Mulţumesc frumos pentru postarea ta pertinentă şi bine documentată .
Doamne ajută !:1:

Cu mulţi ani în urmă, istoria spune că ţăranii din Germania erau necăjiţi din cauza recoltelor sărace. Aşa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduieşte-ne să ne dai întocmai ceea ce Îţi cerem, şi ploaie, şi soare, atunci când dorim noi“. Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga şi s-au înapoiat bucuroşi la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, şi grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Şi porumbul crescuse înalt şi promitea o recoltă bogată. Dar când timpul secerişului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristeţe. Au văzut, spre mirarea şi necazul lor, că porumbul nu avea nici un ştiulete, iar grâul, des şi galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade şi erau plini doar de frunziş. „O, Doamne! au strigat ei, neînţelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-aţi cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne şi fructe?“
„Pentru că nu aţi cerut şi vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.
Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieţii le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniştea uşoară, ci îmi tot îmboldesc conştiinţa şi adeseori mă aduc în genunchi.“

Cu aproape un secol în urmă, în micuţul port Savannah din statul american Georgia, un tânăr a acceptat o slujbă care-i era imperios necesară, dar presupunea un inconvenient: lucrul în izolare de oameni. Tânărul deservea o staţie de carantină, aflată pe o insuliţă în mijlocul râului Savannah. Aici, vapoarele care intrau în port transmiteau prin semnale informaţii privind starea de sănătate a echipajului înainte de a-şi continua drumul pe râu până la oraş. Tânărul avea o soră pe nume Florence, o fată liniştită şi timidă, care a acceptat să îşi însoţească fratele şi să întreţină gospodăria. Cu timpul, ea s-a obişnuit să facă semne vapoarelor care treceau – cu batista sau cu o eşarfă în timpul zilei, ori cu un felinar, noaptea. Navigatorii singuratici răspundeau şi ei cu semne şi, treptat, în porturile din întreaga lume, s-a răspândit povestea fetei care niciodată nu lăsa o navă să treacă fără a o saluta.
Florence Martus a îmbătrânit şi a murit, dar astăzi pe râul Savannah se află o statuie turnată în bronz care o înfăţişează fluturând o eşarfă deasupra capului, cu câinele ei credincios alături. Statuia reprezintă un monument dedicat omului care, peste prăpastia singurătăţii ce-i desparte pe semenii lui, întinde mâna chiar şi necunoscuţilor, spunând: „Ştiu că eşti acolo. Nu-mi eşti indiferent. Îţi doresc numai bine“.
De ce oare nu putem fiecare din noi să facem acelaşi gest în numele lui Hristos? Nu avem nevoie de eşarfă sau de lanternă. Uneori, un simplu zâmbet prietenesc e de-ajuns. Şi, mai devreme sau mai târziu, dacă perseverăm, oamenii ne vor observa şi vor fi mai întâi surprinşi, apoi intrigaţi, pentru ca în cele din urmă să ne întoarcă zâmbetul.

Într-una din naraţiunile lui Vasile Voiculescu intitulată „Ciorbă de bolovan“ este prezentată imaginea unui sat cu numele Flămânzii Vechi. În acel cătun uitat de lume şi parcă şi de Dumnezeu, unde copiii mâncau humă şi coajă de copac măcinată, poposeşte un străin misterios, trudit de drum şi istovit de arşiţă. Intră în vorbă cu primii oameni pe care-i întâlneşte şi cere de mâncare. Dar nimeni nu-i oferă nimic. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din câteva locuri fusese gonit cu vorbe urâte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea; nu se tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Omul nostru a colindat tot cătunul în căutarea unui blid de mâncare, însă toţi locuitorii erau necăjiţi, flămânzi, aşteptând nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau, alţii ocărau pe diavol, dădeau vina pe soartă, îşi blestemau viaţa.
Străinul lăcrimă văzând sărăcia în care se zbăteau cei nevoiaşi şi chemând la sine câţiva copii le spuse că vor mânca de acum înainte alt soi de bucate, şi anume ciorbă de bolovan. Da, aţi auzit bine, ciorbă de pietroi. Într-o căldare mare împrumutată din sat, străinul puse o piatră albă, curată, după care adăugă câteva găleţi de apă. Apoi îngenunche în bătătură şi rosti Tatăl nostru. Oamenii se strânseră ca la iarmaroc, uimiţi de gestul necunoscutului care cu puţină slănină, sare, două-trei legume, o poală de păpuşoi sătură tot satul cu ciorba lui.
Deşi îşi ostoise foamea, mulţimea totuşi era cuprinsă de frământare. Nu înţelegeau cum se săvârşise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum a putut ieşi o ciorbă atât de gustoasă?
E de prisos să vă spun cine era străinul. Hristos venise la cei oropsiţi şi apăsaţi, aşa cum Însuşi mărturiseşte în Evanghelie, pentru a-i odihni. În fiecare duminică şi sărbătoare Mântuitorul ne cheamă din nou la masă, la cina Lui. Să nu-L respingem, ci asemenea celor din povestirea lui Voiculescu, să prânzim la ospăţul gătit de El, unde ni se oferă spre mâncare şi băutură trupul şi sângele Lui. Să nu uităm cine e gazda acestei mese sfinte şi că noi suntem invitaţii lui Dumnezeu.

