Ascetism modern
 

Mai există oameni care sunt in duhul părinților care isi dedică timpul aprofundarii sinelui,studiului extins,si disciplinei morale.Aș vrea sa gasesc si sa vorbesc cu un astfel de om,să devin un ucenic al acestuia la vremea potrivită,dacă voi fi pregătit si eu sa intru sub povata unui om care sa mă ducă spre scop.Chiar mi-as dori sa se întemeieze o comunitate care să aibe activități de genul specificate mai sus.Comunitățile monahale actuale majoritatea devin pensiuni orientate spre biserici megalitice și alte activități sociale sau ritualurile obișnuite care devin rigide si formale.Poate suna a reformă ce insinuez,dar nu așa văd eu o comunitate spirituală.Nu vreau neapărat sa creionez acum cum văd eu ideea de comunitate si aspectele de detaliu ale acesteia,poate pe alt topic.Acum as vrea doar sa discutăm despre ce există acum in sfera asta.

Da mă. Și eu am observat că monahismul actual pute...
Să vezi în Athos ce nașpa e...

Mda,si eu am rămas cu gust amar de la multe mănăstiri.Duc aproape aceeiasi viața ca a noastra,poate uneori chiar mai bună.Nu sunt absurd,dar multă lume e intrigata de contradicția dintre ceea ce afirma si ceea ce este de fapt.Dar totusi hai sa discutăm constructiv si sa ii găsim pe cei care chiar au resit sa construiască academii spirituale,unde accentul e pus pe studiu,aprofundare,misiune.Oricum catolicii stau teoretic mai bine la treaba asta.Ma gandesc aici la iezuiti.

N-ai sesizat ironia.

Am sesizat realitatea.Voi puteți rămâne la ironii.

Consider ca ascetism inseamna, in esenta, stradania de a pastra un anumit fel de a percepe si intelege lumea, in acord cu principiile fundamentale care-i dezvaluie natura si genereaza o fericire suprafireasca neschimbatoare.

Ascetism inseamna privatiune de la savarsirea raului. Inseamna miscarea mintii de la necunostinta la cunostinta.

Cand principiile sunt intelese, asimilate, a fi ascet sau nu depinde doar de actualizarea acestora in experienta curenta.

Ascetismul nu depinde de un anumit mediu extern, fie desert, padure, pestera, comunitate monastica, academica...ci depinde de ochiul cu care este privit tot ceea ce ne inconjoara.

Daca ceea ce ne inconjoara este "modern" - atunci se poate spune ca ascetismul este modern. Dar sa retinem, ascetismul este ascetism, indiferent de conjuctura, conditii sau perioada istorica.

Ceea ce este important - sa lucram ceea ce putem, in locul in care ne aflam...sa nu pierdem vremea astepand conditiile care credem ca ne sunt favorabile.

Lumea poate fi "biruita" doar intr-un singur fel. Prin cunoastere.

Concret,concretizare,despre asta vorbesc,spre asta aș vrea sa ma indrept.Să vad si sa cunosc un om care se îndreaptă spre asa ceva.Fiindcă teoretizarea e limitată de însăși lipsa fundamentelor aplicative ale acesteia.

Forma de practica poate fi extrem de variata.

Nu orice metoda se potriveste la oricine.

Metoda potrivita depinde de mai multi factori: temperament, nivel de educatie, profil psihologic (deficiente/traume care necesita remediere urgenta)...

Personal, consider ca mi se potriveste metodologia explicata in Lamrim (Atisha). In aceasta regasesc toata esenta invataturii crestine intr-o lumina care ma inspira. Conflictele si dilemele care ma framantau le-am gasit rezolvarea in explicatiile oferite de Kelsang Gyatso cu privire la budismul tibetan (Hinayana/Mahayana/Vajrayana).

Aceasta nu inseamna ca am renuntat la credinta in Iisus Dumnezeu. Insa cunostintele dobandite mi-au lamurit mai mult sensul cuvantului "Dumnezeu", sensul cuvantului "Creator".

