Datoria crestinului fata de semenii sai
 

Cum trebuie sa se poarte un crestin cand intalneste oameni tristi, aflati in depresie? Sa incerce sa ajute doar daca i se cere ajutorul sau sa o faca oricum?

Voi, cand ati intalnit pe cineva suferind, cum l-ati ajutat?Cum ati redat speranta, cuiva care a pierdut-o?

Am încercat un răspuns mai larg, dar m-am răzgândit, căci mi s-a părut prost.

Voi spune doar cum mi-a redat mie speranţa un monah, căruia i-am destăinuit tristeţea şi fricile din inima mea: m-a ascultat cu atenţie şi mi-a dat sfaturi scurte, la obiect... Mi-a spus că Dumnezeu nu-şi face simţită prezenţa în viaţa omului o singură dată!

Sa ofere posibilitatea ajutorului, lasand intreaga libertatea celuilalt de a spune "nu". Nici tristetea, nici depresia (a nu se confunda!) nu alieneaza discernamantul. In aceste conditii ajutorul cu de-a sila nu este admisibil.

Aratandu-i ca imi pasa. Aratandu-i ca exista alternative. Aratanadu-i ca lumea are un rost si el (ea) un rost in lume. Aratandu-i ca exista Cineva care tanjeste dupa noi.

Vizual, mult prea vizual. Data viitoare nu-i mai arăta. Cântă-i!
(Aşa făcea şi David.)

zambeste-i, intra in vorba cu el, asculta-l si daca poti sa-i dai un sfat, ofera-l cu placere

Si cum poti arata cuiva aflat intr-o depresie profunda ca exista alternative, ca viata si lumea asta stramba are sens etc?Dvs. cum ati exprima toate aceste lucruri cuiva care nu mai asteapta nimic bun de la viata?Cred ca e greu uneori sa mai ai sentimente frumoase, sperante , credinta, cand in loc de dragoste si atentie, in copilarie primesti doar ura.

Sunt situatii in care toate astea sunt prea putin.

Sunt in total acord. Si langa acestea, ca mod direct de abordare, as mai adauga si imbratisarea. Imbratisarea cu caldura, cu iubire; imbratisarea nu ca un simplu gest golit de semnificatie, ci unul autentic.
Pentru a le reda speranta, am remarcat ca unora le e de folos oferirea unor solutii concrete, deoarece fiind afundati in starea aceea negativa nu pot sa mai gaseasca calea de iesire.

Apoi, cred ca facem bine sa ne rugam pentru ei, sa-i pomenim in rugaciunile noastre.

daca toate astea sunt prea putin, atunci trebuieste apelat la tratament de specialitate (psiholog)

Da, cu siguranţă.

Of..... Păi dacă e vorba, cu adevărat, de depresie profundă (severă)....
Eu recomand, dacă îmi e permis să fac asta, aşa:
1) Psihiatru - tratament medicamentos cu sau fără internare;
2) Psiholog - cu terapie cognitivă, de preferat (aceasta e abordarea de elecţie pentru depresii);
3) Grup de suport, dacă e vorba şi de vreo adicţie (alcool etc.)
Şi toate acestea pe fundamentul relaţiei cu un duhovnic, plus mersul constant la slujbe (Maslu, Liturghie etc.).

Pentru cei din familie (aparţinători) ajutorul vine tot prin intermediul persoanelor menţionate, care vor da explicaţii şi îndrumări adecvate, profesioniste.
Mi-e greu să cred că prin urmarea acestor paşi nu se va simţi nici o ameliorare sau chiar vindecare totală.
Depresia este o tulburare care se tratează cu succes.
Doamne ajută!

Ma refeream la cei din afara familiei.Adica, daca intalnim de-a lungul vietii persoane cu depresie, incercam sa ajutam, atat cat ne permite situatia respectiva: o incurajare, o vorba buna etc.Si restul tine de vointa acelei persoane, normal.Dar daca ai senzatia ca la un moment dat se apropie de o zona periculoasa a depresiei, in care la un moment dat si-ar putea face rau, atunci nu prea poti fi indiferent.Poti ajuta in aceasta situatie?Daca da, cum?

Păi... cam aşa cum am făcut eu mai sus. Altceva nu ştiu să vă spun...:)

Multumesc pentru pareri.

