Esecul (prea mare) distruge omul
 

Nu am realizari in viata asa cum au cei din familia mea, nu am posibilitatile intelectuale, fizice sau de adaptare ca ei. Nu am reusit sa ma integrez niciodata langa ei si am fost mereu in cel mai bun caz tolerata. Poate si din cauza aceasta nu am reusit sa ma integrez nici in societate, nu am avut niciodata prieteni, prieten, oamenii in general ma resping si dau rateuri dupa rateuri social si profesional.

Alor mei le e rusine cu mine , nu vorbesc niciodata despre mine altora (se lauda numai cu fratele meu care este intr-adevar foarte reusit) si cu fiecare vorba care mi-o arunca ma ranesc de ma baga in depresii si cu fiecare privire vad numai dezamagirea lor, iar eu nu stiu cu ce gresesc.
Nu seman deloc cu familia mea nici macar fizic, mama saraca ca sa scape zice ca seman cu soacra ei , soacra zice ca seman cu mama, toti arunca vina de la unul la altul de ce sunt cum sunt : proasta, urata, neindemenatica si saraca. Nu ma mai suport nici eu pe mine, mi-e scarba de propria persoana, din prea multe esecuri si batai de joc am devenit anxioasa, depresiva cu tot tacamul de probleme de socializare.
Mi s-a zis destul de vag ca nu am fost un copil dorit pt ca sunt fata, si ca am fost blestemata la nastere de cei din familie (nu parintii ).
Nu ies cu mine in lume, in casa abia schimba 2 cuvinte cu mine, daca e vorba prea "lunga" ma gonesc, iar cand vine fratele in vizita se strang in jurul lui si-l servesc, il pupa il lauda si ma ofilesc cand vad cum le sclipesc ochii de bucurie.
Nu stiu cum sa ies din situatia aceasta, sunt bolnava sufleteste , cu fiecare vorba a lor picura otrava in inima mea, oricine ar veni in vizita ma inchid in alta camera de rusine si nu ies pana nu pleaca . Uneori simt ca imi urasc familia, si am excese de furie de as putea sa o lovesc pe mama cand imi vorbeste. Nu mai suport critica si ma simt ca o handicapata. Nu stiu ce am de ce ma resping toti incepand cu familia si terminand cu vanzatoarea de la colt. As vrea sa schimb ceva dar nu stiu ce, si nimeni nu imi zice, toti ma evita.
CE sa fac ca sa scap de sentimentul de rusine, de scarba de propria persoana si sa ma simt ca un om normal??????

După portretul pe care ți l-ai făcut înțeleg că tu ești Rățușca cea urâtă :)
Sper că-ți amintești că ea, de fapt, era un pui de lebădă, dar asta a înțeles abia mai târziu.
Dacă oamenii nu văd lebăda din tine, ai încredere că Dumnezeu o vede, cu siguranță. Pentru că puiul Lui ești.
Caută să-ți cunoști adevărata Familie, cea care te iubește și te prețuiește.

cand mai multi iti zic ca esti beat te duci si te culci

Inteleg prin ce treci, si eu am avut probleme asemanatoare, eram mereu comparata cu verisoara mea ( ea e mai harnica, ea e mai buna, mai studioasa etc). Daca ei nu te vad asa cum esti tu in realitate (aici ma refer la calitatile tale, orice om are si calitati nu doar defecte) este problema lor. Tu ai incercat sa vorbesti deschis cu mama ta? sa-i spui ce simti?

Sa incepi sa-ti pozitivezi perceptia ta despre tine insuti.

Altfel, intri intr-un cerc vicios care naste monstrii: invidie, depresie, ura - care te vor devora de vie.

Reusita depinde de cat de creativa si imaginativa esti.

Nu este momentul sa te privesti ca fiind cea mai pacatoasa si neispravita persoana de pe suprafata pamantului. Aceasta este o imaginatie care functioneaza numai in anumite conditii, cand sufletul este bine asezat inlauntru, echilibrat si luminat de oarece bucurie launtrica.

Foloseste secvente de cuvinte cheie pozitive care sa le repeti pana cand, efectiv, vei crede in ele.

Pleaca de la mici calitati care le recunoasti in tine insuti.

