Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Povesti adevarate , de prin lume adunate ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16163)

cristiboss56 13.03.2017 01:43:37

Din colecția :" Minunile Arhanghelului Mihail "
 
Se terminase Sfânta Liturghie, mergeam spre biroul bisericii. Cu timiditate, m-a abordat un bărbat de vârstă mijlocie, acompaniat de o doamnă simpatică:

‒ Părintele Evstratie?

‒ Da, ce ați dori?

‒ Părinte, am venit din Australia și am vrut să vă vedem și să vă mulțumim deoarece nu ne-ați uitat și ne-ați trimis periodicul. Desigur, călătoria noastră se datorează harului Sfântului Arhanghel Mihail ce ne-a salvat de la o moarte sigură și am venit să i ne închinăm și să-i mulțumim din toată inima noastră.

Părinte, noi am primit periodicul ortodox de la dumneavoastră, „Arhanghelul”. Este adevărat că-l așteptăm cu multă dorință și nerăbdare, pentru că este singurul lucru pe care-l primim din țara noastră, revista aceasta ne întărește duhovnicește. În primul rând, cel mai mult așteptăm să citim noua minune a Sfântului Arhanghel, care apare pe prima pagină a fiecărei ediții.

Noul periodic îl primiserăm vineri, iar duminică dimineața am hotărât să mergem la slujbă la biserica Sfinților Arhangheli, departe de acolo unde locuim. Toate mergeau bine și pe drum discutam despre noua minune pe care tocmai o citiserăm în periodic. Soția mea, într-un oarecare moment, a început să citească paraclisul Sfinților Arhangheli, iar traseul nostru era astfel plăcut. Auzind paraclisul, încercam să ne rugăm ca și cum ne-am fi aflat în fața icoanei Arhanghelului, pe care-l știam din cărțile publicate și din periodicul dumneavoastră. Nu veniserămm niciodată în Mantamados. Mergeam foarte încet, pentru că drumul avea multe curbe.

La un moment dat, într-o clipă, am pierdut controlul mașinii și ne îndreptam spre o prăpastie. Frâna nu funcționa. Ceea ce am reușit a fost să strig cu toată puterea sufletului meu: „Arhanghelul meu Mihail, salvează-ne!”. La marginea drumului exista un mic stâlp. Am încercat să intrăm în acesta, poate astfel ar fi oprit, însă am trecut pe lângă el. Îndată ce am depășit acel stâlp, am strigat din nou: „Arhanghelul meu!”. Și atunci, o, Dumnezeul meu!... Îl vedem pe Arhanghel, la fel ca în fotografie, însă întreg, în picioare, arătându-ni-se aievea, în fața mașinii. Și-a ridicat mâinile și ne-a oprit mașina!

Când am deschis portierele să ieșim, am văzut una dintre roțile din față cum era cu totul în aer, mașina se balansa, în timp ce jos se căsca prăpastia. Am ieșit teferi din mașină și ne-am rugat plini de recunoștință Sfântului Arhanghel Mihail, fără să mai schimbăm vreo vorbă între noi, gândindu-ne amândoi la ceea ce văzuserăm și la experiența cutremurătoare prin care trecuserăm.

În puțin timp, s-au strâns destui șoferi, care se minunau că am fost salvați și vroiau să ne ajute. Mașina noastră nu pățise nici o daună. Câțiva oameni au adus niște funii, au legat-o și încercau să o tragă înapoi, pe teren sigur. Când au legat-o, un oarecare curajos a deschis portiera, a intrat înăuntru și a pornit motorul. Au pornit și celelalte două mașini de care era legată mașina mea și au încercat să o tragă. Mașina mea însă nu se mișca deloc. Toți eram nedumeriți. Ceilalți oameni mi-au spus să aducem o macara, pentru că altfel nu se poate. Atunci eu mi-am făcut semnul Sfintei Cruci și am zis: „Arhanghele al meu, salvează-mi mașina după cum ai și oprit-o. Scoate-o din punctul acesta periculos”.

Și fără să-mi fie teamă, crezând că Arhanghelul este împreună cu mine, intru în mașină și pornesc. Am apăsat pedala, iar mașina a început ușor-ușor să se miște în spate, roata care era în aer prinzând asfaltul fără să fie ajutată de celelalte mașini. Toți și-au făcut semnul Sfintei Cruci și au început să aplaude. Astfel, fără nici o pagubă, atât noi, cât și mașina, ne-am continuat drumul, după ce le-am mulțumit oamenilor pentru marea lor bunăvoință de a ne ajuta.