Povestea spune că o femeie săracă cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră, a auzit o voce misterioasă care i-a spus: „Intră şi ia tot ce îţi doreşti, dar nu uita ceea ce este mai important. Aminteşte-ţi că după ce vei ieşi, peştera se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de această oportunitate, dar nu uita ceea ce-i mai important“.
Femeia a intrat în peşteră şi a găsit multe bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, a aşezat copilul pe o stâncă şi a început să strângă de zor tot ce putea duce. Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: „Mai ai doar puţin timp. Ia seama să nu uiţi ceea ce este mai important.“ Curând, femeia, încărcată de aur şi de pietre preţioase, a fugit afară din peşteră şi dintr-odată o lespede grea a închis accesul spre grotă.
Atunci femeia şi-a amintit că a uitat copilul înăuntru, dar intrarea era blocată pentru totdeauna. Mirajul bogăţiei a durat puţin, dar disperarea nu a părăsit-o până la mormânt.
La fel se întâmplă de multe ori şi cu noi. Avem un număr de ani pentru a trăi în această lume şi o voce ne aminteşte mereu: „Nu uita ce e mai important!“ Şi cele mai importante sunt valorile spirituale, familia, viaţa, educaţia, bunul-simţ, adevărul şi demnitatea de om. Dar goana după câştig, după averi şi plăceri ne fascinează într-atât încât uităm ceea ce este mai important. Aşa ne risipim timp şi nesocotim esenţialul, ceea ce ne îmbogăţeşte sufletul. Să nu uităm niciodată că viaţa în această lume trece repede şi că moartea vine când ne aşteptăm mai puţin. Iar când poarta vieţii se închide pentru noi, regretele nu ne mai folosesc la nimic.

Uitarea e socotită un păcat atunci când nu mai realizăm cine suntem cu adevărat, când dispreţuim demnitatea la care am fost ridicaţi de Dumnezeu prin creaţie. Ce facem dacă nu ne trezim nicicum din această letargie prin propriile forţe? Cum putem să ne întoarcem acasă? Şi ce mai reprezintă acest cuvânt: acasă? Acasă înseamnă alături de familia ta. Pilda de astăzi ne pune în faţă puterea învierii pe care o trăim atunci când ne aducem aminte de cei ce ne-au născut şi crescut, de părinţii noştri.
O văduvă şi cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucăţică amărâtă de pământ. În apropierea terenului lor locuia un bogătaş care a ridicat un stăvilar ce oprea toată apa râului aflat în preajmă. Familia văduvei era în pericol. Un teren uscat nu aduce nici un fel de recoltă. În mai multe rânduri fratele cel mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar fraţii lui erau prea mici. Aşa că primul a plecat printre străini ca să muncească. A lucrat timp de câţiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea bani acasă, prin mijlocirea comercianţilor cu care intrase în legătură. Pentru ca nici mama, nici fraţii săi să nu se simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieţilor în schimb împlinirea unor treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre fraţii săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaşte, nu fără o oarecare şovăire, pentru că anii lăsaseră urme.
Mezinul a spus: „Aveai părul negru“. „Da, dar am îmbătrânit“, zise cel plecat din familie.
„Noi nu suntem negustori, a spus unul dintre băieţi. De ce am avea un frate negustor?“
„M-am îngrijit de voi cât aţi fost mici, a mai adăugat cel mai mare dintre fraţi. Îmi aduc aminte cum visaţi să dărâmaţi stăvilarul ca să vină apa.“ „Eu nu mai ţin minte. Despre ce apă vorbeşti?“, a zis cu dispreţ cel de-al treilea dintre fiii văduvei. „V-am trimis bani şi aşa v-aţi putut descurca“, a continuat fratele în vârstă. „Bani? Niciodată. Am câştigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot, şi astfel am trăit.“
Văzând că n-o scoate la capăt cu fraţii lui, cel plecat la negustorie era uimit de refuzul acestora în îndreptarea lucrurilor. „Nu avem nevoie de apă ca terenul nostru să fie bun pentru agricultură, îi replică un alt frate. De pe pârloaga asta uscată eu adun vreascuri şi surcele. Cu ele aprind un foc lângă care vin călătorii să se încălzească. Ei mă plătesc. Banii îmi ajung să-mi duc zilele.“
Fratele cel mare din nou a încercat să le aducă aminte că ei trebuie să muncească ogorul lor care dădea roadă bogată când apa râului din împrejurimi nu era zăgăzuită. Dar ei nu mai ştiau şi nici nu mai doreau asta. Mâhnit de faptul că nu era recunoscut de ei, fratele întors acasă a apelat la ultima soluţie. Le-a spus: „Ca să vă daţi seama că sunt fratele vostru, am să vă spun cum arăta mama noastră.“ Deşi murise de mult timp, iar imaginile despre ea erau învăluite în ceaţa timpului, totuşi amintirea mamei din sufletele celor cinci fraţi nu se ştersese nicidecum. Ea a biruit, fraţii şi-au primit cu bucurie pe cel mai în vârstă dintre ei şi au înviat sufleteşte.

Iubirea te face să vezi
 

Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără şi frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit şoferului şi pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puţin timp în urmă. O greşeală medicală o azvârlise brusc, pe neaşteptate, în lumea întunericului, a nemulţumirii, a frustrării şi a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simţea acum condamnată, devenind o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exerciţiu frustrant şi istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei.
Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi situaţiilor imposibile, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
Susan era terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineaţă cu maşina, deşi lucrau în părţile diametral opuse ale oraşului. Dar aşa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor şi prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde ştiu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofiţerului să audă aşa ceva, dar ştia ce trebuie să facă. I-a promis soţiei sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoţit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o să se bazeze pe celelalte simţuri. Dar a venit şi ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulţumit lui Mark pentru dragostea şi răbdarea lui, şi-au luat rămas-bun şi pentru prima dată fiecare şi-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, şoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe şofer de ce i-a spus aşa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi aşa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreşte de peste drum cum coborâţi din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceţi strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă face cu mâna şi pleacă cu taxiul! Sunteţi o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când nu-L găsim cu privirea!

