Intr-o biserică de provincie, cam uitată de oameni, duminică dimineața nu a venit nimeni la Liturghie. Așa că slujba a fost oficiată doar de preoți și de cântăreț în fața celui însărcinat cu vânzarea lumânărilor. Preotul s-a întrecut pe el însuși, oficiind o slujbă atât de frumoasă, cu o predică atât de emoționantă încât cei doi l-au întrebat uimiți la sfârșit: "Părinte, de ce ați ținut să faceți o asemenea slujbă și o asemenea predică în biserica goală?". "Cum goală?", a replicat părintele. "Păi nu a venit nimeni!", au spus cântărețul și lumânărarul. "Biserica era plină, dragii mei, dar voi nu ați ajuns încă atât de sus prin rugăciune încât să puteți vedea. Biserica era plină de îngerii celor care nu au venit la Liturghie, deși ar fi trebuit să vină. Îngerii respectă rânduielile și, chiar dacă omul care le e dat în pază nu vine la Liturghie, ei totuși vin. Când vine și omul, îngerul e bucuros, când nu vine, e trist. Dar îngerii vin mereu la Liturghie. Astăzi, biserica a fost plină de îngeri triști, care au cântat împreună cu mine atât de frumos și asta m-a stimulat.
|
Într-o noapte un șarpe în timp ce căuta de mâncare, intră într-un atelier de tâmplărie de la marginea pădurii.
Tâmplarul, un om priceput dar cam dezordonat, lăsase câteva unelte pe jos. Unul dintre ele era un fierestrău. Pe măsură ce șarpele umbla prin atelier, se suie pe fierestrău făcându-și o tăietură mică. Imediat, crezând că este atacat, se încolătăcește în jurul fierestrăului atât de tare încăt începe să sângereze pe gură. Asta în infurie și mai tare și îl face să strângă cu toată puterea fierestrăul umplându-l de sânge. La scurt timp, șarpele iși dă ultima suflare stângând cu toate forțele fierestrăul și moare. Câteodată reacționăm cu furie în unele situații și nu ne dăm seama că ne facem rău. În viață este bine să ignorăm unele persoane sau situații cât și comportamentul nociv a celor din jurul nostru. Oamenii spun și fac lucruri diferite, dar decizia de a reacționa pozitiv sau negativ este numai a ta. Răspunsurile calde alungă supărarea, iar cele dure stârnesc furii.... |
Povestea Adevărului
A fost odată ca niciodată o minciună. Aranjată, luxoasă și mândră, ea se plimba pe străzile orașelor și căuta compania oamenilor. La un colț de stradă stătea și Adevărul. Modest și simplu. Blând și iubitor. Oamenii treceau îngândurați pe lângă el, dar nimeni nu îl lua în seamă, deși în ochii lui străluceau frumuseți mărețe. Totuși el a rămas să aștepte cu răbdare, speranță și îngăduință. Minciuna își căuta prieteni și locuință. O așa gogoașă să fie singură? Își dorea cu orice preț să câștige oameni. Și pentru că era vicleană, reușea de multe ori să stea la brațul lor. Unii o pofteau cu drag în casă, chiar o lăsau să pătrundă în gândurile și în sufletele lor, iar ea le promitea că le va aduce numeroase satisfacții. Mulți au căzut fermecați la picioarele ei și au ajuns să o venereze. Dar, nu a trecut multă vreme, și aceștia au observat că rămân singuri din cauza ei. Cei dragi lor s-au depărtat, că au pierdut încrederea, iubirea și prietenia. Minciuna le-a adus doar bunuri vremelnicie și fără valoare. Și i-au cerut socoteală. Dar ea i-a tratat cu indiferență. Și atunci s-au gândit să meargă la Adevărul care îi aștepta de atâta timp. Și au adus minciuna în fața lui să îi ceară iertare: „Stimabile Adevăr, ți-am adus minciuna să o pedepsești sau dacă ai putere, să o ierți”. Adevărul a oftat adânc și le-a răspuns: „V-am iertat, căci nu minciuna trebuia iertată. Ci voi cei care ați lăsat-o în gândul, sufletul și casa voastră”. Oamenii au insistat că este vina minciunii care i-a ispitit și că ea trebuie să-i ceară iertare și i-au spus astfel: „Nerușinată Minciună, privește Adevărul și cere-i iertare pentru ce ne-ai făcut”. Însă Adevărul le-a explicat: „Nu minciuna v-a distrus, ci alegerea voastră. Pe mine mă găsiți oricând în voi. Nu mă mai abandonați. Eu sunt dragostea, iertarea, nădejdea și credința. Adevărul nu se poate acoperi, ci numai descoperi”. |
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110) |
„Vedenia lui Bartolomeu” Mihail Nesterov
La vârsta de șapte ani, Bartolomeu (Sf. Cuv. Serghie de Radonej) a fost trimis să studieze împreună cu cei doi frați ai săi: Ștefan, fratele cel mai mare, și Petru, fratele său mai mic. Frații săi au reușit să învețe, dar Bartolomeu nu reușea să asimileze cunoștințele, chiar dacă profesorul îi acorda o atenție mai deosebită. Părinții săi l-au mustrat aspru, profesorul l-a pedepsit, iar colegii săi făceau haz de lipsa lui de înțelegere. Bartolomeu îl ruga stăruitor pe Domnul cu lacrimi să-i dăruiască pricepere pentru a citi. Odată, tatăl său l-a trimis pe Bartolomeu după cai pe moșia lor. De-a lungul drumului, el a întâlnit un înger trimis de Dumnezeu, având înfățișarea unui călugăr. Bătrânul se ruga sub un stejar. Bartolomeu s-a apropiat de călugăr și a așteptat ca acesta să-și termine rugăciunea, după care i-a făcut o închinăciune. Bătrânul monah l-a binecuvântat, i-a dat un sărut și l-a întrebat ce dorește. Copilul a răspuns: „Vreau cu tot sufletul meu să învăț citirea și scrierea. Sfinte Părinte, roagă-te pentru mine, ca Dumnezeu să mă ajute și să mă înțelepțească.” După ce l-a ascultat, călugărul a făcut o rugaciune pentru Bartolomeu și l-a binecuvântat