Ajunși la biserică, i-am rugat pe Sfinții Arhangheli să ne învrednicească să venim în Mantamados și să-i putem mulțumi Arhanghelului Mihail chiar în fața icoanei sale, să aprindem o lumânare mare, ca de înălțimea noastră.

Iată, părinte, de aceea ma venit, pentru că experiența pe care am trăit-o nu putem s-o comparăm cu cele pe care le-am mai auzit sau despre care doar am citit. Vă rugăm să scrieți această minune în periodic, pentru ca toți creștii ncare o vor citi să se întărească în credință și să înțeleagă cât de mari ocrotitori și păzitori sunt arhanghelii și îngerii!

cristiboss56 14.03.2017 14:49:06

Din povestirile Părintelui Cleopa :
 
Toți Sfinții naționali români, care s-au sfințit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal, în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în Nordul Moldovei, în Bucovina, toți aceștia au fost de mare folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credință, în timpul războaielor și nu numai. Au luptat cu credință să păzească sfânta noastră țară și Biserica națională și tot poporul român. Ei au reușit acestea nu numai cu cuvântul, ci și cu viața și cu trăirea lor. Ați văzut ce făcea Ștefan cel Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era multă credință și multă apropiere între conducătorii țării și între Sfinții Români, sihaștri și stareți și teologi ai țării. Puteți să verificați acestea. Toți voievozii noștri cei mai vestiți, care au intrat în istoria națională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel Mare, cel Bătrân, care se odihnește la Mănăstirea Cozia și a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie: „Aici odihnește Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Țări Române. Și mama lui a fost călugăriță.

Ștefan cel Mare a domnit patruzeci și șapte de ani și mama lui, Doamna Maria Oltea, a murit tot călugăriță la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareș. Ați văzut? Alexandru cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistrița, acolo unde este ctitor și Ștefan cel Mare și Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. Patru ctitori sunt acolo. Fiecare își făcea mormântul într-o mănăstire cu gândul: „Dacă mor, apărând țara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari. Aici a trăit paisprezece ani Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au viețuit Sfinți mari: starețul Voronețului, care a trăit la Secu și Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de călugări de Mănăstirea Neamț și a pus temelie pentru Mănăstirea Secu. Prin aceste locuri, atunci când am venit eu aici, în pustie, în munți, erau cincizeci de sihaștri. Atunci când te duceai la el, îți spunea pe nume, cum te cheamă. Și mai erau douăzeci și șapte de maici, printre care și Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la București și avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat șaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici și avea obrazul ca o cămașă albă. Mă întreba: „Știi Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin munți.

Dacă veți merge în munți, veți vedea câte urme de bordeie și de peșteri sunt, pe unde au stat sfinții. Câți pustnici am găsit noi prin peșteri! Era o călugăriță Magdalena, care avea zece ucenici și erau aici la Muntele Pârlitura. Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, Maica Zenovia, Maica Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câți pustnici erau! Am întâlnit un episcop rus, pe nume Ion, însoțit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept și s-a uitat la mine. Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat și câinii nu au lătrat la el. Și mi-a zis pe nume. Și i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregătești, că la primăvară pleci la Domnul”. Și fratele meu în luna mai a murit. Așa sfinți au trăit prin aceste zone.

Știți ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oștire și puterea celui din pustie întru multa rugăciune”. Căderea celui din obște este prin neascultare și căderea celui din liniște este în măsura în care împuținează pravila și acestea pentru că te rugai zi și noapte și credeai că ești un sfânt al sfinților. Îți ajungea un cartof și puține urzici făcute cu apă și te întăreai cu puterea Lui Dumnezeu și a Maicii sănătății și dobândeai lungimea vieții. „Mânca-v-ar Raiul!”.

cristiboss56 20.03.2017 01:00:00

Un tânăr dornic de aleasă învățătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

— Părinte, dați-mi, vă rog, o carte din care să pot învăța cel mai bine cum trebuie să fie un creștin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa și s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ținând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru*lui. Văzându-l mirat, i-a spus:

— Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam*nă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni.

Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce știe să-și poarte crucea, poartă cu el, în același timp, harul și iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruiești celui drag, nu o faci cu tristețe și cu reținere, ci cu bucurie și entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citești cu ochii și a cărei învățătură să îți lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul și a cărei învățătură îți va lumina întreaga viață.

