<< continuare >>
 

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească.
Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

Vulturul si cocosul
 

Un vulture zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui:”trec in zbor peste departari intinse peste vai si munti ,mari si rauri ,campii si paduri;vad multime de fiare si pasari;vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-I voi pevesti despre viata lumii”
Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vessel se plimba cocosul in mijlocul gradinilor lui si s-a gandit : “inseamna ca e multumit cu soarta lui ;dar, cu toate astea,ii voi povesti cele ce cunosc “.

Si vulturul a inceput sa-I vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie , dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic,vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui,cocosul , neintelegand ceea ce-I povestea vulturul , se plictisea si-I era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.

Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si,inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului,dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului . Mintea amului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1,2] si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu , dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace , dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii;dar omul ne-duhovnicesc se bucura de slava desarta , sau de bogatii , sau cauta desfatarile trupesti . si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc , legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios.

Extras din Cuviosul Siluan Athonitul “ Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei ”

Sfânta Treime
 

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot.Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt treiPersoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus degândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo deveacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul,lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi,căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi SfântulDuh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate.Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucruşi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şiîn Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu,Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu diniubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterilesale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, maidevreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că numintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate."Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu esteDuhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)

Cerul pământul şi lumea
 

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat deun vecin:- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzutsupărat.- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. încele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecaredimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de bolisau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş puteaajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât însufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieştecu drag."Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentrucel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

Dragoste de mamă
 

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca oricemamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cudouă? Nici nu ştii despre ce-i vorba.- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş puteaajuta...- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, desupărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-agăsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fiadormit.Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice aufost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şiultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!".Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fispus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,de dragostea ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (FericitulIeronim)

Ceasul mântuirii
 

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăiaodată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-odimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne parărău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuienoi să ne căim?- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.- Atât de puţin, părinte?- Da, fiul meu!- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment săte poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile saleşi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de linişteasufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţaveşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noioriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)

Ecoul vieţii
 

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană dela marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-arăspuns: "Te urăsc, te urăsc ...!".Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania,spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la loculcu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?- Da!- Ia spune-i că-l iubeşti!- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, teiubesc! ..."- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat,dragostea."(Sfântul Ambrozie )

O scurtă învățătură de la părintele Paisie
 

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.
În cele din urmă a murit şi acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi ,ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.
Părintele Paisie le-a răspuns că el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.
Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki* în laptele lui pentru ca el să doarmă .Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el. alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Fecioara să-l ajute să reducă câte un pahar de băutură
După un an a reuşit, cu pocăinţă şi lupta să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată. „
Lumea a văzut ,de-a lungul timpului, un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii,dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa.
Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?

"Povara" care te uşurează !
 

Odată un necredincios i-a spus fericitului Augustin :
-Poruncile Evangheliei sunt o povară care limitează libertatea omenească. Atunci fericitul i-a răspuns : - Şi aripile rândunicii sunt un adaus de greutate la trupul ei, insă tocmai datorită acestei greutăţi, trupul rândunicii se face uşor şi străbate văzduhul.

Puterea smereniei
 

Avva Macarie se întorcea, odată, din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar n-a putut. Atunci, îi zice: „Eşti tare, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, şi totuşi fac şi eu ce faci tu: tu posteşti, postesc şi eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui“. Avva Macarie întreabă: „Care?“. Diavolul răspunde: „Smerenia. De aceea nu pot să-ţi fac nimic“.