Ascultand persoana in cauza in primul rand cred; nici " binele fortat" nu e recomandat, aici sunt deplin de acord cu Mihnea Dragomir.
Si mai cred ca e necesar sa faci sa inteleaga persoana respectiva ca nu e singura :)

In cazuri usoare poti sa intervii, chiar e recomandat, fara sa ti se ceara expres, daca vezi ca esti bine primit.
In cele mai grele, sa trimiti la cei care se pot descurca cu ele.

In unele cazuri e suficient preotul, dar sunt cazuri in care e nevoie de psiholog, psihiatru..

Orice ar zice unii rupti de realitate de pe aici, nu orice preot poate fi si psiholog si mai nici unul care sa faca munca unui psihiatru.

Una e sa aiba un om sanatos niste suparari ocazionale care aproape ca trec de la sine si carora le este suficient cateva vorbe prietenesti si altceva sa ai de a face cu oameni cu un creier bolnav, cu probleme de ani de zile, chiar din copilarie, unele care nici macar nu le constientizeaza, si care si-au lasat urme adanci in sufletul si mintea lor si nu mai au sau nici nu au avut vreodata un reper al normalitatii.

Am deschis topicul asta pentru ca am cunoscut pe cineva, la care am intuit de la inceput ce suferinta il apasa.Nu intamplator, ci tocmai pentru ca imi e familiara, mai mult sau mai putin, de la oameni din preajma mea.Ma impresioneaza pentru ca stiu cat e de greu, cata insingurare si stigma sociala aduce o astfel de situatie.As fi vrut sa ii spun ca, chiar daca am mai avea de trait doar o ora sau doar o zi, chiar si cu lipsurile noastre lumesti(care pana la urma ne caracterizeaza pe fiecare din noi), tot ne putem bucura de viata, si suferinta e mai usoara, atunci cand ai credinta si prieteni alaturi.Dar nu ma pricep prea bine la cuvinte, si vroiam sa aud si alte pareri, poate mai sunt persoane care au trecut prin situatii de genul asta.


Partea cu psihologul/psihiatrul banuiesc ca o stie, la fel ca si cea cu grupurile de suport.Pe mine, cand am incercat sa vorbesc cu el m-a ignorat total.Probabil opinia si suportul unui
barbat ar fi fost mai potrivite, dar nu am putut sa nu incerc sa ajut cumva.
Sper ca pana la urma sa depaseasca greutatile si sa gaseasca alinare.

Acea zi, acea ora sunt cele mai importante din viata. Atunci, totul se poate pierde si totul se poate castiga. Nu e esential cat de pacatoasa viata ai dus, ci e esential sa pleci din ea in prietenia Domnului, solidar cu Crucea Lui: totul se poate castiga in acea ora, iar cei care vin la lucrul Domnului pentru numai un ceas, si anume in ceasul al doisprezecelea, vor primi aceeasi plata cu cei care lucreaza de la inceputul zilei vietii lor.

Am o anumita experienta cu bolnavi in situatii terminale: singurul punct de sprijin este credinta, singura speranta este Crucea lui Cristos si cuvintele "astazi vei fi cu Mine in rai!".

Nu irositi timpul cel mai pretios al oamenilor, mai ales a celor pe care ii iubiti mai mult! Timpul acela valoreaza cat tot restul vietii, atunci se da batalia cea mare! Nu uitati ca cel mai bine stie insemnatatea acelei zile, acelei ore Adversarul, care isi va inteti atacurile, fiind in stare, din disperarea de a vedea inca un suflet scapandu-i din gheare, sa joace totul pe o carte!

Da, asa sper si eu sa fie.

Cred ca nu m-am facut bine inteleasa.Nu vorbam despre un bolnav in stadiu terminal, ci despre cineva apasat de o suferinta sufleteasca.

Aici nu am inteles prea bine.Puteti sa detaliati un pic, va rog?

Din fericire, se pare ca de altceva e vorba in cazul la care va referiti. Dand mai multe detalii, eventual folosind mesageria privata, poate ca un raspuns ar fi mai de folos.

Am inteles.Multumesc.