Din cate știu,la noi in țara nu există comunități budiste,zen,jainiste etc.Știu doar ca au fost,sau poate încă mai sunt tentative eșuate,sau falsuri in care au existat doar sarlatani cu dorințe pur manipulative sau materiale.Eu rămân totuși la mistica ortodoxă,chiar dacă momentan sunt deconectat de ea.Chiar daca a imprumutat multe de la monahismul oriental precrestin,de la matanii,mantre adaptate pe rugaciuni creștine etc,consider ascetismul creștin superior celui budist,chiar dacă aparent cel budist e mai vast si mai complex din punct de veder ideologic.Insa ascetii creștini ,tocmai prin simplitatea trairi,a credinței si a transformarii prin rugaciunea in iubire devin metamorfozati si ascensiunea spre scaparea din ciclul durerii despre care vorbește Budha,devine Iisus si perspectiva indumnezeirii încă de pe pamant,nu un vid nirvanic care ofera doar pasivitate,ci capacitatea de a deveni un madular activ al universului.

Drumurile sunt de doua feluri: exterioare si interioare.

Drumul exterior te duce dintr-o locatie in alta locatie.

Drumul interior te duce dintr-o instanta existentiala in alta instanta existentiala.

Transformarea/transfigurarea inimii, adica a mintii celei mai subtiri este drumul interior spiritual care ne duce din lume in Imparatie.

In esenta, aplicatia este un efort mental.

Asa cum este explicat in tratatul de psihologie budist, aplicatia este de doua feluri: analitica si contemplativa.

Aplicatia analitica sesizeaza particularitati, discrimineaza, in timp ce aplicatia contemplativa experiaza adevarul revelat prin analiza.

Orice miscare a mintii, indiferent de metoda aleasa, se incadreaza in cele doua categorii de aplicatii.

Serafim, dacă vrei să trăieşti nu îţi sunt de mare folos teoriile savante despre viaţă, nici dezamăgirile cu privire la cei lipsiţi de viaţă. Dacă sufletul tău vrea să iubească, şi anume pe Dumnezeu, trebuie pur şi simplu să începi deschizându-ţi inima către El, către harul Lui, către învăţăturile simple.

Prin analiza misticii şi a istoriei nu vei face decât să rămâi la o privire din afară. Pe Dumnezeu Îl cunoşti în concretul vieţii pe care ţi-a dat să o trăieşti şi, mai ales, în relaţie cu oamenii pe care ţi i-a scos în cale.

E adevărat, toţi avem nevoie de un duhovnic (sau maestru spiritual, dacă preferi), atunci când vrem să creştem şi ne trebuie îndrumare. Nu porni de la premisa că nu mai există. Chiar dacă sunt rari, pot fi chiar şi aproape de tine, fără să ştii, având în vedere că avem peste zece mii de preoţi în ţară.
Roagă-L pe Dumnezeu să te ajute să-l găseşti pe cel potrivit sufletului tău şi nu te îndoi că aşa va fi. Iar apoi porneşte în căutarea lui, cu smerenie şi cu dorinţa de a face ascultare, lăsând în urmă orice prejudecată.

Daca nirvana, finalitatea budista, presupune pasivitate, insensibilitate, stare de vid, atunci, da, crestinismul este infinit superior budismului.

Insa aceasta este o conceptie gresita cu privire la rezultanta spirituala budista. In parte, din lipsa informatiilor cu privire la procesul de metamorfozare care este similar cu cel crestin, in care punctul critic il reprezinta Impartasirea cu Dumnezeu. Intrarea Lui Dumnezeu in inima unde are loc contemplarea extatica plina de dragoste subiect-subiect.

Acest moment, in metodologia budista este cunoscut ca "unirea cu Invatatorul", preliminar fazei in care credinciosul budist se preda complet si lasa Dumnezeirea sa-l transforme si sa transforme tot ceea ce il inconjoara (faza de generare). Ulterior, desavarsirea, este realizata in ultima faza a procesului, actualizarea.

In economia metamorfozarii budiste intra o serie de motivatii cheie, dintre care cea mai importanta este dragostea pentru toata faptura.

Budistul (Bodhisattva) aspira sa se uneasca cu Dumenzeu pentru salvarea tuturor fapturilor, nu doar pentru salvarea sufletului sau. In ecuatia dragostei sunt cuprinse toate fiintele fara exceptie, el si Dumnezeu. Constiinta sa se uneste cu fiecare faptura in dragoste (karuna - dragoste care poarta de grija) si asa se urca mintea sa la Dumnezeu. Pacea, curatenia, smerenia si transparenta sufletului sunt lucrate prin contemplare apofatica, care are si ea o multitudine de valente.