(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde și povestiri creștin-ortodoxe, Editura Aramis, p.31)

cristiboss56 21.03.2017 12:34:58

Afierosindu-se Domnului încă de la vârsta de 12 ani, Părintele Proclu intră în mănăstirea Sihăstria, unde îi va avea ca povățuitori duhovnicești pe Părinții Paisie și Cleopa, pe care adesea îi amintea în aproape toate sfaturile și pildele sale. Din anul 1949 face parte din vestita obște de la mănăstirea Slatina, renumită prin rânduiala și acrivia monahală, unde îl are drept prieten și sfătuitor de taină pe Părintele Arsenie Papacioc. Odată cu decretul din 1959 însă, când monahii sunt alungați din mănăstirile lor de către conducătorii atei, Părintele Proclu primește binecuvântare de la Părintele Cleopa pentru a se retrage în viața de sihăstrie, trăind în viață de asceză și nevoințe pustnicești. Aflând de darurile sale duhovnicești, cu care l-a răsplătit bunul Dumnezeu, mulți oameni au început să-i calce pragul smeritei sale chilii, simțind ajutor și răspuns în problemele lor sufletești și trupești.

În ultima parte a vieții sale, împovărat de crucea bolii, a petrecut împreună cu sora sa de trup, Maica Filofteea, care l-a îngrijit cu multă dragoste, chiar dacă nici pe dânsa nu o mai ajutau puterile trupești. Nici așa însă Părintele nu a închis ușa dragostei pentru pelerinii ce îl căutau neîncetat și s-a străduit, pe cât i-a fost în putință, până la cea din urmă suflare, să mângâie cu sfatul, să binecuvinteze cu rugăciunea, să potolească întristarea celor ce apelau la al său ajutor. Prin purtarea de grijă a unor ucenici fideli și prin bunăvoința maicii starețe de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă, Părintele, îngrijorat și de starea precară de sănătate a surorii sale, primește să fie ajutat și îngrijit de măicuțele de la mănăstirea Paltin. Una din maicile, care au avut bucuria să fie primită în ucenicia Părintelui Proclu, ne relatează cu multă sensibilitatea duhovnicească câteva momente patericale trăite alături de Părintele smerit și rugător de la poalele munților Neamț.

Lângă Părintele Proclu:

Anul trecut am avut bucuria de a primi de la maica stareță, binecuvântarea să am grijă de părintele Proclu și de sora lui, maica Filofteia. Primele cuvinte cu care părintele m-a întâmpinat când am ajuns acolo, au fost: „Măicuța Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine! Este nevoie de rugăciune!”
Văzând că sunt la început de drum în viața de mănăstire, părintele Proclu m-a încurajat foarte mult din prima zi, m-a sfătuit să-i văd pe toți mai buni decât mine, să nu judec pe nimeni, să-mi fac cruce mereu și să am puterea de a ierta, căci numai așa Hristos mă va bucura. Mereu îmi spunea să fiu voioasă, să nu mă arăt niciodată tristă față de aproapele ca să nu-l mâhnesc și să-mi fac ascultarea cu dragoste pentru că voi avea numai de câștigat.

Stând lângă părintele Proclu, am început să văd viața de mănăstire într-o lumină nouă, plină de nădejde, am prins mai mult curaj în luptele cu ispitele, am văzut și am auzit lucruri minunate care îmi sunt acum de un real folos duhovnicesc.

Odată l-am întrebat ce să fac atunci când se întâmplă să trec printr-o ispită sau o problemă care pare fără ieșire și părintele m-a sfătuit să nu dau vina pe nimeni și să spun: „Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!”. Apoi mi-a explicat că fără paza gândurilor și îngrădirea minții cu rugăciunea, este cu neputință să biruiesc ispitele: „Să nu te descurajezi să lupți și să spui "Doamne Iisuse" cât mai des, pentru că atunci când ești în ispită vin multe gânduri și te tulbură. Să nu stai de vorbă cu gândurile pentru că gândurile sunt draci. Și atunci când crezi că au plecat, să nu stai fără rugăciune, să te rogi pentru că vin altele mai mari.”