Initial am vrut sa trimit un mesaj privat, asa cum mi-ati spus(daca am inteles bine).Dar poate mai citesc si alte persoane acest topic, poate ajuta.
E vorba de cineva care sufera de o depresie foarte puternica, incercand in cateva randuri sa renunte la viata.Nu imi este ruda, nici macar nu face parte din cercul meu de apropiati.Mi-am cam depasit demult atributiile, insa nu am putut sa fiu indiferenta fata de atata suferinta.Cine nu a trecut prin asa ceva nu intelege, sau intelege prea putin si judeca foarte repede.Stiu si eu cum e sa te simti pierdut, sa simti ca viata ta nu valoreaza nimic, ca nu esti iubit de nimeni, ba poate chiar nedorit.Sa te simti ca refugiat in propria familie si chiar neam, in propria tara.Sa simti ca ai obosit si ca nu mai ai speranta si nici sens.Cumva, eu am depasit toate aceste etape.Nu stiu exact ce itinerar interior am urmat, stiu doar ca, la un monent dat, au fost pe alocuri oameni care au inteles ce traiesc si intr-un fel sau altul m-au ajutat si m-au sustinut, si culmea, nu au fost intotdeauna din familie sau

prieteni.Asa ca nu am putut nici eu sa fiu indiferenta vazand un om in aceasta situatie, fara sa incerc sa fac ceva.Problema e ca nu stiu cum ai putea reaprinde speranta intr-un suflet prea lovit, mintit si impietrit de atata suferinta si singuratate.

Am inteles: vizitele la psiholog/psihiatru(cu antidepresivele necesare), grup de suport(unde dupa ce trece entuziasmul inceputului ajunge de undeva pkecat), prezenta unui parinte duhovnic( in care e greu sa te increzi, daca esti facut tandari pe dinauntru din copilarie, nu ca nu ai vrea) etc..Si daca toate astea nu merg?Cum poate fi ajutat cineva, ce i-am putea spune pentru a capata o speranta pe care niciodata nu a avut-o.Cred ca atunci cand folosim cuvinte atat de frumoase, plini de entuziasm,de fapt le spunem tot pentru noi.Pentru cei aflati in situatia asta e prea putin.

Spune-i numele de Botez poate niste rugaciuni ale altor persoane ii vor face
bine.

1. Nu, nu e vorba de vizite. De vizitat putem vizita Muzeul Ţăranului Român, casa Poporului sau Luvrul. Când un om e bolnav nu concepe relaţia cu terapeutul ca pe o vizită, ci cam aşa cum făceau cei de la scăldătoarea din Vitezda. Vorbim aici de o terapie. Asta e o treabă serioasă. Uneori poate dura ani de zile. Asta e realitatea.
2. Entuziasmul începutului poate fi o capcană pentru mulţi. Faptul că după entuziasm pacientul se întoarce de unde a plecat se numeşte recădere şi se tratează, iarăşi, în cabinet şi în biserică. E o problemă specifică a psihoterapiei şi a psihiatriei, precum şi a relaţiei duhovniceşti. Nu e de flecărit în publicul de gură-cască.
3. Duhovnic în care e greu să te încrezi? Păi, unde l-aţi dus doamnă? La vraci? La Miţa ghicitoarea? Păi de încrezut în duhovnic e vorba? De când punem aşa problema în Biserică?

Una peste alta, eu nu înţeleg ce vreţi de fapt. Ridicaţi o problemă de strictă specialitate (pacient depresiv cu tentative de suicid şi care acuză lipsă de speranţă, lipsă de sens al vieţii etc.) şi ne oferiţi următoarele:
1. Psihoterapie, nu merge.
2. Psihiatrie, nu merge.
3. Duhovnic, nu merge.

Şi ce vreţi de fapt? Să spunem şi noi, cu dvs. în cor: nimic nu merge! Dar ştim noi mai bine, forumiştii lu peşte prăjit (sau fiert?) cum facem să meargă! Credeţi că posedăm reţete miraculoase?

Problema e una de strictă specialitate şi nu se rezolvă cu aiureli esperantiste şi bonomie siropoasă "creştină", ci exact cum am spus: în relaţii terapeutice concrete, faţă către faţă cu: psihiatru, psihoterapeut, duhovnic. Iar dacă pacientul nu vrea să coopereze, atunci să-i fie de bine. Primeşte fix ce a ales.
Vrea cumva atenţie şi afecţiune pe o cale morbidă, de şmecheraş care se hrăneşte, sub masca lui îndurerată, cu energia vie a celor dispuşi să îl compătimească?
Se ţine de lamentaţii nesfârşite şi şantaj cu suicidul?
Atunci să avem în vedere că sunt şi alţi oameni bolnavi, care stau la coadă la cabinet ori în tinda bisericii. Şi care chiar vor să trăiască şi să se însănătoşească! Aceştia, da, merită să fie ajutaţi şi primesc deja ajutorul prin atitudinea lor deja smerită.

