Forum Crestin Ortodox - La capataiul unui muribund!

Pentru majoritatea dintre noi, viata ne pune la dispozitie multe ocazii prin care sa intelegem rostul nostru pe aceasta lume. Spuneam pe un alt topic despre un foarte bun prieten de familie bolnav de cancer, ce abia implinise 41 de ani.
Barbat chipes, bland, romantic si extrem de sociabil, nu stiu daca a refuzat pe cineva vreodata cand i s-a cerut ajutorul. Casatorit, doi copii - o fetita de 6 ani si un baiat de 9.
Ne stiam de foarte multi ani, pe cand nici nu eram casatoriti, iar dupa ce a cunoscut-o pe cea care avea sa-i devina sotie am devenit un grup omogen, petrecandu-ne serile pana tarziu, cantand la chitara, mancand nuci cu paine sau sunca cu ceapa, si band must sau, mai tarziu vin fiert... De curand ne-am amintit de toate acele seri cand nu aveam atatea griji ca cele de astazi.
Acum vreo doua saptamani, la cateva zile dupa serbarea zilei de nastere, sotia lui ne-a sunat sa ne grabim ca e rau... Am mers in graba si l-am pazit toata noaptea, dar prezenta noastra il insenina, ii dadea incredere si speranta fiindca de fiecare data crizele dispareau ca prin farmec, iar noi ne pomeneam glumind si chiar razand. O rugasem pe sotia mea sa nu mai planga fiindca Dumnezeu are planul Lui, iar egoismul nostru ii poate aduce bolnavului mai multa suferinta. Dimineata plecam sa pregatim copii pentru scoala dupa care ne grabeam la serviciu.
Pe parcursul acestor doua saptamani au fost cateva astfel de nopti cand am vegheat intreaga noapte si ma intrebam cum poate sotia lui sa reziste atator nopti nedormite...
Vineri seara am mers cu inca o familie de prieteni care voiau sa-l mai vada o data si sa-si ia ramas bun, fiindca noi cei din culise stiam ca e o chestiune de zile. Apoi am ramas din nou doar noi trei de veghe - sotia lui, sotia mea si eu! Mama lui a stat un timp, dar cand a vazut cat sufera, a preferat sa plece in jurul orei 22.00.
In jurul orei 2.00 a inceput agonia. Nu am mai asistat niciodata si nu stiam cum este dar nici nu-mi era teama. Ceva imi spunea in sufletul meu cu mult timp in urma, pe cand eram inca in Londra si am aflat ca are cancer, ca eu voi fi in final alaturi de el. Ne-am asezat in genunchi, sotia lui incercand sa citeasca din rugaciunile speciale ale acestor momente. Cum nu avea putere din cauza lacrimilor, sotia mea a continuat.
Vedeam cum se lupta, parca exact ca in randurile scrise in acele rugaciuni. Privirea nu mai era ca cea de pana atunci, ci rece, adanca, patrunzatoare. Vorbea intr-una, iar noi incercam sa intelegem ce spune, fiindca acele cuvinte nu mai intrau in aria noastra de cunoastere. Din cand in cand o striga pe sotie, iar ea incerca sa inteleaga ce vrea. De fapt el nu mai vorbea de mult cu noi. Noi eram doar niste martori care NU puteam vedea ceea ce vedea el. "Nu pot sa trec!" spunea. Apoi iar cuvinte fara sens... "Mai lasa-ma putin!" ... "Ah...ce frumos!" Din cand in cand deschidea ochii si ne fixa pe fiecare in parte spunandu-ne ceea ce noi oricum nu intelegeam. Nici nu stiu daca noi mai eram NOI pentru el sau el vedea cu totul altceva. Incet-incet "marul lui Adam" i se ridica in sus.
Pe la 5.30 a inceput o noua agonie, si iarasi ne-am asezat in genunchi, sotia mea incepand din nou sa citeasca. I-am aprins lumanarea din nou si i-am asezat-o in mana iar el o strangea cu o forta neobisnuita, avand in vedere ca mai inainte cu cateva ore spunea ca are mainile si picioarele grele ca plumbul. Pentru cateva clipe, la 5.50, sotia lui a iesit la toaleta, iar el a inspirat adanc si s-a oprit. Pentru prima oara am izbucnit in plans. I-am facut semnul crucii si i-am zis "Dumnezeu sa te ierte!" Sotia lui a intrat, iar cand l-a vazut, a inteles si a izbucnit in hohot de plans. O a doua respiratie a urmat, ceea ce ne-a surprins fiindca nu stiam cum se intampla. Am rugat-o pe sotie sa continue sa citeasca si oricum nu mai erau decat cateva fraze pana la sfarsitul rugaciunilor. Dupa alte 20 de secunde, o ultima respiratie, aranjandu-si fatza intr-o expresie mai linistita ca cele de pana atunci dupa care s-a terminat. I-am inchis ochii si gura si ne-am focalizat pe sotie care parea panicata, derutata, neputincioasa. Am dat telefoane si in scurt timp casa a fost plina cu cei care urmau sa-l scalde, sa-l imbrace si sa-l aseze in sicriu...

Imaginile acelei nopti n-o sa le uit niciodata si parca mi-au mai completat o parte din lacunele privitoare la trecerea catre cele vesnice! Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte fiindca a fost cel mai bun, mai iubitor si mai milostiv om pe care l-am cunoscut vreodata!