Atunci când eram tulburată îmi spunea: „Să nu te tulburi pentru nimica toată! Ai ocazia să câștigi. Aceste ispite pe care le ai sunt nimica toată, sunt niște fleacuri, niște jucării. Nu le lua în seamă! Acum ești în practică, trebuie să te smerești, trebuie să te lași călcată în picioare și să nu cârtești în ascultare. Cea mai mare nevoință în mănăstire este să răbdăm când ne năpăstuiește cineva”.
„Chiar dacă nu vrei să te rogi, trebuie să încerci să-ți dai toată silința, pentru că este nevoie de multă rugăciune. Să te rogi și pentru neamul tău, pentru cei adormiți că Duhul Sfânt îi ajută. Să ai grijă cât trăiești să te rogi pentru ei. Să ai răbdare, să-ți pui nădejdea în Dumnezeu, să te bucuri când ești ocărâtă. Eu am bucurii când sunt ocărât, când sunt defăimat de oameni. Mulți oameni vin pe aici și unii spun lucruri chiar nepotrivite.”

Altădată l-am întrebat: „Părinte, cum să mă rog atunci când mă mâhnesc sau atunci când mă mânii?” și răspunsul a fost: „Să te rogi și să spui slavă Lui Dumnezeu pentru toate, să spui "Doamne Iisuse" cât mai des și să te rogi la Maica Domnului, să spui mereu: «Maica Domnului nu mă lăsa!» Și cât poți să te smerești.”

De la părintele Proclu am învățat cum să mă strecor printre ispite fără tulburare astfel încât să nu-l rănesc pe aproapele: „Să nu te contrazici cu nimeni, să nu ai nimic cu nimeni! Când ai ispite să rabzi, să spui: pentru păcatele mele și slavă Ție, Doamne, slavă Ție! Tot timpul să te consideri mai mic decât ceilalți. Dacă privești de sus cazi în mândrie, să privești de jos față de aproapele. Să nu te consideri mai bună decât ceilalți că ai căzut, să te vezi cea mai păcătoasă, iar pe ceilalți să-i vezi mai buni. Dacă în mănăstire nu cârtești și nu vorbești de rău scapi de tulburări. Și cu cât te mărturisești la duhovnic, scapi de duhurile rele. În mănăstire trebuie să-ți tai voia, să nu te contrazici cu nimeni și să nu te superi. Duhul Sfânt se lasă simțit în inima omului în măsura în care te apropii de Dumnezeu și faci voia Lui.”

Într-o zi am îndrăznit să-l întreb cum se simte în căsuța sărăcăcioasă în care stă și mi-a spus că aici se simte ca în mănăstire, că are multe bucurii și că este foarte mulțumit.

Credincioșii veneau zilnic la părintele chiar și în zilele în care ploua afară și era vreme mohorâtă. Adeseori spunea: „Sunt dator să mă rog pentru toți și nu pot să fiu nepăsător. Eu sunt în urmă și trebuie să mă fac mai prost decât sunt și așa cum sunt, sunt dator să mă rog pentru toți. Dacă nu mă plimb, mă plimbă alții.”

Am mai observat că părintele avea mare evlavie la Maica Domnului. Mai mereu spunea rugăciuni la Maica Domnului și îi sfătuia pe oameni să ceară mijlocirile Ei și să strige neîncetat: „Maica Domnului, nu ne lăsa! Maica Domnului, ajută-ne!” Obișnuia ca fiecărui credincios să îi facă semnul Sfintei Cruci pe cap și să îi spună: „Măicuța Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine!”

Cât am stat lângă Părintele am văzut că toți cei care i-au călcat pragul au plecat bucuroși și mulțumiți. Au fost persoane care au venit de mai multe ori din toate colțurile țării. Avea o dragoste aparte pentru om. Le spunea rugăciuni credincioșilor după dorința fiecăruia și nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Le spunea: „Eu așa mă rog pentru voi: «Doamne, ajută-i să ajungă în Rai pe toți care mi-au călcat pragul și m-au ajutat!»
Părintele avea un chip curat, privirea senină și ochii înlăcrimați în care puteai citi suferința pe care o avea pentru aproapele.