A porni cu dragostea de la om catre Dumnezeu este mai dificil dar aceasta carare nu rataceste (Bodhisattva).

Altfel ne putem insela crezand ca-L iubim pe Dumenzeu dar neglijand, chiar urand unii oameni.

Intra ca frate intr-o manastire care iti place si vezi daca poti sa te integrezi.
In afara programului zilnic de rugaciune + poti sa studiezi ce vrei.

Ia exemplu pe par. Cleopa care a fost un autodidact, citea enorm, pazind oile.

Tu ce vrei mai exact, totusi?

Totusi aici se discută aspecte se natură teoretică,sau mai degrabă teleogumeme,sau o forma de ontoteologie,iar subiectivatea noastra poate fi chiar o piedică in a accede spre ceea ce nazuim.Dar totusi până la urmă această tentativa catafatica,acest scepticism polarizat mai mult negativ este solutia ideala pentru a iesi din actualitatea pretinsă spiritualitate oferita de așa-ziși practicanți si găsirea acelora care sunt inca ascunși sau care vor deveni modele...

Sincer ,asta as vrea,si am vrut demult.Dar încă sunt legat de lume,asa in imaginatia mea,plus încă nu am terminat testele cu lumea.Dar sunt cam la sfârșitul autoexaminarilor.Iar in mănăstire nu voi intra decat când sunt 100% sigur de asta,iar cele câteva procente de indoiala ma tin încă in lume.

Nu e vorba sa te calugaresti maine.

Chiar daca ai vrea sa faci asta, e destul de probabil sa fii primit doar ca frate o perioada mai scurta sau mai lunga de timp si pus la incercari peste care e posibil sa nu treci cu mentalitatea actuala.

Insa pana a lua o decizie, poti sa incerci viata de manastire ca frate o perioada, fara a opta neaparat pentru calugarie chiar si daca ai fi declarat apt.

Dar cum vezi, nu calugaria in sine e problema ci faptul ca de fapt nu ai cu adevarat tragere de inima spre asa ceva.

Si unde vrei sa ajungi? Sa te duca spre "scop", care scop?
Iti doresti o viata duhovniceasca mult mai buna, vrei mai mult duhovniceste, vreisaintelegi ce este rugaciunea, sa te rogi mai mult?

E foarte interesanta partea asta de scop, pentru ca trebuie sa intelegi si ce te atrage pe tine. Daca vrei o cunoastere teologica mai buna, atunci sunt cartile.
Daca vrei o etica morala puternica, iar ai multi parinti si multe carti.
Daca vrei o viata duhovniceasca, daca vrei lumina, atunci e o alta poveste.

Eu iti zic ca rugaciunea iti deschide toate caile... cere de sus ce doresti.
Asta este un raspuns pe care mi-l dau si mie in acelasi timp. De multe ori raspunzand la intrebarile altora gasesti raspuns si la intrebarile si cautarile tale.

Vreau un model viu,un părinte sau chiar o comunitate care corespundă nevoilor mele,care încă nici nu imi dau seama care ar fi sau cum sa dozez,să abordez etc.Un povatuitor,si un cadru unde să ma pliez,unde sa ma sint ca sunt parte,si madular a unui organism spiritual viu.

Vrei atasament? Ai nevoie de o comunitate din care sa faci parte in Dumnezeu? In care sa impartasesti cele dupa Hristos?
Poate o biserica puternic inchegata cu o comunitate puternica, cu un preot extrem de bine induhovnicit. Sunt multi din acestia, care te pot invata multe duhovniceste, exact pe masura ta.


Sau cu adevarat vrei ISIHIE si insingurare dupa Dumnezeu si lucrare mare a Harului? Pentru ca este o cu totul alta cale, in care esti efectiv pe picioarele tale, doar cu Dumnezeu si ajutorul duhovnicului. Dar calea asta este a insingurarii sufletului, si trebuie sa vezi daca o poti duce.

Si eu sunt intr-o stare de cautare, oarecum o suspendare duhovniceasca maxima, caut o cale corecta dar nu o gasesc.

