Cu mulţi ani în urmă m-am nimerit într-un grup de "analiză personală" (obligatoriu în unele domenii profesionale) unde, într-o seară, trainerul a pus următoarea întrebare: Cum v-aţi petrece ultima săptămână din viaţă, presupunînd că aţi şti cu certitudine că veţi muri după acele 7 zile? Presupunînd că ar fi aşa, cum v-aţi petrece timpul rămas din viaţă? - era provocarea.
Fiecare a avut de meditat 30 min., apoi au urmat împărtăşiri (feed-back, cum se obişnuieşte să se spună în astfel de grupuri).
Ne confruntam fiecare, conştient şi voluntar, cu ipostaza petrecerii ultimelor 7 zile din viaţă.
Trec peste detaliile comportamentului din timpul exerciţiului (pentru unii a fost greu de tolerat emoţional, pentru alţii a fost ca o glumă etc.).
M-a frapat cum au răspuns membrii grupului:
a) aproape toţi, indiferent de vârstă, sex sau orientare religioasă au spus că şi-ar petrece timpul rămas făcînd următoarele: şi-ar cere iertare de la toţi cunoscuţii şi ar încerca să facă maxim de fapte bune până în ultima clipă. S-ar ocupa în special de cei care i-au iubit şi le-ar arăta recunoştinţa lor. Ar încerca să iubească, dăruind tot ce au mai bun, oricât de variat ar suna termenul acesta (iubire) în mintea fiecăruia. Şi-ar lua rămas bun de la toţi, în pace şi recunoştinţă.
b) un singur om a spus că s-ar retrage şi că ar medita intens; s-ar identifica mintal cu energia oceanică a iubirii şi s-ar pregăti pentru Nirvana sau ceva asemănător. Inutil să precizez ce orientare religioasă avea colegul nostru.

De aici am tras următoarea concluzie: cu toţii puneam accentul pe iubire; diferenţa dintre noi şi colegul budist era în privinţa modului de a relaţiona cu semenii - noi prin contact nemijlocit, prin relaţii concrete, el prin retragere şi meditaţie. Totuşi, şi el tot la iubire se gândea (la iubirea în sine, la iubirea cea mai "înaltă", adică abstractă/"pură", nu la iubirea împărtăşită concret).
Mi s-a părut remarcabil că, în acest context, noi puneam faţă în faţă două realităţi care fac şi obiectul acestui topic: dragostea şi moartea.

P.S. Trainerul a făcut un singur comentariu, la sfârşit: "Ei bine, şi ce aşteptaţi? Aşteptaţi ca mai întâi să vină moartea pentru a începe ... să iubiţi?!"

Am observat că este frecventă folosirea greşită a cuvintelor, noţiunilor, în general, fără a încerca să ne corectăm, să ne îmbunătăţim exprimarea. De multe ori aud scuza "Înţelegi ce vreau să zic" urmând folosirii unui cuvânt greşit, sau inexact, pentru exprimarea unei stări de fapt. În acest context nu este de mirare că folosim cuvântul iubire pentru mai multe trăiri.

Pentru cei care vor să înţeleagă mai bine, mai corect, ce (Cine) este iubirea, au apărut termenii pe care i-aţi menţionat: eros şi agape. Aceştia aduc distincţia între iubirea fizică şi cea spirituală (aşa, la prima încercare de a scrie ceva în această direcţie...)

Apreciez folosirea cuvintelor potrivite contextului pe care încearcă să îl exprime, aş putea spune că mă bucură, mă relaxează şi îmi conferă încredere.

Referitor la afirmaţia că "Frica de moarte, şi ea, îl face adesea pe om să caute o izbăvire în sexualitate", aceasta îmi arată o anumită ... inocenţă a autorului... eu nu m-aş fi gândit niciodată aşa. Eu aş fi zis că la sexualitate ne conduc patimile, cel rău, lipsa atenţiei către ce ne spune Domnul, lipsa credinţei în bucuriile netrecătoare şi nestricăcioase... Iar frica de moarte, ne-ar putea face mai cuminţi :-)

O altă scurtă menţiune pe care vreau să o fac este aceea de a vedea moartea ca fiind păcatul din viaţa noastră, căci nădăjduim ca trecerea dincolo să fie spre lumină şi viaţa veşnică.

Citat:

În prealabil postat de CristianR (Post 566609) Doresc să dezvoltăm această temă, cu speranța lămuririi unor întrebări, dileme pe care fiecare dintre noi le poate avea, și, poate, pentru a învăța să iubim dumnezeiește. Dar a înțelege și omenescul din noi, și ce anume din el este vrednic de Creatorul nostru și ce, din contră, ne îndreaptă către moarte. A trupului și a sufletului.

Nu ştiu dacă am putea iubi chiar dumnezeieşte, căci cine poate ajunge la măsura aceea? Însă, da, e bine să încercăm să ne apropiem...
"...Tu pe mine mă întăreşte întru dragostea Ta; căci Tu eşti marginea doririlor şi credincioşilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni."
Eu cred că sinceritatea (faţă de noi înşine, în primul rând) ne poate salva de la greşeli, sau poate să ne ajute a obţine iertarea pentru păcate. Poate nu putem mărturisi Adevărul, dar să fim măcar sinceri, pentru a nu fi robi ai minciunii şi ai morţii.

Va exprimati ca si cum sexualitatea ar reprezenta un pacat de moarte ...

