa te duci la Sfanta Liturghie savarsita duminica :)

Si fara sau merge perfect , adica şi ,şi !:)

Desigur,foarte corect :)

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:
- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule, că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
- Păi, vezi, băiatul meu...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Când eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător, diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar aşa va afla linişte şi bucurie în viaţă.
"Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!"

Intr-un sat traia un om foarte sarac ce avea multi copii.El a plecat sa-si castige painea in alt sat din apropiere.Dupa o saptamana de lucru, a primit drept plata pentru munca lui un sac de grau.S-a bucurat bietul om, caci sapte guri flamande il asteptau acasa.Cu sacul in spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea saracul pe arsita dogoritoare, sufland din greu.Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac.Deodata, a vazut venind prin praful soselei o trasura frumoasa trasa de patru cai.In lumina soarelui, hamurile telegarilor si hainele vizitiului sclipeau de-ti luau ochii.Un domn, imbracat in haine scumpe sedea in trasura, in fata.Saracul orbit de atata frumusete si bogatie privea uimit si nu-i venea sa creada ca trasura se opri in dreptul lui;iar bogatul intinzand mana ii spune:

- Da-mi si tu ceva !

- Dar eu sunt sarac, domnule, nu am nimic de dat.

- Da-mi si tu ceva! a vorbit din nou bogatul.

Saracul l-a privit ingandurat.

- Da-mi si tu ceva! a cerut a treia oara, strainul.Pentru a scapa de el, nevoiasul a dezlegat sacul si luand cu zgarcenie un bob, l-a intins, zicandu-i:

- Iata, tine o farama din painea copiilor mei! Bogatul primi bobul si facu semn vizitiului sa mearga inainte.Porni cu povara pe umeri si saracul.Ajuns acasa, a rasturnat boabele din sac pentru a le trimite la moara.Dar mare a fost mirarea tuturor cand vazura stralucind in gramada rasturnata, un graunte de aur.Acum se facu lumina in mintea omului si pricepu ca darul lui - un bob de grau - ii fusese intors inmiit, prin trimisul lui Dumnezeu.

O !De-as fi fost mai darnic, cat de multe boabe de aur as fi avut acum !De ce nu am dat un pumn, macar !

La vremea cernerii vietii noastre se va pune in balanta si ceea ce puteam sa facem si n-am facut; de cate ori puteam sa ajutam si ne-am lenevit.Vom raspunde pentru nepasare, pentru indiferenta fata de aproapele care este la stramtorare si la necaz.Duhul de jertfa, buna intelegere fata de semenii nostri, ajutorul, rugaciunea pentru ei, toate vor fi boabe de garu din aur curat si lamurit in traista faptelor noastre bune.Astazi lumea mai mult ca oricand, are nevoie de pocainta, de intelegere, de compatimire si de modele demne de urmat.

Ajuta-ne, Doamne, sa ne bucuram alaturi de cei fericiti, sa plangem alaturi de cei necajiti, dar sa ne rugam cu lacrimi fierbinti pentru noi insine si pentru intreaga lume ratacita ! Amin !

Intr-o mare localitate se zidise o biserica frumoasa, dar pentru terminarea ei si a anexelor mai trebuiau vreo zece mii de arginti.Cei din consiliul bisericii stateau intr-una din zile,stateau sub turla bisericii si se sfatuiau si se tot intrebau de unde sa ia banii necesari finalizarii lucrarilor.Se gandeau la oamenii cei mai instariti din oras, care ar putea sa ajute biserica, se tanguiau de zgarcenia acestora si de necredinta lor.Dar stand ei asa de vorba, deodata cazu intre ei o grinda mare de lemn care scapase de sus dulgherilor, dar - iata ! minune mare, pentru ca aceasta nu a lovit pe nimeni si toti au ramas nevatamati, dar foarte speriati.Atunci acela de care fusese cel mai aproape nenorocirea, zise cu mare glas :"Dau eu cinci mii de arginti, caci, iata era sa mor !"Apoi, imediat dupa acesta sarira si ceilalti care fusesera in aceesi situatie si dadura diferenta de suma pana la zece mii de arginti.Astfel petrecandu-se, suma de bani se stranse imediat, desi pana mai devreme niciunul nu gasise in buzunar si in constiinta sa dea vreun ban bisericii, ci din contra, barfeau pe cei bogati pentru zgarcenia si necredinta lor.Dar iata ca inspaimantati de ceea ce li se putea intampla, si-au dat seama de faptele lor si au gasit de indata suma necesara pentru finalizarea bisericii.

Prin aceasta Dumnezeu le-a mustrat necredinta, proasta purtare si chiar zgarcenia.E bine sa gandim fiecare dintre noi la cate situatii de acest gen suntem supusi in viata si reactionam exact ca cei din povestea de mai sus !

Povestea Gheron Iosif despre un calugar imbunatatit pe nume Teofilact, pe care l-a cunoscut in Muntele Athos, ca tinea cu strasnicie la respectarea programului de viata si a ordinii. Se pare ca ar fi spus unui frate ce dorea sa se nevoiasca alaturi de el: "Asculta, fiule, daca vei ramane cu mine, vreau ca in viata ta sa ai o randuiala si un program, pentru ca fara acestea nu te faci calugar. Priveste in jur lucrurile noastre, asa cum ti le spun: acolo este urciorul nostru, alaturi ceasca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii si celelalte, precum le vezi. Vreau sa le gasesc totdeauna acolo. Daca din intamplare faci vreo greseala, prima data iti voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oara. Daca continui pentru a treia oara neoranduiala, te voi ruga sa-ti iei lucrurile tale si sa pleci, ca macar pe mine sa nu ma tulburi, daca tu nu vrei sa te folosesti".

Zicea avva Avraam despre unul din cei de la Sketis ca era copist si nu manca paine, la care a venit un frate rugandu-l sa-i copieze o carte. Dar batranul avand mintea la cele ceresti, scrise sarind randuri intregi si nedespartind cuvintele. Iar fratele, luand cartea si dorind sa desparta cuvintele, gasi unele sarite. Si ii spuse batranului:
- Avvo, sunt randuri lipsa.
- Hai, fa-le intai pe cele scrise, si vino apoi sa le scriu si pe celelalte.

Sunt randuri lipsa

Zicea avva Avraam despre unul din cei de la Sketis ca era copist si nu manca paine, la care a venit un frate rugandu-l sa-i copieze o carte. Dar batranul avand mintea la cele ceresti, scrise sarind randuri intregi si nedespartind cuvintele. Iar fratele, luand cartea si dorind sa desparta cuvintele, gasi unele sarite. Si ii spuse batranului:
- Avvo, sunt randuri lipsa.
- Hai, fa-le intai pe cele scrise, si vino apoi sa le scriu si pe celelalte.