Nimeni nu e indiferent la cuvintele sau gesturile care-i vizează propria persoană. Când te cerţi cu cineva şi îi spui lucruri pentru care după aceea trebuie să-ţi ceri iertare îi provoci o rană. Iar atunci când persoana este foarte sensibilă, s-ar putea ca relaţia să fie compromisă iremediabil. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează în epistola sa: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată, puţin foc, şi cât codru aprinde!“ (Iacov, 2, 5).
Mesajul pildei de astăzi este acesta: nu daţi prilejuri de ceartă, ca să nu regretaţi mai apoi!
A fost odată un băiat cu un caracter dificil. Mai mereu făcea ceva ca părinţii lui să fie supăraţi. Comportamentul lui nu se îndrepta şi copilul mergea din rău în mai rău, iar părinţii erau deznădăjduiţi şi obosiţi de atâtea observaţii făcute odraslei lor. Într-o zi, aceştia i-au adus un săculeţ plin de cuie şi i-au spus ca pentru fiecare nemulţumire adusă lor, băiatul să bată câte un cui în uşa de la intrarea în casă. Fiul a promis să facă întocmai. Nu se sinchisea el de cuiele bătute în uşă. Săptămânile treceau, cuiele se înmulţeau. Privind totuşi într-o zi uşa, băiatul a tresărit. Atât de mult să îşi supere părinţii? Trebuia făcută o schimbare. Cu timpul a descoperit că mult mai bine este să te controlezi decât să-ţi răneşti părinţii. Şi a venit ziua când băiatul nu a mai bătut nici un cui în uşă. S-a dus prin urmare la mama sa ca să-i spună isprava lui şi să-i făgăduiască îndreptarea. „E minunat ce faci, pentru fiecare faptă bună poţi scoate câte un cui din uşă.“ În scurtă vreme nu mai era nici un cui înfipt în lemnul uşii. Atunci, fericit, copilul s-a întors bucuros la mama sa pentru a-i da vestea cea mare.
Ea a zâmbit, după care i-a spus: „Da, e adevărat, cuiele au dispărut, însă urmele lăsate în uşă au rămas. Fii deci atent la oamenii din jurul tău. Sileşte-te pe cât poţi să nu-i mâhneşti fiindcă un cuvânt sau un gest nelalocul lor pot conta foarte mult. Şi după aceea nimic nu va mai fi ca la început“.

Există un proverb care spune: „Pe marea liniştită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică şi marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înţelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănţuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte şi pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă şi nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduieşte totul atât de iscusit încât scapă de primejdie. Pilda de azi ne vorbeşte despre mândrie, despre răbdare în ispite şi iubire părintească.
Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat şi i-a zis că este ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde şi, părăsindu-şi locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină eşti aşa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus şi m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire şi, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, şi nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta cărunteţelor şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduieşte atât prin silinţă omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruieşte-mi numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta“. Şi a făcut fratele aşa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărţit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Şi stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să înveţe la bătrâneţile sale ceea în lungă vreme n-a învăţat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiţi“. Iar după ce a sfârşit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind săgeţi asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace şi încolo, ca într-o beţie, până ce nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale ca şi tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înţelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci şi ce pricină te-a tulburat aşa de tare?" Iar bătrânul, simţind că sfântul cunoaşte ale sale, n-a zis nimic de ruşine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta şi de aici înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te socoteşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înţeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâţi la moarte şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge şi inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

Trei tineri, scăpaţi dintr-un naufragiu, au reuşit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei şi-au organizat viaţa aşa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum şi-au dat seama că nu cunoşteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Ştiau că Dumnezeu este Treime, aşa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiţi-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiaţii de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la ţărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicaţiilor hărţilor unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului şi pasagerii au coborât de pe vapor şi s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninşi de ani şi de aşteptare. Între cei sosiţi cu vasul se afla şi un episcop care a vorbit cu de acum băştinaşii insulei, întrebându-i ce rugăciuni ştiu. Ei i-au răspuns: „Ştim doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duşi la biserică. Şi i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns şi că sunt în primejdie să-şi piardă mântuirea. Aşa că i-a povăţuit să înveţe măcar Rugăciunea Domnească. Aşadar, i-a învăţat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceştia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariţia lor. Gândiţi-vă că toată lumea îi socotea morţi de multă vreme. Nici nu ştiau cine mai trăia din neamul lor. Aşa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacţie pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord şi i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-aţi răzgândit? Vreţi să vă întoarceţi înapoi în ţările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduşi în faţa ierarhului, aceştia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învăţat şi ne temem să nu ne pierdem mântuirea, aşa cum ai spus Preasfinţia Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învaţă-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul îşi dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o ştiau deja. Pentru că acele puţine cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiţi-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credinţa şi forţa inimilor lor, covârşeau orice altă rugăciune. Numai aşa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceţi-vă înapoi şi rostiţi-vă mai departe rugăciunea voastră de la început şi mântuiţi-vă în Domnul şi vă rugaţi şi pentru noi!“

Cum îţi vei pregăti aripile aici, aşa vei zbura dincolo, spunea nu cu mult înainte să intre în veşnicie părintele Petroniu de la Schitul Prodromu din Muntele Athos. Şi aripi puternice îţi vor da numai circumstanţele dificile ale vieţii. Prosperitatea materială atrage invariabil pe toţi către acel dolce farniente atât de primejdios pentru o viaţă autentică în Hristos. Comoditatea face rău tuturor şi împiedică urcuşul spre noi cuceriri în devenirea fiinţei noastre.