As vrea o directie dar nu se aliniaza lucrurile. Alta directie nu ma intereseaza, nu este pentru mine.

Păi ce model mai viu ca Hristos cauți mă tată, mă?

Nu știu dacă in mănăstire mai poți găsi isihasm,poate doar in schituri izolate sau pustnici ,însă noi fiind in lume si in confortul material al acesteia nu stiu dacă am face față intrarii bruste in mediul despre care vorbim așa inflacarat.Vezi tu,suntem buni la teorie,si poate ar fi bine sa rămânem la asta,fiindcă si aici ne putem desavarsi prin studiu si aprofundare,însă ai dreptate,uneori nu e de ajuns.Un gând ma tot duce la Athos,altul imi spune ca e de ajuns,manastirea sufletului din Parva.Dar cel care pare cel mai logic e sa continui studiile teologice,sa gust din căsătorie si viata de familie,iar abia dupa ce dobândesc tot ce tînjesc să las totul.Ce folos sa stai izolat cu gândul la lume?In pustie mergi când nu mai vrei nimic de la lume.

Viaţa de familie nu se gustă, ci se mănâncă până la moarte, dacă te apuci de ea. Este o cale la fel de binecuvântată ca şi călugăria, la fel de mântuitoare şi la fel de grea, dacă o iei în serios. Însă pe oricare cale apuci, dacă pui mâna pe plug nu mai priveşti înapoi, ci tot înainte, dacă vrei să intri în Împărăţie.

Și dacă nu-mi place? Dacă e prea grea? Dacă dau de o muiere fiț oasă? Dacă eu mă plictisecs? A?
Așa, mai bine doar gust.

Adica vrei sa-ti lasi nevasta cu copii mici eventual si cu burta la gura si sa te calugaresti si eventual sa primesti si laude pentru asta? :)

Si de ce ai tanji dupa "pustie" cand de fapt inima ta este in lume?

"Esenta fiintei tale sta in insasi picatura de iubire ce atarna de spiritul tau."

Asta e de pe facebook? :)

Ascetism modern sună cam prost, dat fiind că principiile au fost puse demult.

De fapt programul intensiv de rugăciune ține starea de mănăstire, chiar dacă 8 ore de rugăciune zilnică prin diferite slujbe și canon personal sunt percepute de unii ca fiind o chestie peste care se poate sări, eventual o chestie formală și rigidă care trebuie scurtată.
Dacă se întâmplă ce se întâmplă cu monahismul, întreaga situație are legătură cu împuținarea rugăciunii și cu orice alte preocupări chiar și intelectuale, mai puțin cele legate de rugăciune și canon.
Până și viețuirea de sine pe Athos presupune mii de metanii zilnice și umplerea ceasurilor bisericești cu rugăciune, iar în viața de obște situația e tot pe acolo, chiar dacă metaniile din canonul personal sunt mai puține, în mod normal participarea la slujbe și canonul ar trebui să umple timpul viețuitorilor.

Nu cred că România are vreun exemplu notabil în sensul în care cineva face duhovnicie de cameră în locuința personală , fără să participe la slujbe sau fără să fi fost un om care și-a însușit mai întâi rugăciunea continuă.
Ce s-a întâmplat în vremea comunismului, dacă s-o fi nimerit vreun preot să îndrume oameni și după vreo excludere nedreaptă e altceva și a cam fost o chestiune temporară.
Academie duhovnicească a făcut Sfântul Paisie Velcikovski.

De ce să continuăm studiile teologice dacă argumentul nu mai e dragostea, ci logica? Ce să facem în Teologie fără vocaţie?
Prin însăşi natura ei, Teologia e o afacere a inimii, mai intâi. În funcţie de orientarea iubirii vine şi logica, subsumîndu-se dragostei.
Piedicile apărute în calea teologului nu se depăşesc prin efort logic, ci prin dăruire smerită.

De obicei, ceea ce dobândim cu adevărat nu rămâne o alăturare la sufletul nostru ci ne transformă. Ne şi leagă.
Dar cum să îţi laşi nevasta şi copiii, mai târziu? Ei ce vor face? Cum se vor simţi, oare?... Femeia şi copiii părăsiţi de soţ şi tată sunt o realitate foarte tristă.