Afirmația se bazează pe observație și are legătură cu abordarea psihologică a relației, despre care au vorbit P&C și Cezar, și despre care ei pot să ne spună mai multe, respectiv dacă este sau nu corect ceea ce am spus.

Am abordat problema iubirii din două unghiuri: a omului firesc și a omului duhovnicesc. Evident că acea legătură între sexualitate și moarte îi aparține celui dintâi, care nu cunoaște izbăvirea de moarte prin Hristos, și o caută într-un mod să zicem natural, însă nu până la capăt, căci de regulă doar imită gestul de a da naștere unor vieți noi. Acest gest, însă, îl face să uite de moarte și de frica ei, pentru că îl coboară în animalitate, făcându-l mai mult natură și mai puțin conștiință.

În om coexistă o luptă între duh și trup, între conștiință și refuzul ei, pentru că ea dă... dureri de cap.

Fugim, adesea, de moarte, fără să fim conștienți de aceasta, căutând să conservăm cât mai mult viața aceasta. Nu fugim către Hristos, la care ajungem murind vieții. Refuzul morții trupului (al biosului, nu neapărat al morții fizice) este, totodată, refuzul Vieții celei adevărate.

Iar acest refuz îl manifestăm chiar și atunci când mergem la biserică, nu cu dorința de a gusta Viața cea veșnică (pe care o socotim un fel de prelungire, după moarte, a vieții actuale), ci ca să-L rugăm pe Dumnezeu ca, prin sfinții săi, să ne ocrotească această viață, să ne vindece de boli, să ne ajute la examene și la serviciu sau în familie.

Deși acestea, cum ne spune Biserica, nu sunt de condamnat, ba chiar sunt bune, după cum nici averea nu este condamnabilă în sine, totuși, adevărata Viață este altceva. Hristos le transcende și ne cheamă de dincolo de ele.

A iubi omenește înseamnă a nu iubi până la capăt, a iubi condiționat. De regulă, soția își iubește soțul pentru ceea ce îi oferă el, și invers. În momentul în care el încetează să mai ofere ceea ce ea are nevoie, și dragostea se stinge.

A iubi creștinește și, totodată, dumnezeiește, este altceva. Dragostea dumnezeiască nu cere nimic pentru sine, dând, în schimb, totul. O căsnicie care nu este întemeiată pe o astfel de iubire nu poate fi socotită creștină. Taina nu se realizează doar prin slujba făcută de preot în biserică, ci vine și din această dragoste pe care cei doi o trăiesc în Hristos. Dacă ei nu au o astfel de iubire, Hristos nu este între ei. Și dacă El nu este, nici taina nu este.

Nu mi-am dat seama...
Cred că eram/ sunt prea mult concentrată pe cele rele pe care sexualitatea le poate produce (dependenţa, de exemplu, subordonarea? - adică nu mai vedem dragostea, ci doar sexul, care ne poate subjuga...)

Sau, depinde ce înţelegem prin sexualitate, apropos de definiţii.

Nu vreau să vă contrazic cu nimic.

Cred însă că putem avea percepţii subiective... Nu sunt bune sau rele, ci doar ale noaste.

Ce se intelege prin "om duhovnicesc" ? Un preot de mir nu mai poate fi om duhovnicesc pentru ca se iubeste si fizic cu sotia lui?

Sexualitatea poate subjuga cand devine o patima,insa nu cand reprezinta o impartasire a iubirii si din punct de vedere fizic intre doi oameni,cel putin asa cum inteleg eu lucrurile.

Evident, duhul nu este trup. Iar omul duhovnicesc este cel care respiră harul Duhului Sfânt. El, deși în trup și slujindu-se de acesta, trăiește în Duh și pentru Dumnezeu. A trăi duhovnicește înseamnă, deci, a face din trup un accesoriu, pe când a trăi trupește înseamnă a face din duh un accesoriu - ceea ce, de altfel, nu este posibil, pentru că normal este ca el să aibă întâietate. Dacă-l pui pe locul doi îl anulezi, te rupi de Dumnezeu.

Omul credincios nu este nici numai duhovnicesc, dar nici numai trupesc și sufletesc. Însă Duhul transfigurează trupul și sufletul, dându-i o curăție și o integralitate a trăirii, fără patimă. Dragostea dintre soți, implicând sexualitatea, poate și trebuie transfigurată sau privită curat, fără a contraveni duhului. Dacă inima îți este curată, așa îți este și iubirea, și vederea. Nu iubești în celălalt doar trupul, ci și sufletul, și pe Dumnezeu care l-a alcătuit așa, și mai vezi și rostul pentru care l-a alcătuit și care este rodul ce urmează dragostei.

Vreau să spun că, păstrând integralitatea și nedespărțind trupul de suflet, de duh, de rosturile sale dumnezeiești, de Dumnezeu, în ultimă instanță, rămâi în legătură cu El, în har. Păcatul este tocmai fragmentarea, a dori să ai, să folosești, să trăiești doar printr-o parte a ființei tale, în cazul sexualității ea putând fi redusă la nivelul epidermei.

Adaug că, evident, fărâmițarea, adică ruperea întregului, înseamnă moarte din punct de vedere duhovnicesc, iar viața adevărată, adică sfințenia, înseamnă tocmai realizarea acestei unități - duh, suflet, trup. Pentru că starea noastră actuală este de fărâmițare.