Pilda de astăzi ne va dovedi că lucrurile stau astfel nu doar pentru oameni, ci şi în cazul tuturor vieţuitoarelor pământului.
Odată, o mamă vultur zbură până în vârful unui munte înalt. Acolo, în mijlocul stâncilor, hotărî să-şi construiască cuibul. Coborî în vale şi culese crengi pline de spini din copacii care creşteau acolo în număr mare. Făcu drumuri multe până ce, în sfârşit, încheie de lucrat cuibul din ramuri. Apoi merse din nou în vale, ca să găsească muşchi moale cu care să căptuşească pereţii cuibului.
După această operaţie, vulturica rămase în cuib până când singurul său ou se sparse şi puiul ieşi la lumină. Era aşezat la adăpost şi căldură în cuibul plin de muşchi. Zi de zi, mama sa făcea drum după drum ca să-i aducă mâncare din vale.
Puiul de vultur crescu repede. În curând îşi pierdu puful şi pene strălucitoare, albe şi negre, îi acopereau acum trupul puternic. Ajunsese aproape adult. Tânărul vultur era acum pe deplin fericit. Stătea la căldură, în siguranţă, iar mâncare primea din belşug. Îi plăcea să privească peste marginea cuibului, la încântătoarea privelişte de sub el.
Într-o bună zi însă, mama sa făcu un lucru ciudat. Începu să smulgă, bucată cu bucată, muşchiul din cuib, iar spinii ieşiră la iveală şi începură să-l înţepe pe vulturul cel tânăr. Acesta începu să se agite. Parcă voia să spună: „De ce faci asta? Dacă m-ai iubi nu ai face aşa ceva!“
Dar vulturica nu răspundea deloc la neliniştile fiului ei. Continuă însă să smulgă muşchiul. În cele din urmă, durerea provocată de spini deveni atât de puternică, încât tânărul vultur se aruncă din cuib. Prinse sub aripi curentul de aer şi se avântă fără teamă în înaltul cerului.
Numai datorită durerii reuşise vulturul să devină o fiinţă a înălţimilor, pentru care îl crease Dumnezeu. Să vă amintiţi de această poveste ori de câte ori viaţa vă va smulge muşchiul din cuib!

Suberb, dar ce ne facem cu corvoada perpetuă a extincției „mușchiului din cuib”? Adică, nu durerea provocată de părăsirea mușchiului din cuib, ci urmele de mușchi de pe mâini și de pe picioare, care îngreunează zborul, tendința de a fi spre casă și acasă, aproape de cei dragi care nu au început zborul? E crucea ce trebuie să o porți? E da, OK, crucea celor mai mici / mari și încă, în plus=+-minus, crucea ta? Ferice de cine o poartă! De aceea, e frumoasă ortodoxia: rolul tău se desăvârșește prin ceilalți!

Frumoase şi adevrăte cuvinte ai scris , dragă Călin , la care adaug insăşi rugaciunea din semntăura ta :

"Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru toate, pentru fiecare zi și pentru moartea ce va veni, Te ascult, Doamne și nici măcar după ascultare, nu-mi da mie, ci numai după voia Ta, ajută-mi părtaș să fiu binecuvântărilor Tale, acum și întru împărăția Ta. Amin. "

Un adevărat exemplu de credinţă , demnitate şi patriotism !
Multumesc Calin şi : Doamne ajută !:1:

Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăţie, frumuseţe… şi pe deasupra cu un mare talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca nişte profeţii; el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde trăia. Cei cu prisos de avuţie, care preţuiau viaţa mai mult după măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 şi 1900.
Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea englezească. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii şi am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferinţă şi de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra, şi tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătuşat, osânditul se îndrepta spre închisoare şi toţi gură-cască râdeau pe seama lui.
Arbitrul tuturor eleganţelor îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalţi puşcăriaşi.
I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neaşteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“
Şi lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile şi suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul care habar n-avusese ce sunt durerea şi lacrimile, simţi că-şi pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.
Ieşit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenţie: „Cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopţii aşteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va şti să preţuiască toate bucuriile vieţii, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“

Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat într-o dimineaţă la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să lucreze după cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
„Spune-mi ce ai făcut cu piersica pe care ţi-am dăruit-o?“
„Ce să fac, am mâncat-o şi îţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat apoi sâmburele, l-am pus în pământ, în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.“
„Bine ai făcut fiule, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.“ „Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce ai făcut cu piersica ta?“
„Am mâncat-o. A fost delicioasă…“ „Şi apoi?“ „Apoi am aruncat sâmburele şi m-am dus în casă, de unde am mai luat câteva, pentru că muream de poftă.“
„Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi lacom. Lăcomia nu este de dorit între oameni.“
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, l-a întrebat ţăranul pe cel de-al treilea fiu al său.
„Nu ştiu ce gust a avut, pentru că n-am mâncat-o. Am vândut-o pe zece bani în târg. Uite-i!“
„Fiule, îi replică ţăranul, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă, şi mai ales ceea ce ai primit de la părinţi.“
Ajungând cu întrebarea la ultimul băiat, acesta îi răspunse: „Nici eu nu ştiu cum era piersica.“
„Cum, şi tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilul pe genunchi şi i-a spus: „Nu ştiu ce vei face în viaţă, dar ştiu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

Plângem, când vedem că "dintru cei ce mor" aduc ofrandă sfinților, vei fi creștin, fiule, adu' rostu' poamelor...Fiule, fii TU!

Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui şi rămânându-i un copilaş de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Şi n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinţi este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat şi plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat şi a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuţi în patimi şi ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi aşa, bătrâne, şi te tânguieşti? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupeşti ale lumii acesteia. L-ai învăţat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învăţat şi smerenia? Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăţia lui om mare şi sfânt. Cu acest gând trufaş a murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalţă pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârşitul zilelor pieirea copilului.

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munţi era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deşi implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe fraţi. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile convieţuirii cu fraţii întru nevoinţă. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am şi făcut. Ţi-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îţi va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ţi probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, şi nu în pustie. Crezi că poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ţine minte că numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat şi până la sfârşitul vieţii şi-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Şi aşa a scăpat de iritare.