Nu cred că omului îi e dat să trăiască după modelul cucului, să îşi lase ouăle şi să zboare spre alte cuiburi...
Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit să ne salutăm cu "avec-avec", nu cu bună ziua...
Iarăşi, nu suntem tocmiţi de Creator după modelul "gâsca prin apă" sau "apa şi uleiul". Ceea ce experiem cu adevărat nu clivează ci fermentează în noi, uneori cu ani buni până la limpezire.

Până una-alta,
Doamne ajută!

Sau când, oricât de multe ai voi de la lume şi în lume, ardoarea dragostei pentru Hristos şi intensitatea pocăinţei te cheamă aparte şi departe...
Dar gândul la pustie, fie şi apărut fugitiv în minte, este de obicei semn pentru alte lucruri, mult mai prozaice.
În experienţa mea personală l-am întâlnit pe fundalul unor clipe de mare dezamăgire. Am cunoscut asta şi la mine şi la mulţi alţii.

Ca idee generală, dacă nu suntem monahi cu niscaiva experienţă duhovnicească şi cu o ascultare deja rodnică, astfel de gânduri ar trebui întâmpinate cu mult scepticism.
Personal, recomand întrebarea: din ce pricini ale nereuşitelor şi lipsurilor mele apare acest gând seducător? Ce păcate ale mele îmi rod frânghia care mă ţine strâns legat de viaţă şi de oameni?

Atunci când obosim să ne luptăm cu nedesăvârşirile noastre, avem de ales: ne strunjim niţel (ne acomodăm, ne punem pe lucrul cu sine pentru o dezvoltare mai bună a abilităţilor în a fi) ori fugim, rămânînd aşa cum suntem. Se poate fugi în multe moduri, pustia fiind nu doar exterioară.

Gândul pustiei este de obicei o fantasmă periculoasă. Nu ajută la devenire, ci la destrămare şi putrezire interioară.
Dacă îmi permiteţi un sfat: nu mai primiţi astfel de gânduri! Lăsaţi-le să treacă, câtă vreme nu aveţi un maestru, terapeut, duhovnic cu care să lucraţi pe ogorul interior.

Biserica este un organism viu.
Dar, ca orice organism viu, uneori are pietre la rinichi sau la colecist etc.
Ca să râvnesc la a fi parte din organismul viu, mai întâi să am grijă să cercetez cât de viu mai sunt eu însumi...
Iar dacă nu sunt viu, atunci să mă port ca un mort sau ca un obiect. Lăsîndu-mă pe Mâna Bisericii, aşa cum orice obiect e la dispoziţia unei fiinţe vii care face ce vrea cu el. S-ar putea să capăt şi eu o înviere, întrucât uneori doctorii pot reanima un mort.

Dar dacă, mort fiind, mai am şi pretenţii ca viul să corespundă nevoilor mele...
Ce să mai zicem, atunci?
Poate ar merita scrisă o carte despre ifosele morţilor în a modela lumea vie după nevoile lor.
Dar cine o va citi? Că morţii nu prea citesc iar viii au de citit cărţile Vieţii.

Măcar eu nu sunt ipocrit.

Da,ca sa fiu sincer asta voiam.Da ce apostolii nu au fost laudati de Iisus când si-au lăsat femeile?
Nu,e de pe vremea lui Hi5.

Cu tot respectul pentru majoritatea opiniilor formulate,dar mi se pare ca multe pareri sunt competente doar la nivel ideologic,iar dacă le implicam in realitate nu vor concorda cu aceasta.A discerne o vocație de un refugiu,asta incerc eu sa fac,doar ca in acest proces intra autocunoasterea care implica tot bagajul oferit de natură,societate si alegerile personale.Bineînțeles ,una e tanjirea după ceva alta e starea de fapt.Eu tînjesc dupa ceva care poate avea similitudini cu ceea ce s-a discutat aici,dar realitatea acestor certitudini e cu siguranță eronată,dat fiind faptul că realitatea obiectivă e percepută diferit de fiecare,însă ideologic putem ca cădea fiecare de acord cu anumite sisteme de gândire sau abordare,iar eu tocmai de această capcană vreau sa ma feresc.

Cei care au primit o chemare expresa in acest sens de la insusi Dumnezeu, da.

