Femeia in familie
 

Mi se pare ca si in randul tinerilor de astazi femeia este vazuta ca o supunere pentru barbat.
Ce fel de rol are femeia in ziua de astazi?

Ceea ce spune Necula este adevarat; imi place raspunsul lui; si eu m-as teme de barbatul care e gata sa moara pentru mine.

https://youtu.be/5-gwz1fdd_k

Femeia poate fi cel mai tulburator lucru pe care l-ai vazut ,sau poate deveni deveni un cosmar.Femeia este mama care te-a crescut,bunica care ti-a facut placinte si fata de care erai indragostit in liceu.Tot femei sunt si cele pe care le ignori sau cele pe care le dispretuiesti.Curve sau sfinte,frumoase sau urate toate au calitatea de a fi femeie.Nu exista familie fara femeie,ea este centrul familiei,tu ca barbat nu stii noci macar unde iti sunt sosetele,ca sa nu intram in ametitoarele sensuri ale conceptului de femeie,familie sau crestinism ortodox ei raportarile sale la acest subiect.

Femeia nu trebuie nicidecum dispretuita si tratat ca o sclava.Daca vrei sa stii care ar trebui sa fie si astazi rolul femeii in societate si familie uita-te la scrierile apostolului Pavel la Corinteni

N-am inteles prima postare. Cine se supune: femeia sau barbatul?

In ziua de azi femeia nu prea mai este in familie. E plecata la lucru toata ziua. Punct. Se duce in razboaie, face patrula pe strazi si se bate cu raufacatori, se duce in cosmos, face politica, divorteaza etc.

Cum ar trebui sa fie? O stim cu totii.

Am scris eu gresit.
Ma refeream la faptul ca femeia trebuie sa se supuna barbatului.

Ba se baga acum și în explicarea tainei fecioarei Maicii Domnului.Si are un tupeu mai mult că al diavolului
Cum cum ?

Nuuuuuu.Femeia trebuie sa I se supună numai s™i numai bărbatului care se supune lui Hristos .Ta da. !!!

Totul se rezuma la scripturi,sau mai simplu,la exemplul Mantuitorului si Fecioarei Maria.Capul oricarui barbat este Iisus Hristos si capul oricarei femei este Fecioara Maria.Putem observa ca in scripturi nu este scris niciunde ca Fecioara Maria vorbea si invata multimile,desi ar fi putut.Tocmai Pavel zice ca femeia nu trebuie sa invete pe altii,sa se ridice peste barbat,etc.

Erau cam misogini,nu-i asa?:)

Erau asa cum trebuie,vezi tu,dezvoltarea asta tehnologica ii sminteste pe oameni,nu zic ca e rea,doar ca e o sabie cu doua taisuri,iar omul datorita naturii lui reuseste sa se taie cam mereu.

Hai sa privim lumea prin ochii nostrii,atunci cand vom vedea nu ne va trebui interpretarea altora.

Poate balanta are rolul ei :)

Voi cei care nu aveţi o familie, ascultaţi ce spune şi un familist:
Femeia, ca şi bărbatul, este în familie nu ce vrea femeia (sau bărbatul), ci aşa cum cere familia.
După chipul Bisericii: nu e Biserica după unul sau altul. Ci unul sau altul, oricare ar fi acela, e după şi prin Biserică.
Hristos nu e după El, ci prin ascultare de Tatăl, în Duhul Sfânt.