Venind odată avva Daniil într-o mică aşezare din deşertul egiptean, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii care ne stă înainte şi spune-le că sunt aici!“ Pentru că era acolo o mănăstire de maici care se zicea a avvei Ieremia, unde locuiau ca la trei sute de surori. Şi s-a dus ucenicul şi a bătut. Iar portăriţa i-a spus: „Mântuieşte-te! Bine-ai venit! Ce porunceşti?“ El i-a zis: „Cheamă pe maica stareţă, căci voiesc să-i vorbesc“. Atunci ea i-a zis: „Nu se întâlneşte cu nimeni niciodată, ci spune-mi ce porunceşti şi îi voi spune“. Şi fratele i-a răspuns: „Avva Daniil al Schitului este aici“. Iar ea, auzind, a deschis porţile şi a ieşit alergând, asemenea şi tot soborul, şi scufiile şi camilafcele lor le-a aşternut de la poartă până unde era bătrânul, plecându-se la picioarele lui şi sărutând urmele paşilor lui. Şi intrând ei înăuntru, în mănăstire, a spălat stareţa cu mâinile ei pe cei doi pe picioare, iar apa din lighean a turnat-o pe capetele surorilor şi al ei. Atunci bătrânul a întrebat: pe noi ne au la evlavie surorile sau sunt aşa totdeauna? Iar ea a zis: „Totdeauna aşa sunt roabele tale, stăpâne, roagă-te pentru noi“. Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curţii dormind, plină de praf şi zdrenţăroasă. Şi a spus bătrânul: „Cine este aceasta care doarme aici?“ Şi una din surori a zis: „Este beţivă şi ce să-i facem nu ştim, că a o scoate din mănăstire ne temem de osândă, iar de o vom lăsa, sminteşte surorile“. Zis-a bătrânul ucenicului său: „Ia ligheanul cu apa cu care ne-am spălat şi-l aruncă asupra ei.“ Iar el făcând aşa, s-a sculat sora ca dintr-o beţie. Deci a zis stareţa: „Stăpâne, totdeauna aşa este“. Şi luând pe bătrân, au intrat în trapeză şi au mâncat. Dar, mergând ei ca să se odihnească, zis-a eremitul ucenicului său: „Du-te şi vezi unde doarme beţiva aceea care zăcea în mijlocul curţii“. Şi s-a dus de a văzut şi a venit de i-a spus că la capătul grajdurilor avea sălaşul acea soră. A răspuns avva Daniil către monahul cel tânăr: „Priveghează cu mine în noaptea aceasta“.
Şi după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său şi mergând la grajduri au văzut pe beţivă că s-a sculat. Ea şi-a întins mâinile la cer şi lacrimile ei curgeau ca pârâul, iar metanii bătea necontenit până la pământ. Deci a zis avva către ucenic: „Cheamă pe stareţă încetişor!“ Şi mergând a chemat-o pe ea şi pe alte două surori şi toată noaptea au privit cele ce făcea beţiva. Iar dimineaţa, când au căutat-o, n-au mai găsit-o, căci aflase că fusese descoperită. Dar mergând pe când dormea bătrânul, i-a furat toiagul şi pieptarul şi a deschis poarta mănăstirii lăsând un bileţel la încuietoarea uşii: „Rugaţi-vă şi mă iertaţi de orice v-am greşit“. Şi s-a făcut plângere mare în mănăstire. Şi a zis bătrânul eremit: „Eu pentru dânsa am venit aici, căci acest fel de beţivi iubeşte Dumnezeu“. Şi toate se mărturiseau bătrânului, spunând fiecare ce i-a făcut ei şi cum au batjocorit-o. şi făcând sihastrul rugăciune, s-a dus cu ucenicul la chiliile lor, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu, Celui ce ştie singur câţi robi ascunşi are.

Într-un ţinut din Normandia, Franţa de astăzi, o doamnă bogată şi-a cumpărat mai mult pământ pe care şi-a construit un castel impunător, cu slujitori dichisiţi şi grădini frumoase.
Cu timpul, femeia s-a împrietenit cu nobilii din partea locului şi cu preotul a cărui biserică o frecventa în fiecare duminică. Miluia pe săraci, ajuta şi biserica. Acolo auzise din gura slujitorului lui Dumnezeu cuvintele: „Cine îşi dă, lui îşi dă. Cât dai, atâta ai! Cu cât dai, cu atâta te vei întâlni dincolo, în veşnicie!
Văzând nobila doamnă că predica preotului nu era prea ascultată, s-a gândit să-l ajute în propovăduire, făcându-şi prietenii mai receptivi la îndemnul acestuia. Cum a procedat? Într-o zi, femeia se deghiză cu multă artă într-o cerşetoare. Îşi schimbă vocea şi mersul, pornind în sat după căpătat, prefăcându-se că este bolnavă şi neputincioasă. A trecut pe la toţi locuitorii satului, şi la cei bogaţi, şi la cei săraci. Primii au dat-o afară, refuzând-o brutal, au asmuţit câinii pe ea. Alţii i-au dat ceva din resturile slujitorilor lor sau din mâncarea pe care o aruncau. O bucată de mămăligă mucegăită, un colţ tare de pâine, o roşie stricată, un pumn de făină e tot ce a primit femeia noastră. Ea mulţumea şi strângea totul în traistă. O săptămână întreagă a cerşit femeia, bătând la porţile conacelor boiereşti, ale notabilităţilor locale, ale gospodarilor, dar şi ale săracilor. Din mâinile ultimilor se întorcea adesea cu daruri mai consistente decât cele căpătate de la bogaţi.
Dar duminica următoare cerşetoarea redeveni femeia bogată care era de fapt, anunţând o mare recepţie la castelul ei. Era invitată la chermeză toată lumea, marile familii nobiliare, dar şi oameni mai săraci.
În seara recepţiei la porţile castelului erau aliniate cele mai scumpe trăsuri, ce purtau oameni bogaţi, îmbrăcaţi cu haine alese şi toalete elegante. Aceştia au fost primiţi într-un salon imens. Săracilor, invitaţi şi ei la petrecere, le erau teamă să păşească pe covoarele persane care acopereau pardoseala de marmură. Dar doamna îi pofti şi pe ei într-o încăpere, unde pe masă erau bucatele cele mai extravagante. Sufrageria somptuoasă unde stăteau bogaţii avea mesele deocamdată goale. Nobilii înfumuraţi şi mândri de marea cinste aşteptau bunătăţile culinare rafinate. Luară loc, şi atunci intrară servitorii, îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu mănuşi albe şi frac, purtând tăvi de aur şi argint. Depuseră înaintea fiecărui invitat o coajă de pâine uscată, un boţ de mămăligă mucegăită, câţiva cartofi stafidiţi şi câte alte nimicuri de care te apuca scârba numai privindu-le. Toţi nobilii rămaseră înmărmuriţi. Nu ştiau ce să creadă. Gândeau că doamna gazdă a încurcat saloanele văzând mesele cu bunătăţi la care se instalaseră săracii. Erau gata să se scandalizeze, să protesteze ofensaţi de marea batjocură. Ce se întâmplase?
Răspunsul gazdei i-a lămurit pe toţi: „Nu, nu am încurcat saloanele. Săracilor, voi m-aţi miluit cu ce aţi avut mai bun, din sărăcia voastră. Ba mi-aţi cerut şi iertare pentru că nu mi-aţi putut oferi ceva mai bun. Iar vouă, nobililor şi doamnelor distinse, v-am pus înainte ceea ce am primit când am fost pe la porţile şi uşile voastre. Eu sunt cerşetoarea care v-a vizitat săptămâna trecută, implorând milostenie de la voi. Nu cred că mă veţi judeca prea aspru. Fiecare dintre voi are în faţă şi primeşte înapoi ceea ce a dat el însuşi pentru acest banchet. Ce a dat, lui şi-a dat. Cum s-a onorat, e onorat şi la masa mea. După dreptate! Aşa va fi şi în Împărăţia cerurilor.”

Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor şi conte rus, s-a întrebat odată: Cât pământ îi trebuie unui om? Ştiţi că pe vremuri, dar şi astăzi, cu mai multă fervoare unii au cumpărat cât mai mult pământ. Dacă numărul de hectare însemna atunci prestigiu, astăzi pământul este cumpărat nu pentru a fi muncit, ci pentru a fi revândut mai târziu la un preţ mai bun.
Adunarea de terenuri întinse pentru puţini înseamnă însă şi lipsirea multora de o suprafaţă din care ei să-şi scoată hrana zilnică.
Tolstoi a scris o parabolă în legătură cu această temă intitulând-o chiar aşa: „Cât pământ îi trebuie unui om“.
Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ şi i-a spus că vrea şi el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, şi atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiţie, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.
Iar omul a pornit să-şi cucerească pământul. Şi a mers, şi a mers, şi a mers. Se uita şi la soare, se uita şi la pământul din faţă. Îşi tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc şi înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Şi a mers până când şi-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfinţit, dar Pahomie era încă departe de hotar.
În sfârşit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă şi pământul, dar şi mia de ruble, a reuşit să facă ultimul pas şi, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reuşise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat şi inima şi a murit pe loc. Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpaţi-i o groapă de doi metri lungime şi un metru lăţime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om şi nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“

În timpul războiului dintre China şi India din 1962, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune avva Iacov în Pateric.

În timpul războiului dintre China şi India din 1962, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor -, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Eşti desăvârşit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune Avva Iacov în Pateric.

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. De aceea, prietenul său l-a întrebat: „Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?“ „Bineînţeles că nu“, a răspuns bogătaşul. „Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?“ „Ar fi, desigur, o nedreptate.“ „Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?“ „Cum aşa?“, se indignă omul. „Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?“ „Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni de care tu ar trebui să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit. El nu se hrăneşte decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi fapte bune. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt. Îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi cu adevărat drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.“

Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

Un turist american în vizită prin Europa a făcut o excursie prin munţii Italiei. Acolo a întâlnit tăietori de lemne care sortau buşteni pe malul unui râu. Aceştia le dădeau drumul unor buşteni pe apă, iar pe alţii îi trăgeau deoparte, pentru a fi transportaţi la o fabrică din apropiere şi folosiţi ca material pentru mobilier. Curios, turistul l-a întrebat pe unul dintre tăietorii de lemne: „De ce păstraţi doar anumiţi buşteni şi în funcţie de ce faceţi selecţia lor?“
Tăietorul i-a răspuns: „Copacii pe care i-am ales pentru mobilier sunt cei care au crescut pe vârful muntelui. Acolo au fost încercaţi de vânturi puternice şi furtuni, de zăpezi şi viscole. Rezistând la toate acestea, lemnul lor a căpătat o calitate superioară şi poate fi folosit pentru a face mobilă bună. Buştenii pe care îi trimit în vale, pe apă, sunt de calitate inferioară. Au fost copaci crescuţi la adăpost, în văi, şi nu au avut de înfruntat condiţii potrivnice.“
Nu se aplică oare pilda aceasta şi la vieţile noastre? Nu suntem oare şi noi puşi la încercare de vânt puternic, de zăpezi grele, de furtuni - împrejurări dificile, poveri, supărări? Când se ivesc problemele, oare ar trebui să ne retragem din faţa lor? Să fim nerăbdători, temători, anxioşi? Sau trebuie să aşteptăm ca Dumnezeu să Îşi urmeze scopul de a ne face mai puternici şi mai pregătiţi pentru a-L sluji?
Să nu uităm că scopul vieţii nu este fericirea, ci sfinţirea omului. Hristos nu ne-a spus să căutăm fericirea, ci să fim sfinţi. În aceste condiţii, necazurile şi suferinţa nu sunt inevitabile?