Si au primit chemarea cand erau deja casatoriti si probabil situatia familiala destul de stabila, nu stim prea multe detalii dar nu cred ca Dumnezeu le-a cerut sa-si paraseasca femeia credincioasa si cu copii mici, sa - o lase fara intretinere si sa urmeze Lui.

Si categoric Dumnezeu nu le-a spus "casatoreste-te mai intai si pe urma lasa-ti nevasta si urmeaza-mi mie".

Tu nu simti asta ca o chemare profunda nici macar de la tine, ci doar asa ca un fel de chestie bucolica :)

Cine stă să traseze fel și fel de versiuni și scenarii până să se hotărască spre monahism nu prea e de mănăstire, eventual va sfârși prin a fi convins de alții că monahismul e depășit, sau că el personal are vreo problemă internalizată fără să se mai apropie măcar de ucenicie, dracul e mare filosof și așa pe calea argumentelor poate justifica orice la nivelul minții.

Dacă primii călugări stăteau să tot facă filosofia monahismului și să găsească opreliști, azi nu am mai fi vorbit despre acest mod autentic de trăire, dar din fericire monahismul e ținut de Hristos nu de raționalismul apuseano-protestant de care s-au copleșit și ortodocșii de când au încercat să preia raționamentul apusean în teologie.

Dacă regula era că monahismul se face în lume, nu s-ar mai fi retras atâția în chinovii până și episcopii mare parte dintre ei se sfătuiau tot cu monahii din mănăstire, nu cu duhovnicii de mir.

Foarte bine, exact despre asta e vorba :)

Bine constientizat :)

Adevarul e ca nu ti-ai gasit inca locul.
Ai crescut din pacate sub doua culturi diferite, opuse chiar si fiecare din ele isi cere partea.

Categoric n-ai sa te calugaresti prea curand si probabil foarte satisfacut de casatorie nici nu ai sa fii pana nu ti se linistesc apele.

Aplicaţia contemplativă este şi ea un efort?
Asceţii răsăriteni învaţă că nu mai este efort, conducătorul fiind Duhul Sfânt. Aplicaţia e a Lui. Mişcările minţii rugătorului încetează în acea contopire.
În această situaţie, persoana experiază Adevărul, nu adevărurile desprinse prin aplicaţia analitică. Mintea nu se contemplă pe sine, ci pe El.

În astfel de situaţii, cred că puţină practică nu strică, Seraphim. Aceasta te poate feri de conflictul dintre sufletul tău şi diverse ideologii care îţi par supărătoare. Şi mai are şi rolul de lămurire.
Care să fie practica?
Mai întâi practica rugăciunii. Fie că este cea de obşte, prin participarea la slujbe, fie că este o pravilă personală, fie şi minimală.
Lucrarea rugăciunii este un bun învăţător. Aduce şi oleacă de linişte, cel puţin... Bănuiesc că ştii asta atât din lecturi cât şi din experienţă.
Îţi este imposibil să pui un pic de rânduială în care să intre rugăciunea? Ai o rezistenţă aşa mare faţă de rugăciune?
Întreb, spre clarificare.

Seraphim7, eu ori tu ne-am înţeles bine (lucru foarte posibil), ori există ceva rupturi logice în planul tău. Adică îţi doreşti să devii ucenic al unui trăitor şi să formezi (tu însuţi) o comunitate ascetică autentică? Toate astea fără să te călugăreşti?

Altfel, dacă eşti sincer în căutarea ta, îţi recomand mănăstirea Putna. E plin de călugări buni acolo, inclusiv sihaştri care coboară la câteva zile, pentru liturghie. Doamne, ajută!

...si uite'asa se naste o secta ...

De atunci si pana acum am invatat ,asa cu voie si fara de voie,putin din umilinta....a asculta,Nu ascultare...Si iarasi ceva important,ca odata ce il pierzi pe Dumnezeu...e greu ,trist,dureros,si totul are drumuri infundate.

Prin urmare nu ramane decat o singura optiune: intoarcerea la Dumnezeu.
Rezulta ca aceste greutati, tristeti si dureri, sunt vertabile binecuvantari fiindca ne reintorc la Dumnezeu, ca pe fiul ratacitor. Daca drumurile n-ar fi infundate, n-am avea cum sa stim ca L-am pierdut pe Dumnezeu.