Vedeti, nu intelegeti si judecati.Si nu sunteti singurul.Doar cine a trait ceva asemanator poate intelege.Dvs. ar trebui sa stiti ca nu in toate situatiile functioneaza partea care tine de vointa.Sunt oameni care vor sa se recupereze dar nu pot.Si asta nu inseamna va nu merita compasiunea noastra si ajutorul, atunci cand il cer.Nu ineamna ca in fata unui bolnav de diabet, care e cronic si de multe ori iremediabil, are intaietate unul bolnav de gripacare e mai usor.Amandoi vor sa se vindece, unul poate, altul nu.In fine, nu mai are rost sa despicam firulde par in patru.Daca l-ati fi cunoscut pe Robin Williams, nu v-ar fi parut rau ca nu ati incercat sa il ajutati, dupa ce ati fi aflat de gestul fatal pe care l-a facut?A facut ani de terapie psihologica si tratament, si tot degeaba.Oare sa fie un pic de vina si indiferenta celor din jurul lui?E doar o intrebare.

Si aveti dreptate cu vizitele la terapeut.E nevoie de ani.Problema ramane problema si mai mare, cand nu sunt bani(ca te usuca), si atunci cand mergi totusi, cand dai peste un incompetent plictisit de viata, care face experiente pe tine si cand acasa poate ai o familie care in loc sa te sustina, mai rau te distruge.Sunt foarte multe variabile, e usor sa judecam.S

Multumesc, dar pe un forum nu as da nici macarnumele meu.Nu pot sa dau numele altei persoane.

Chiar ca-i saraca persoana aia.Nici macar ajutor de la distanta nu i se permite.
Un asa nivel de "ortodoxism" n-am vazut nici la pagani.:21:
Zicea Hristos ca-i mai usor camilei sa treaca prin urechea acului ? Stai sa ne vezi pe noi.Cum vor trece "vapoarele"
ortodoxe prin urechea acului ? Cum bagi un vapor prin urechea acului ?
Naspa.

Forumul acesta este unul public, deci poate vedea oricine, inclusiv persoana pt care s-a deschis topicul. Probabil de aceea nu a dat nume.

Dar am cerut numele de Botez, adica prenumele.Iar Slava Domnului ca la
romani multi au acelasi prenume.
Zici Gheorghe ia sa vezi cate hipermarketuri raspund.

Dar in fine scuze si pretexte diferite cam penibile.
"-Vreau, caut persoane care sa-l ajute pe X"
"-Pe hai sa-l ajutam cum putem pe X"
"-A nu, nu , n-am acordul lui X pt asa ceva"
"-Pai daca X vrea sa fie ajutat, se supara daca il ajuta cineva ?"
"-Pff..., pai stii asta e un forum public deci poate vedea oricine".

Cam asta este sumarul.

PS:Doamne, cata rabdare ai.Intra-adevar trebuie sa fii Dumnezeu ca sa
ai rabdare.Eu unul n-as avea.
Timp pierdut topicul asta(parerea mea).

Hai, duduie, haide, valea! Mergi, mergi cu Domnul, du-te unde îţi e locul.
Pace ţie!

Vai, vai!Ce anume v-a cauzat reactia asta?Nu imi pot crede ochilor ce citesc, din partea dvs.Daca ati luat ceva personal din tot ce am spus, rau ati facut.Pentru ca vorbeam in general si intotdeauna am apreciat foarte mult postarile dvs., pana astazi.Nu sunt "duduie" si locul meu e aici, nu o sa ma duc nicaieri.

Pentru asta exista terapie, terapeut.
Nu au poate foarte multa vointa, dar cu cat mai au trebuie sa coopereze.
Daca nu coopereaza, evident nu indreptare cauta.

Depinde ce fel de ajutor cer.
Daca zice cineva "da-mi 10 lei pentru tigari ca nu pot sa ma las de fumat" ii dai?