La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieţii?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.
„Am să vă răspund.“ Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă, şi spuse: „Pe când eram copil, am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el şi am fost încântat să văd cum reuşeam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înţeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în toată viaţa mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, blândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în mine“.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viaţă dacă nu trăim neglijent şi o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăştie pretutindeni lumină, cu condiţia să nu rămânem în întunericul egoismului.

Mulţumit de peştii pe care-i prinsese într-una din zile, un pescar se odihnea pe scăunelul lui, lângă debarcader. Un om bogat, vizitator din afara orăşelului, plimbându-se pe acolo şi văzându-l pe pescar odihnindu-se, îl întrebă:
- Nu e prea devreme pentru relaxare? De ce nu eşti la ora asta în larg, la pescuit?
Fără să se tulbure de faptul că bogatul nu dăduse nici măcar bună ziua, pescarul răspunse:
- Am prins cât îmi trebuie pentru astăzi… aşa că acum pot sta bucurându-mă de această zi frumoasă.
- Dar dacă ţi-ai folosi acest timp la pescuit, ai putea prinde mai mulţi peşti, apoi i-ai putea vinde şi ai face o grămadă de bani, îi spuse bogatul.
- Şi apoi? spuse pescarul.
- Păi, răspunse bogatul, după ce ţi-ai aduna destui bani din vânzări, ai putea să-ţi cumperi o barcă mai mare, care te-ar ajuta să mergi mai în larg şi să prinzi peşti mai mari. În felul ăsta ai face şi mai mulţi bani.
- Şi apoi? întrebă pescarul.
- Apoi ai putea să-ţi cumperi mai multe bărci, ai putea prinde mii de peşti, ai putea să faci mii de dolari şi într-o bună zi, să ajungi bogat ca şi mine.
- Şi apoi? întrebă pescarul.
- Apoi, ai putea pur şi simplu doar să stai şi să te bucuri de viaţă aşa cum fac eu, spuse bogatul.
- Dar omule, grăi pescarul, nu tocmai asta fac şi eu acum?

Pilda de astăzi ne învaţă să fim atenţi la ceea ce socotim amănunte nesemnificative în existenţa şi munca noastră.

Un prieten l-a întrebat într-o zi pe Michelangelo, vestitul artist al Renaşterii italiene, ce mai lucrase la o anume statuie de când se văzuseră ultima dată. „Am nuanţat un pliu, am şlefuit un fald al mantiei, am evidenţiat un muşchi de la umăr.“ Cam acesta a fost răspunsul lui Michelangelo. „Dar astea sunt mărunţişuri“, îi replică prietenul. „E adevărat, dar perfecţiunea vine din lucrurile mici, iar perfecţiunea nu e un mărunţiş.“
Artistul avea dreptate. Uneori, când ne gândim ce urmări cumplite au unele lucruri mărunte, suntem ispitiţi să credem că nu există lucruri mici.

Un bătrân şedea odată la marginea unei oaze de la intrarea într-o cetate aflată în deşert. Un tânăr se apropie de el şi îl întrebă: Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii tu?
Egoişti şi răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt pelerin s-a apropiat de omul nostru şi i-a pus aceeaşi întrebare: Abia am sosit în ţinut. Cum sunt oamenii pe aici? Înţeleptul îl chestionă aşa cum făcuse şi cu primul venit: Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii? Am trăit acolo printre oameni buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni şi cu greu i-am părăsit.
Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, îl linişti bătrânul.
Dar un negustor care îşi aducea prin preajmă cămilele la adăpat auzise discuţiile avute de înţelept cu cei doi sosiţi la porţile cetăţii. Şi atunci când cel de-al doilea pelerin se îndepărtă, se întoarse spre bătrân şi îi zise mustrător: Cum poţi să te comporţi astfel? Ai dat două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-au adresat-o două persoane.
Nu am greşit cu nimic, îi spuse calm înţeleptul. Am răspuns fiecăruia după cum se cuvine. Orice om poartă lumea sa în propria-i inimă. Cel care nu a găsit nimic bun în trecut acolo unde a trăit, nu va găsi nici aici ceva bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

Un om a căzut odată într-o fântână, de unde nu reuşea să iasă. Fântâna era lângă o staţie de autobuz, aşa că omul credea că se va găsi repede cineva care să-l scoată din adânc. Să vedem însă ce s-a întâmplat.
O persoană aparent miloasă trecu pe acolo şi-i spuse celui neajutorat: „Îmi pare foarte rău pentru tine. Îţi împărtăşesc durerea şi sunt alături de tine“, după care plecă.
Îşi făcu apariţia un om politic care era implicat în rezolvarea problemelor sociale. Privind la omul necăjit, zise: „Era de aşteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru“. Apoi îl părăsi pe cel păţit, înfundându-şi mâinile în buzunarele de la pantaloni.
Un altul, privind peste ghizdul fântânii, comentă: „Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-un puţ“.
Încă un om politic respectabil, de data asta din partea opoziţiei, se arătă preocupat să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului, criticându-l pentru că nu toate fântânile din ţară sunt acoperite cu capac.
Trecu şi un ziarist. Îi făgădui omului din fântână să scrie un articol de opinie într-o publicaţie, duminica următoare.
Un umorist venit şi el la fântână şi îi spuse celui din adânc: „Bea o cafea. Te va mobiliza şi vei reuşi să ieşi“.
Şi au urmat mulţi indivizi care s-au perindat pe lângă sărmanul om şi l-au părăsit fluierând. În final, un coşar, cu suflet mare, îi întinse omului o frânghie şi îl salvă pe cel aflat la ananghie.