Altădată am adus vorba despre rugăciune și l-am rugat să mă învețe tainele rugăciunii inimii. Părintele mi-a atras atenția că pentru rugăciunea "Doamne Iisuse" trebuie multă smerenie și m-a îndemnat să o rostesc cât de des pot: „Când te rogi apar fel și fel de probleme, vin persoane care te deranjează, care sunt trimise de vrăjmaș ca să te întrerupă, dar tu să nu te oprești și să nu te tulburi. Să te rogi cu lacrimi la rugăciune! Să dormi și să mănânci cu măsură! Dacă mănânci, dormi mult. Să te rogi la Dumnezeu tot timpul. Și când te întorci pe partea cealaltă în timpul somnului, să spui "Doamne Iisuse", să adormi din "Doamne Iisuse" și să te trezești cu "Doamne Iisuse". Pentru că dacă adormi așa, așa vine și dorul de Dumnezeu”. Și pentru că părintele purta nestinsă în inima lui flacăra acestui dor de Cer, îmi zicea mai tot timpul: „Să ai dorul de Dumnezeu! Călugărul este dator să aibă dorul de Dumnezeu. Eu când o să mor o să fiu călugăr”…

Despre dorul de Dumnezeu:

„Pe măsură ce caută cineva să biruiască patimile trupești, Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul de Dumnezeu”.

„Să adormi plângând cu gândul la Dumnezeu și să te scoli plângând”.

Despre iertare și iubirea de aproapele

„Să ierți și să iubești pe toată lumea și să te rogi pentru toți!”.

„Dacă ai milă de aproapele și Domnul te va milui”.

„În măsura în care iertăm aproapelui, în acea măsură ne iartă și Dumnezeu”.

„Să folosim mila pentru aproapele și asprimea pentru noi”.

„Ai grijă să nu ai nimic cu nimeni și roagă-te pentru toți”.

„Iertarea aproapelui pe care nu-l suporți aduce pace și bucurii duhovnicești”.

„Dacă eu vreau să mă nevoiesc și nu iert pe aproapele, nimic n-am făcut”.

„Dacă vrei să te răzbuni pe cineva, să te răzbuni cu lacrimi”.

„Nu te grăbi să judeci, nu purta grija altuia ce face, poartă de grija ta”.

„În viață, cea mai importantă clipă este clipa în care ai învățat să ierți”.

„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.

(a consemnat sora Elena)

(Material realizat în Revista Atitudini Nr. 48 )

cristiboss56 21.03.2017 17:21:11

Există o localitate care n-a fost inclusă pe nicio hartă și niciun index din România până în anii ’90, pentru că în ea trăia un om periculos regimului comunist: părintele Ioan Sabău. Satul se cheamă Folt și se află pe dreapta Mureșului, nu departe de Orăștie. Spun oamenii de aici că până a venit preot părintele Ioan la ei în sat, niciodată n-au putut să-și cultive holdele, din cauza mistreților ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui însă, și în ziua de azi câmpurile sunt bine lucrate, deși în satul vecin, Bobâlna, de exemplu, mistreții dau năvală la fel ca odinioară!

Părintele Ioan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei puțini preoți pentru care, atunci când te întâmplai să te-ntâlnești cu el pe cale, treceai drumul și-i sărutai cu evlavie dreapta cu care binecuvânta!

S-a născut în satul Folt, în 20 octombrie 1914 și a trecut la cele veșnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la zece ani, a studiat teologia la Cernăuți (1935) unde s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgețeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinți. De unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulți concubini!) și izolat mai apoi, în satul său natal. A făcut pușcărie pentru credință și „a stat în închisoare înspre și pentru neamul lui” sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut șase ani de temniță grea la Aiud, restul la Gherla și Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoțească. Acolo am înțeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoția nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învățat să mă rog și tot acolo am simțit dependența de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu și toate veneau de la El.” Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciș – și el un „locuit de Dumnezeu” prin temnițele comuniste – îi spunea că: „Nu noi am fost închiși. Ținta lor era Dumnezeu. Pe El îl târau, de fapt, prin tribunale și celule”. Așa au ajuns temnițele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. Și cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit" cât a fost în închisoare.

"Dumnezău o vrut așa! Nu m-au învățat școlile și cărțile cât de multe m-a-nvățat pușcăria! Erau oameni foarte credincioși acolo! De la ei am învățat în închisoare psalmii și Evanghelia după Ioan pe de rost.”

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reușit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în județul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri știu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfințirea bisericii și să slujești cu un sobor de 120 de preoți în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniță grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greș - deși aduseseră Teatrele de Păpuși și de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroșani, echipe de fotbal din București ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric și au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „Puneți pe Dumnezeu deasupra și veți vedea că biruiți!”