Oricat de paradoxal ar parea, nu toti bolnavii vor sa se vindece.
Adica da, nu i-ar deranja sa se intample ceva miraculos, sa fie sanatosi si sa-si reia stilul de viata vicios care i-a dus acolo.
Dar sa faca un efort, sa renunte la ceea ce i-a dus acolo, sa tina un regim, post, asta NU.
Prefera sa moara desi nu e garantat ca atunci cand lucrul asta devine o certitudine se vor impaca cu aceasta alegere.

Tu l-ai cunoscut?
Cine a zis ca "terapia psihologica" e solutia universala?
Functioneaza pana la un anumit nivel.

Sigur ca sunt, si e mult mai usor sa nu citesti ce-ti scrie celalat si sa vorbesti pe langa avand iluzia unui dialog.

El a prezentat un anumit tip de situatii, tu vorbesti de altceva.
Pana la urma, atat timp cat nu e vorba de un caz concret, cunoscut, e "dialogul" surzilor.

Daca nu e un caz foarte dificil si de risc, ce poate face un om pentru alt om este sa-i tina cat mai mult companie, sa-l incurajeze cat mai des, etc.
Dar asta e doar o parte a unei strategii mult mai ample si nu lipsita de riscuri care nu sunt vizibile imediat.
Inclusiv riscul de a face mai mult rau decat bine.

Daca faci lucrul asta pentru o persoana de sex opus, riscurile se dubleaza chiar.

Poate ar trebui sa viziteze mai des grupul de suport?

Pai nu in duhovnic trebuie sa te increzi expres ci in Hristos.
Duhovnicul nu-ti poate cere nimic iesit din comun pentru care e nevoie de o incredere deosebita.
Daca ii cere sa faca un canon de rugaciune si sa lase niste obiceiuri urate, are nevoie de incredere sa stie ca lucrurile astea vor ajuta?

Depinde de f. multe variabile particulare, cum a ajuns el acolo.

In primul rand trebuie vazut daca acele cauze primare pentru care este in dificultate au incetat.
Daca provin din familie si omul inca sta cu familia, e dezastru.

Pe urma, nu de putine ori, cauzele primare au disparut, dar omul isi intretine singur nefericirea si problemele, are un stil de viata catastrofic pentru sanatatea lui spirituala si mentala.
E pregatit sa renunte la el?
Trebuie evaluat in ce masura omul mai este rational si poate lua decizii rationale si poate renunta la acele obiceiuri autodistructive.
Trebuie sustinut in deciziile corecte.
Etc.

Ar trebui sa fii o persoana duhovniceasca deosebita sa misti astfel de munti doar prin cuvant.

Oricum, nu te astepta, cum a spus si Ioan Cezar, sa aiba cineva aici o solutie magica cu care la randul tau sa faci minuni.

De ce a fost banat Ioan Cezar? Stie cineva?
Ar face bine sa-si faca alt cont si, daca vrea, sa spuna chiar el.

Urmareste-i istoricul postarilor si te lamuresti singura.
Restul poti afla prin mesaje private.

Bine zici!
Uite un subiect greu...Patologia vointei. De aici, cred eu, trebuie inceput in cazul de care vorbeste Alex.
Ioan Cezar sigur stie si poate face si pe altii sa inteleaga mai multe.

Alex, ce crede persoana respectiva despre situatia in care e? Care crede ca sunt motivele imbolnavirii sufletesti? Considera sau nu, ca e important sa-si faca o anamneza impreuna cu cineva care se pricepe la asta, pentru a da la o parte tot ce si-a( i s-a) adaugat nefiresc pe suflet de l-a instrainat atat de tare de adevarata lui fire?
Stie ca stagnarea inseamna inrautatirea situatiei, iar dupa separarea partii lui vizibile de cea invizibila, durerea de acum se amplifica la infinit? Crede asta, sau are speranta falsa ca moartea (si inca prin sinucidere) i-ar oferi neantul si somnul vesnic al non-simtirii?

Cred ca in fond, dorinta cuiva de a se vindeca de o asemenea stare ca si cea descrisa de Alex, porneste de la credinta. Credinta in ce va fi cu tine insuti dupa despartirea sufletului de trup. Daca cineva aflat in starea aceea, crede in neantul non-simtirii durerii post-mortem, de ce sa-si doreasca vindecarea? Din contra, il atrage irezistibil moartea prin sinucidere.