Un filosof stoic mărturisea: „Îl porţi în tine pe Dumnezeu şi nu-ţi dai seama că-l murdăreşti, fie cu gândurile tale întunecate, fie cu faptele tale rele. Dacă ţi-ai imagina că eşti în faţa lui Dumnezeu Însuşi nu ai avea curajul de a face nici o faptă necugetată pe care o plănuieşti acum. Dar înaintea lui Dumnezeu care sălăşluieşte ascuns în tine, care pe toate le vede şi le aude, nu roşeşti în a gândi şi a realiza răul, tu fiinţă umană, care nu eşti conştient de propria ta natură…“
Conştienţi că Îl avem pe Dumnezeu în noi, toată dorinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre armonia cu acest Dumnezeu care e prezent în noi. Noi trebuie să vrem ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Concordanţa sau armonizarea cu voinţa lui Dumnezeu face fiinţa umană liberă şi dă sensul demnităţii sale: „Eu sunt liber şi prieten al lui Dumnezeu, deoarece Îl ascult în deplină libertate“.

Fiecare persoană cu care ne întâlnim şi orice eveniment care ni se întâmplă nu sunt puse în viaţa noastră fără vreun rost anume. Din toate e bine să descifrăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne transmită, fiindcă lumea este o carte pe care dacă vrem să o înţelegem trebuie să o citim în cheie dumnezeiască. O zicală mai puţin întâlnită în zilele noastre, dar care adună mult adevăr spune că „frumuseţea e în ochii privitorului“. Depinde deci cu ce ochi priveşti ceea ce te înconjoară. Şi nu numai atât. Capacitatea de a sesiza frumosul e strâns legată de gradul de libertate la care ai ajuns.
Îmi aduc aminte de răspunsul dat cu mult umor de părintele Cleopa de la Sihăstria unui tânăr care trăia la oraş. Acesta l-a întrebat: „Ce să fac dacă văd mergând pe stradă o fată foarte frumoasă? Să-mi întorc privirea în altă parte, să mă uit în sus?“ „Nu, a fost răspunsul marelui duhovnic. Pentru că s-ar putea să cazi într-o gură de canalizare lăsată fără capac.“ Te poţi uita la ea şi să-ţi spui: „Dacă Dumnezeu a făcut oamenii atât de frumoşi, oare cât de minunat este El?“
Legat de această temă am citit o întâmplare care s-a petrecut în Antiohia primelor veacuri creştine. Pe lângă câţiva episcopi a trecut un alai de comediante. Între ele se afla cea mai frumoasă şi aleasă artistă, împodobită cu veşminte scumpe şi giuvaieruri rare. Femeia avea capul şi umerii dezgoliţi şi numai un văl subţire pe deasupra. Episcopii, văzând-o, au murmurat şi şi-au întors capul de la o asemenea privelişte, ferindu-şi ochii ca de vederea unei mari necuviinţe. Un singur slujitor al lui Hristos nu şi-a întors privirea de la ea, ci dimpotrivă, mai cu stăruinţă s-a uitat la femeia cu pricina. A privit-o cu multă atenţie. Colegii lui au rămas fără cuvinte. Atunci Sfântul Non, căci el era episcopul nonconformist, i-a întrebat: „Oare nu aţi înţeles nimic din vederea marii ei frumuseţi?“
Ceilalţi ierarhi nu i-au răspuns. Atunci Sfântul Non, stăruind, le-a zis: „Eu tare m-am folosit de vederea ei şi cred că Dumnezeu o va pune să ne judece pe noi şi episcopia noastră. Câte ceasuri o fi petrecut femeia aceasta în odaia sa, scăldându-se şi împodobindu-se, ca frumuseţea trupului ei să fie fără pată! Şi aceasta numai ca să placă oamenilor! Iar noi, care-L avem pe iubitul cel mai de preţ, pe strălucitul Mire la care nu cutează a privi Heruvimii, nu ne împodobim sufletele şi nu ne îngrijim aşa de mult să ne spălăm întinăciunea ticăloaselor noastre suflete“. După multă rugăciune din partea Sfântului Non, femeia, pe numele ei Margareta, s-a botezat şi a devenit Sfânta Cuvioasă Pelaghia, sărbătorită în Biserica Ortodoxă la 8 octombrie. Să fim conştienţi că atunci când persoanele sau lucrurile sunt transparente pentru noi şi prin ele întrezărim ceva aflat dincolo de material, suntem departe de a păcătui.

Soimul
 

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat supusul
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.


Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

Casa Celor 1000 de oglinzi
 

Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale.
După aceea, prietenul său l-a întrebat:
- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineînţeles că nu, a răspuns bogătaşul.
- Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?
- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu” (Sfântul Tihon).

Un om cu adevărat mândru este cel care nu recunoaşte asupra sa nici un fel de lege, de autoritate, nici a lui Dumnezeu şi nici omenească; acesta îşi este sieşi lege. În viaţa Avvei Dorothei există o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire. Acolo i s-a spus că în obşte vieţuieşte un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei. El nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit şi ocărât. Experimentatului Dorothei nu i-a prea venit să creadă ceea ce auzise despre faima tânărului şi l-a invitat pe monahul cu pricina la el în chilie. „În ce chip reuşeşti, în pofida tinereţii tale, să nu te revolţi atunci când eşti înjosit, ponegrit sau batjocorit?“ îl întrebă stareţul. Călugărul tânăr îi răspunse: „De ce m-aş revolta la lătratul unor câini?“
Cam aşa îi socotea el pe cei care-l necăjeau. Starea sufletească a monahului nu era smerenia şi împăcarea, ci libera opinie, nesupusă nici condamnării oamenilor şi nici măcar judecăţii lor. Nu-l interesa ce spun alţii despre el, îşi era sieşi judecător şi măsură a tuturor lucrurilor.

Sinceritatea Rugăciunii Copiilor
 

Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el gasește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindca, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeți literele?
- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le puna în ordinea care trebuie……
”Şi I-au zis: Auzi ce zic aceştia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)