zicându-i: „Copilul meu, de acum înainte Dumnezeu îți va da să înțelegi cele de care ai nevoie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!” (a se vedea celebra pictură a lui Mihail Nesterov, „Vedenia lui Bartolomeu”) Apoi, Bătrânul a luat un vas din care i-a dat lui Bartolomeu o bucată de prescură zicându-i: „Copile, ia și mănâncă! Aceasta îți este dăruită ca un semn al harului lui Dumnezeu, și pentru înțelegerea Sfintei Scripturi.” Călugărul a vrut să plece, dar Bartolomeu l-a rugat să viziteze și casa părinților săi. Părinții l-au primit pe oaspete cu bucurie, oferindu-i ospitalitatea lor. Bătrânul a spus că este potrivit ca în primul rând să se împărtășească de hrană spirituală și l-a îndemnat pe fiul lor să citească Psaltirea. Bartolomeu a început să citească, iar părinții săi au fost uimiți de schimbările care au avut loc cu fiu lor. La despărțire, Bătrânul a făcut o profeție despre Sfântul Serghie: „Fiul tău va fi mare înaintea lui Dumnezeu și al oamenilor. El va deveni sălaș al Sfântului Duh.” După această întâmplare, copilul sfânt a citit fără dificultate, înțelegând înțelepciunea cărților fără osteneală. O, sfinte al nostru, nu uita pe sărmanii tăi până în sfârșit, și ca cel ce ai îndrăznire către Împăratul Ceresc, nu trece cu vederea pe cei ce vin cu credință și se închină ție, căci ca unul ce ești de minuni făcător poți să ne ajuți nouă. |
TOLBA CU POVESTI :
Povestea celor doi frati Doi frați care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînțelegere și a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de liniște. Într-o dimineață, cineva a bătut la ușa fratelui mai mare. Când a deschis ușa, a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. “Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveți nevoie de mici reparații aici, în gospodărie, eu v-aș putea ajuta.” “Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuiește vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălțime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aș vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.” Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfințit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari și a rămas cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui și, copleșit de ceea ce vedea, și-a îmbrățișat fratele mai mare și i-a spus: “Ești un om deosebit, să te gândești tu să construiești un pod așa de frumos după tot ce ți-am spus și ți-am făcut! Iartă-mă, frate!” Și s-au iertat. Tâmplarul, văzându-și treaba terminată, începu să-și adune uneltele ca să plece într-ale sale. “Așteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.” “Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit.” “OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI ” ..... |
Poveste de Craciun:
Barbatii nu plang niciodata ! Ionica priveste pe geamul inghetat cum ninsoarea se asterne din ce in ce mai groasa in fata casei. Se gandeste cum va iesi mama dimineata sa plece la munca. Vin sarbatorile si are acum multa treaba. Multe doamne care au slujbe importante o cheama sa le faca curat prin casa, sa le bata covoarele, fel de fel de treburi gospodaresti. Abia de mai prinde cateva ceasuri sa se odihneasca. In ultimile zile, fiind atat de ocupata, n-a mai zarit-o plangand pe furis. Ea nu i-a spus, dar el stie ca mama nu mai lucreaza la patron, ca domnul si-a oprit numai cativa oameni, ca sunt vremuri grele si banii se scot cu multa sudoare. Si nici pachet pentru tata n-a mai vazut de mult sa-i faca. Acolo unde se afla, fiind departe, trebuiesc multi bani de tren si cate si mai cate. Nu l-a vazut de vreo doi ani si tare ii este dor de el. Mai ales cand ramane singur acasa. Ar vrea si el o sanie, daca era acasa tata stia cum sa-i faca rost de una. Dar o sa mai astepte. Cat o sa-l mai tina? Ce vina a avut el, daca era gheata pe sosea si masina s-a rasturnat? Au murit doi oameni, asta e foarte tragic. Aveau si ei copii, cine stie cum o duc acum... isi sterge lacrimile care l-au napadit dintr-odata. Si-a zis de multe ori ca el nu va mai plange, ca barbatii adevarati nu au voie sa fie vazuti plangand. Ei trebuie sa-si ascunda durerile, numai femeile au voie sa planga, ca sa le mangaie barbatii, asa a citit el intr-o carte. Dar parca la scoala a putut sa se abtina? N-a putut cand colegul de banca i-a spus ca tatal lui e un puscarias. Ar fi vrut sa-l bata, dar mama l-a invatat ca la rautati nu se raspunde cu rautati. Iisus a iubit deopotriva si pe cei rai, dar si pe cei buni. Asa i-a spus invatatoarea cand l-a gasit plangand in ultima banca. Tot ea i-a daruit „Biblia pentru copii”. Ce carte frumoasa! si ce chip frumos are fiul lui Dumnezeu! A iubit pe toti copiii, nu el a zis: "Lasati copiii sa vina la mine"? Cu cartea in mana Ionica se gandeste la invatatoare. "S-o citesti, Ionica, s-o citesti toata. si ai sa vezi ca in aceste zile de Craciun o sa se intample o minune. Sa crezi in Mos Craciun"! Aprinde veioza si rasfoieste cartea. - Mama! exclama baiatul plin de uimire. - Ce s-a-ntamplat Ionica, de ce nu dormi? il intreba speriata mama. - Uite, mama, ce-am gasit in carte! Femeii nu-i venea sa creada. Baiatul tinea in mana dreapta o bancnota de 100 euro! - De unde ai cartea Ionica? - Mi-a dat-o doamna invatatoare, mi-a spus s-o citesc pe toata ca se va intampla o minune! - Doamna invatatoare... si mama se grabi sa-si ia fiul in brate. il saruta pe amandoi abrajii, rosii de bucuria minunii care abia se savarsise. Lacrimile mamei sfaraiau peste pielea frageda a copilului. - Eu nu plang, mama! Barbatii nu plang niciodata! - Maine, Ionica, mergem sa-l vedem pe tata. Mergi cu mine! In aceeasi noapte pe chipul frumos al invatatoarei a inflorit un zambet. Tocmai o visase pe Maica Fecioara cu Pruncul in brate. |