Părintele a fost o definiție a smereniei, pentru că după atâtea suferințe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni și i-a considerat pe absolut toți mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefățărnicit” și nu-l învăța ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă și să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „Viața lui a fost preoția lui și preoția lui n-a fost alta decât viața lui”. Părintelui Vlad i-a încredințat și ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveți puncte cardinale? Voi știți încotro mergeți? Știți înspre ce îndreptați tineretul și poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeți că vă caut?

-Măi, voi aveți datoria să vedeți vremile! Să știți istoria. Pentru că noi am înfundat pușcăriile nu pentru că ne-au închis comuniștii, ci pentru că asta era măsura Lui Dumnezeu față de măsura istoriei! Iar voi va trebui să dați măsura Lui Dumnezeu față de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit și căutat de către preoți pentru îndrumări și, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav și îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viață cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl țin tare bine minte pe când le predica la Oașa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat și fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Și ne-o spus să credem în minuni, că pentru credință Dumnezău face minuni. Și să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă și nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea și mintea nu acceptă minunile! Și așa ș-or pierdut credința!”. Așa trăiește și astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniți cu dragoste din câteva județe, au plâns și la parastasul de un an (de când părintele Ioan Sabău s-a slobozit din legăturile trupului) dimpreună cu ÎPS Andrei de Alba Iulia și PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver și ceilalți câțiva zeci de preoți adunați la mormântul cuviosului.

Dumnezeu să-l mângâie și să-l răsplătească și cu drepții să-l numere!

(George Crâșnean - Revista Lumea Credinței)

Urmăriți și vă folosiți!https://www.youtube.com/watch?v=Bh-MHc2uE1g

cristiboss56 22.03.2017 15:55:41

"Aș dori să vă povestesc o minune ce mi s-a întâmplat în timpul venirii și șederii Cinstitului Brâu al Maicii Domnului în Edessa. De mai bine de 10 ani sunt chinuit de o problemă de sănătate, pe care medicii o numesc fistulă arteriovenoasă în afara carotidei. Această boală a dus la un anevrism de sânge care s-a canalizat pe partea dreaptă a feței. Astfel că a ajuns să se creeze o umflătură ce depășea 10 centimetri.

Doctorii au caracterizat această boală ca fiind unică în periodicele internaționale de medicină și nimeni dintre ei – cel puțin în Grecia – nu și-a asumat operația. De curând am găsit medici dispuși să mă opereze, într-un spital în America, însă operația este foarte scumpă.

Când a venit Brâul Maicii Domnului în Edessa, am mers să mă închin cu toată credința ce o aveam în suflet. Doar ce am ajuns în fața raclei, și am spus înlăuntrul meu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă!”. M-am închinat și am atins locul unde aveam acea problemă. Apoi, am stat în picioare pentru a urmări Sfânta Liturghie arhierească. La un moment dat, am simțit contracții în partea dreaptă a feței. Le simțeam pentru prima oară și erau atât de blânde, încât imploram să continue, pentru că, oricât ar părea de exagerat, simțeam că mă ajută ceea ce se întâmplă. Primul meu gând a fost: „Oare o fi ascultat Maica Domnului rugăciunea mea?”. Imediat am simțit o blândă destindere în acel loc al feței.

Când am ajuns acasă am constatat un lucru uimitor. Pentru prima oară după trei ani, ochiul meu drept nu mai era presat de umflătură. Îl țineam cu totul deschis, nu cum era până atunci. Umflătura se micșorase și puteam să vorbesc mai bine, mai mult, nici gura nu mai era atât de strâmbă ca înainte. În același timp, nodul ce exista în afara carotidei acum dispăruse. Am discutat cu soția mea, care a constatat și ea schimbarea. Am mulțumit Maicii Domnului și am vorbit despre minunea ce mi se întâmplase.

În ziua următoare am mers din nou la biserică și m-am închinat Cinstitului Brâu. Am vorbit cu un preot despre tot ceea ce trăisem, despre minunea pe care am simțit-o. Uimitor pentru mine era că atâta timp cât vorbeam cu acel preot, plângeam. Plângeam ca un mic copil. Nu m-am simțit niciodată astfel. Auzisem în trecut de minuni, însă nu dădeam nici o importanță, iar acum trăiam eu însumi una!

Am întâlnit mai apoi un prieten medic, care a observat diferența. I-am spus: „Este normal ca o formațiune care crește, dintr-odată să dea înapoi, chiar și cu puțini centimetri?”. Mi-a răspuns că nu, arătându-se în mod special impresionat. Din punctul său de vedere, ca doctor, mi-a spus: „Este posibil ca organismul să dea un impuls pentru a se coagula punctul în care există problema”. După ce i-am explicat însă ceea ce se petrecuse, a rămas fără glas.