Chiar de la aspecte marunte fizice: culoarea parului, ochilor...

Dupa aceea treci la un nivel superior, mai dificil, de genul: "parintii mei ma iubesc din tot sufletul". Acum nu crezi in aceasta afirmatie, dar daca o vei repeta cu mintea concentrata, cu timpul vei incepe sa crezi cu mare tarie in intelesul ei.

Atmosfera din jurul tau se va improspata.

Vei incepe sa transmiti involuntar semnale pozitive catre cei din jurul tau, prin forta acestor ganduri pozitive.

Atitudinea lor fata de tine se va schimba ca prin farmec.

Nu vor stii de ce ai devenit placuta, invaluita de o aura inmiresmata.

Cineva spunea intr-un film:

"Iubirea nu este un simtamant ci este o abilitate."

Eu sunt convinsa ca nu este asa... ca nu esti asa cum te descrii...
Esti intr-un cerc vicios din care trebuie sa iesi putin, apoi vei reusi sa iesi de tot. Te confunzi cu problema, incearca sa te detasezi de situatie, astfel vei putea vedea in ansamblu, inclusiv solutiile de rezolvare.

Autosugestia merge pana la un punct, apoi nu mai are nici un punct de sprijin. Este un instrument periculos.

este obiectiva prezentarea, ceea ce am scris se intampla de 20+ ani si fara o vorba buna si fara oameni in jur te salbaticesti. simt cum ceilalti imi transmit semnale negative asa ca eu le preiau si mai departe tot asta transmit
nu am calitati, sau nimic deosebit.
problema nu este ca sunt comparata, ci desconsiderata, vazuta ca o proasta si asa cum ma vad ei ma vad ceilalti din familie, si vecinii si tot restul inclusiv eu. au o influenta mare ....pt ca sunt si multi. nici cu fratele meu nu ma inteleg ca se crede destept si el nu discuta cu.....mine

Tot ceea ce gandim este sugestie si autosugestie, este programare si autoprogramare.

Fiecare incarca un anumit tip de "soft" ( modele comportamentale) pe care il ruleaza mai bine sau mai putin bine.

Unele softuri chiar pot prelua comanda.

Autosugestia este esentiala in orice actiune psihica care implica, de exemplu, factorul "incredere".

Se bazeaza pe rationamente, silogisme, ziceri, cuvinte de duh, fie din experiente directe, ale altora, fie din scripturi.

Ne autosugestionam cu experienta altora.

Este periculoasa doar in doua cazuri: cand distanteaza mintea de adevarul conventional (caderi in naluciri) sau hraneste intentii negative.

In rest, este instrumentul psihologic fundamental care ne asigura functionalitatea de zi cu zi.

Citind cele scrise de tine imi amintesc o intamplare traita de mine. Eu am doua fete nascute la un an diferenta, Cand am nascut pe cea mica, una din bunici nu a placut-o de loc, a socotit ca gresesc sa fac inca un copil ca sa aiba cea mare cu cine imparti. Era o forma de egoism, din prea multa iubire pentru prima ei nepoata. Din prima zi cand am venit cu cea mica de la spital a spus, iata un copil urat si stramb. Fireste ca nu era nici urata si nici stramba fata. Au trecut doi ani pana intr-una din zile, cea mica a venit la mine sa imi spuna ceva si in acelasi timp se stramba ( isi stramba gura, ochii parca se scurgeau in jos ) . M-am uitat la ea lung si am intrebat-o: de ce te strambi ? si mi-a raspuns, acea copila de doi ani: pentru ca bunica a zis ca sunt stramba si mereu ma cearta numai pe mine si ma bate si spune : taci tu stramb-o. Am luat atunci fata in brate , am dus-o la oglinda si i-am spus: priveste. Te vezi stramba>? si ea a zis , nu. Priveste , uite ce ochi frumosi ai, uite ce par frumos ai, esti o fata frumoasa, nu tot ce spun oamenii este si adevarat. S-a inseninat fata, si fericita a strigat. Da sunt frumoasa , nu sunt stramba. Si de atunci fata nu a mai suferit, caci stia ca nu e stramba.

Au crescut, astazi sunt mari, iar cea mica e si casatorita.