Dumnezeu locuiește în inimile noastre!
Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat. Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb. Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu. Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare. În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește: – Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate. Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise. Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături. – De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el. – Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit – Noapte? Cum arată noaptea? Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde: – Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere – Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul. – Spune-mi, te rog, cum este lumina? Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde: – Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață. – Dar lumea? Cât e de mare? Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele: – Uite atât de mare. Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția – Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este? – Hm… Dumnezeu toate le poate. – Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu? După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer. – Acolo, sus în cer – Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb. Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția. – Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui. Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu. – Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată. – Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu. O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină. Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’ S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse. |
O frumoasă istorioară despre puterea rugăciunii către Maica Domnului
Îți plac istorioarele duhovnicești! O să-ți citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarășul meu de drum. Se numește „Agapia” sau „Mântuirea păcătoșilor”. În ea se află descrise multe întâmplări minunate. Despre un oarecare om evlavios, Aegatonie. Acesta fusese învățat încă din copilărie de pioșii săi părinți să rostească în fiecare zi, în fața icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te….” și celelalte. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viață de sine stătătoare și, năpădindu-l grijile și interesele vieții, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învățată de la părinți, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida și că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deși mulți ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos. Atunci pustnicul îi zise: „Amintește-ți, orbule și nerecunoscătorule, de câte ori ți-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Amintește-ți cum, pe când erai încă băiețandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ți aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulți dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! Îți amintești cum, călătorind odată cu un prieten, ați căzut amândoi din căruță? El și-a frânt piciorul, iar tu nu ai suferit nimic. Nu știi oare că un tânăr, pe care-l cunoști și care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu ești sănătos și nu simți nici o durere? Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe și nu lasă această rugăciune ce se face spre slava Împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu ești părăsit de Ea.” |
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist și apăsat de griji, iar mama plângea, ținându-și fața în palme. Fetița lor cea mică, mirată de această situație, se apropie încet și întrebă:.
- Mamă, de ce plângi? - Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani și pentru a putea trăi am vândut și casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în liniște atâția ani, și să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă și ca vai de ea- Dar, mamă, nu locuiește Dumnezeu și în casa aceea săracă în care ne vom muta?Mirați de credința copilei și de adevărul spus de aceasta, părinții au înțeles că, în viață, greutățile și necazurile de orice fel încolțesc sufletului omului, dar credința și speranța nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieții e străbătut mai ușor. "Precum meșterul aruncă aurul în topitorie și-l lasă a se cerne și a se curăța prin foc până ce strălucește, tot așa și Dumnezeu lasă sufletele omenești să fie cercetate de necazuri, până ce se curăță și se lămuresc. Sursa Cele mai frumoase pilde și povestiri ortodoxe Leon Magdan |
Ora este GMT +3. Ora este acum 09:51:15. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.