Am continuat să merg în fiecare zi să mă închin Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Astăzi, când vă scriu, umflătura s-a micșorat și mai mult. Nu știu care va fi evoluția ei. Cu toate acestea întâmplarea pe care am trăit-o a fost o minune pentru mine și o voi spune totdeauna, slăvind harul Cinstitului Brâu. Nu m-a schimbat doar în privința problemei mele de sănătate, ci și ca om. Am simțit cum mă cuprind brațele Maicii Domnului. Mare este harul dat Ei!

Cu prețuire, Simeon și Sofia Slatinis”
-------------------------------------------------------------
(Din minunile Maicii Domnului)

cristiboss56 28.03.2017 02:41:56

In noiembrie 2008, am fost solicitată de către biserica podvoriei Leușino să fac cu rândul la pangar, o dată pe săptămână. Când întâistătătorul m-a binecuvântat la această ascultare, eu am dat fuga la biserică la icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”, pe care o iubesc și o venerez foarte mult, și am cerut binecuvântare Sfintei Fecioare pentru această slujire.

În acea vreme, mă durea foarte mult articulația femuro-tibială. Nu reușeam, de exemplu, să urc normal scările: trebuia să mă odihnesc la fiecare palier. Mă înțepa atât de tare genunchiul, încât nu puteam nici să mă ridic.

Când m-am rugat la icoană, deodată s-a auzit o trosnitură la piciorul bolnav, încât mi-a fost teamă ca cineva din biserică să nu fi auzit și să se tulbure de acest zgomot. Am întors capul și m-am uitat în biserică. În acel moment nu se afla nimeni în sfântul locaș. După această întâmplare, articulația a încetat să mă mai doară în vreun fel. Înaintea icoanei, în acel moment, era liniște. Genunchii nu i-am îndoit, închinăciuni nu am făcut. Am întins mâinile către Maica Domnului și i-am cerut binecuvântare pentru că trebuia să lucrez în biserică. Atâta tot.

De atunci și până astăzi articulația nu mă mai supără, nu mai am dureri. M-am tămăduit pe deplin de acel chin. Acum urc ușor scările, fac închinăciuni până în pământ, lucru pe care mai înainte nu-l puteam face cu nici un chip. Nu am nici o îndoială că aceasta este o minunată vindecare petrecută la icoana Maicii Domnului. (Roaba Domnului Lidia, Sankt Petersburg, 2009)

cristiboss56 29.03.2017 23:45:11

Cel ce merge în biserica ce adăpostește moaștele Sfântului loan Rusul vede acolo un dar simplu și sărăcăcios: un baston! Este agățat la locul de închinăciune din fața raclei sfântului. Bastonul este al bătrânei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boală așa de gravă la coloană, încât era nevoită să umble cu fața foarte apropiată de pământ.

La 11 august 1978, aproape o sută de locuitori din Cipru organizează un pelerinaj la Sfântul Ioan Rusul și este adusă și Maria Siaca de către rudele ei. Aici, la racla sfântului, este ridicată de ceilalți pe brațe pentru a se putea închina sfintelor moaște. Îndurerată, bătrâna privește fericitul trup al sfântului și plânge, cerând puțin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei bătrâneți. I-a văzut Sfântul durerea, i-a văzut măreția sufletului, i-a văzut și credința.

În fața ochilor tuturor, ceva asemeni unei mâini nevăzute a apucat-o cu putere de umeri și, încet, a început să-i îndrepte trupul. Îi trosnește mijlocul și, iată! – bătrâna stă acum dreaptă! Consătenii ei plâng. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugăciune de mulțumire de către toți ciprioții, care nu-și mai pot stăpâni lacrimile. Numai cel ce s-a întâmplat să fie acolo în ceasul în care s-a petrecut minunea poate înțelege cu adevărat aceste clipe.

La sfârșit se aude glasul bătrânei: „Feciorul meu, Sfântul meu, nu am ce să-ți dau, sunt săracă. Îți las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie pân’ la moarte!”.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, Traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, Editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, p. 17)

cristiboss56 30.03.2017 21:24:11

Cu mulți ani în urmă, un cuplu din Turcia s-a hotărât să locuiască la Paris. Aici, cei doi și-au găsit locuri de muncă și s-au stabilit într-o suburbie. Numele lor sunt Esat și Sevin Altindagoglu.