Sa nu fie! Doamne miluieste!

Probabil.Nu sunt in pielea nimanui sa fiu sigura.Poate depinde si de boala.Nu te contrazic.

Normal ca nu.Ma refeream la alt fel de ajutor.Atunci cand vezi ca cineva se zbate sa iasa la suprafata si nu reuseste, si chiar spune ca nu mai poate.Nu neaparat ce ajutor sa ii dau, personal.Ci cum poate fi ajutat un astfel de om, de catre oricine.Daca se poate.

Din pacate am vazut si eu destule cazuri.Oare care o fi cauza?

Nu a inteles nimeni ce am vrut sa spun.Personal, cred ca parintele duhovnic ne sfatuieste chiar mai bine decat parintele biologic.Ce vroiam sa spun, cand ma refeream la incredere, e ca sunt oameni cu increderea in orice si oricine, facuta praf din cauza suferintelor din copilarie.Si le e mult mai greu sa se apropie, sa simta cu inima apropierea de credinta.Tocmai asta era una dintre intrebari: poate un om obisnuit sa aprinda scanteia credintei in sufletul aproapelui sau suferind?Raspunsul pe care l-am aflat e : nu.Doar Dumnezeu poate asta, care lucreaza prin noi.Deci, pana la urma tot ce putem face e sa fie comportamentul nostru asa cum trebuie- si in fapte(crestinesti), nu numai in cuvinte pompoase- sa ne punem speranta in Dumnezeu si asa probabil si ceilalti au mai multe sanse.

De acord.Vai de bietii oameni care trec prin asta!

Nici nu ma asteptam si nu cautam asta.Din pacate domnul Ioan Cezar a inteles cu totul altceva.E si din cauza grabei cu care scriu, dar asta e.

M-am gandit si eu la un moment dat.

Delia31, e interesanta chestia asta cu "patologia vointei". De gandit.In rest, eu am iesit din discutia asta.Continuati voi, daca vreti.

Totusi, ce face concret?
Poate se agita, dar nu in directia buna.
Poate sunt o gramada de gauri in barca lor dar in loc sa le astupe, incearca doar sa pompeze apa afara.

Inca o data, nu exista doua cazuri la fel si nu exista solutie magica universala si atotputernica.
Despre solutii generice s-a mai vorbit.

Patima careia i se da din ce in ce mai multa putere si termina prin a-l distruge pe om.

Depinde de la caz la caz.
Sunt si parinti (biologici) induhovniciti sunt si duhovnici pe hartie care au problemele lor.

Tu ai o abordare emotionala.
Credinta nu e neaparat sau numai emotie.
Un om din asta in primul rand, emotional e distus.
Nu-i poti cere sa simta cine stie ce lucururi.
Dar daca nu si-a pierdut uzul ratiunii si poate recunoaste ca 1+1 fac 2 poate sa aiba o abordare rationala.
Problemae este daca are sau nu credinta.
Daca nu are, e o problema dificila.

Exista si un da.
Daca mintea ii este plina doar de sugestii negativiste, care nu vrea neaparat sa le creada, ii poti oferi o alternativa de gandire.

Ce inseamna la tine "sa-ti pui speranta in Dumnezeu?" in contextul asta?

Ideea ar fi totusi sa te rogi pentru persoana respectiva cel putin la fel de mult cat vorbesti cu ea.


Exista si celalalt aspect, daca iti place de persoana respectiva.
Poate e doar un moment trecator in viata lui si pentru ajutorul dat, iti poate fi loial si recunoscator o viata.

Sunt multe variabile, nimeni nu poate sa intrevada cu adevarat viitorul.

E o abordare prea pompoasa si nerealista.

Lucrurile la baza sunt simple, un om nu-si doreste moartea decat atunci cand nu intrevede alte solutii pentru crizele din viata lui.

Daca tu reusesti sa-i oferi speranta, alternative rezonabile si inspirate, ideea de sinuciderea trece in planul doi.

Chestii cu viata de dupa moarte e un pas prea mare, prea filosofic si care cu certitudine va esua daca va fi pus in discutie ca singura "alternativa".

Oamenii, mai ales in situatia asta, reactioneaza la chestii mult mai concrete, hrana, adapost, siguranta, afectiune, etc.