În ultimul timp, casa lor din Paris este plină de oaspeți, nu numai din Franța, ci chiar și din străinătate. Toti aceștia vin să vadă o icoană, pe care capul familiei o numește „miraculoasa”. Icoana ortodoxă a Maicii Domnului, din perioada bizantină, pe care familia a obținut-o în Antakya și a adus-o cu ea la Paris (deși ei sunt musulmani), a început să izvorască lacrimi, conform unui raport al portalului grecesc Romfea.

Potrivit celor doi, icoana le-a fost dăruită în anul 2006, de un călugăr grec din Libia. Imediat ce au primit această icoană, ei mărturisesc că au simțit o mare sfințenie și o atmosferă de pace inexplicabilă, ce au început să domnească în casa lor, de atunci.

Când s-au mutat la Paris, au luat cu ei această icoană venerată. Când icoana a fost amplasată într-o cameră separată, din casa cea nouă, dintr-o dată a început să plângă, conform mărturisirilor cuplului. Vestea s-a răspândit rapid, nu numai printre turci, ci, totodata, și printre creștini.

Icoana „Preasfintei Fecioare”, cum a numit-o familia turcă, în curând a devenit un obiect de venerație și o sursă de minuni.

Vestea despre icoană s-a răspândit literalmente peste tot în lume, iar acum pelerini din țări precum Germania și Belgia vin să se inchine Maicii Domnului.

Sursa: marturieathonita.ro

cristiboss56 04.04.2017 16:33:01

Este vara anului 2011. Într-o seară, am un vis straniu. Eram la o mănăstire ce avea și o bisericuță, iar aici urmăream un botez. Le vedeam pe toate acestea stând sub un măslin, pentru a nu mă bate soarele. Era amiază. Am observat cum preotul a scos din cristelniță un băiețel, însă bebelușul nu era dezbrăcat, ci deja îmbrăcat în haine întru totul albe. Cum l-a scos preotul din cristelniță afară, a spus: «Și numele acestuia, Rafail!». În vis știam că acest copil era al meu. Eu însă pe atunci aveam doar o fetiță în vârstă de doi ani și nu citisem nimic despre Sfântul Rafail, nici nu vizitasem vreo mănăstire care să semene cu cea pe care o văzusem în vis.

În luna februarie 2012, soția mea a rămas însărcinată. Înainte de a afla acest lucru, i s-a întâmplat ceva straniu. Pe atunci lucra într-o cofetărie. Într-o dimineață, a intrat în magazin o femeie bătrână, necunoscută, și, fără să premeargă vreo discuție sau să salute, femeia i-a zis: «Crezi?». Soția mea i-a răspuns atunci: «Ce să cred? Nu vă înțeleg». «Au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfântului Rafail. Vei merge să te închini pentru a-ți da un copil sănătos», a completat femeia. Soția mea se afla în prima lună a sarcinii, dar nu știa acest lucru încă. Nu mai știa ce să zică și nu i-a răspuns nimic. Bătrâna a plecat, iar soția mea, după două zile, a mers și s-a închinat Sfintelor Moaște. În continuare, când mi-a spus despre cele întâmplate la cofetărie, mi-am adus aminte de visul pe care-l avusesem vara trecută. Puțin mai târziu, am aflat că soția era însărcinată.

Pe durata sarcinii, soția mea a avut multe probleme, mai ales psihologice. În noiembrie 2012 a născut un băiețel. Știam ce gen va avea copilul din primul moment al aflării veștii sarcinii. Știam că era băiat, înainte de a ne descoperi acest lucru și doctorul. Bebelușul a suferit o infecție și a rămas în incubator pentru 22 de zile, dar toate au mers bine.

În concluzie, visul pe care-l avusesem s-a transformat în realitate. Botezul copilașului s-a săvârșit la Mănăstirea «Sfântului Rafail» de la Ano Suli Maraton, în curtea mănăstirii, între mulți măslini. Băiatul a primit numele de Rafail și a purtat haine întru totul albe. Cristelnița a fost așezată exact în locul unde o văzusem în vis. Prin harul Sfântului Rafail, avem astăzi un băiețel sănătos”. (Nikos și Fotini N., Grecia)


Ora este GMT +3. Ora este acum 17:09:09.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.