Mai sa fie, vorbind despre femeia in familie, tocmai am citit astazi un blog interesant:

http://mirelapete.dexign.ro/2013/08/...e-gospodina-2/

Si mai este si reversul, plin de umor, dar care pe mine m-a umplut de tristete:

https://ivanuska.wordpress.com/2013/08/04/gospodina/

Acuma, ce să zic... După reputaţia mea (proastă, în sistemul de valori bulibăşit unde îmi duc viaţa -mă refer la lumea asta întreagă) de misogin (hauzi!!), e cazul să o şterg d-aici cât să nu arunc iar o petardă (că tot e vremea lor!).
Aşa că zic cuminte, cât pot de cuminte:
1) Lirica feminină are particularităţile ei. Un parfum, vorba primului articol, inconfundabil... De gospodină, probabil...:) Când spun parfum, asociez asta cu farmec, apropiere, tandreţe etc. La altceva refuz să mă gândesc, nu de alta dar sunt conştient că am reputaţie de misogin!...:))
2) Feminismul e prea urât ca să mă opresc la el. Puţin îmi pasă că e foarte răspândit. Dealtfel, ce lucru prost şi urât nu e azi foarte răspândit? Bunul simţ şi valorile tradiţionale au devenit nu doar o rara avis ci şi un moft, căzut în dizgraţie...
3) Una peste alta, acord următoarele note (în calitatea mea de profesor incurabil şi complet nedorit) celor două articole:
a) nota 3, primului - nu vreau să aduc argumente. Ar putea fi lezant.
b) nota 2, celui de-al doilea.
În total 5, cât să treacă, la pachet, ultimele coşmaruri ale anului trecut.
Să dea Dumnezeu să avem un an mai bun!
Iar pentru asta avem nevoie de mult mai multă luciditate, care nu se obţine fără bun simţ şi niscaiva muncă. Ce, cum? Muncă? Da. Foarte multă muncă. Sufletească, musai sufletească!
La mulţi ani!

Dar eu nu le-am pus pentru note, ci pentru a aduce in tema anumite mentalitati, viziuni pe care unii oameni le au, si care sunt o realitate.

Da, există aceste mentalităţi, sunt multe - vrute şi nevrute.
Dar ce rost are să aducem în discuţie mentalităţi care ar trebui ignorate când noi nu reuşim să încorporăm şi să practicăm pe cele cu adevărat folositoare?
Iar dacă tot aţi adus în discuţie ce pot scrie femeile - sunt o mulţime de femei care scriu admirabil! Şi ele vorbesc despre viaţă, despre sacrificii, despre condiţia feminină etc. Şi ele abordează subiecte foarte delicate - dragostea, jertfa, dreptatea şi nedreptatea, libertatea, credinţa... Dar cât de frumos o fac!
Eu m-aş bucura să aduceţi texte scrise de astfel de femei, cu adevărat nobile şi darnice, câtă vreme avem, slavă Domnului, o mulţime printre noi.
Sunt femei care au diverse profesii, vârste diferite, condiţii sociale dintre cele mai diverse şi care ne bucură sufletul, atât nouă bărbaţilor cât şi femeilor, inclusiv copiilor.
Aşa bine ar fi să le citim mărturisirile, dilemele, soluţiile!
Asta vroiam să zic...:)

"Azeam glasurile şi râsetele copilaşilor mei din curte...mă gândeam cu disperare că cele trei luni pe care le mai aveam de trăit vor trece extrem de repede, şi ei or să rămână, brusc şi fără explicaţii, fără mămică, şi or să alerge prin curte şi or să întrebe zilnic de mămica lor, şi soţul n-o să poată să-i facă să înţeleagă...să înţeleagă ce? Ce puteam aştepta de la o fetiţă de 5 ani, sau de la un băieţel cu sindrom Down, cum puteam aştepta să înţeleagă că Dumnezeu, în marea lui milostivire faţă de mine, mi-a dat această boală ca pe o ultimă speranţă sau şansă?

Ei aveau atâta nevoie de mămica lor: să o pipăie, să o muşte, să o gâdile, să o îmbrăţişeze, să o simtă palpabil şi concret lângă ei.
Apa fierbinte îmi curge pe trup, şi parcă n-are nici un efect asupra inimii mele.

Sânt atât de tristă şi de îngheţată încât simt tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Si e tot mai fierbinte...şi mai firbinte...până când, deodată, realizez grozăvia întregii situaţii, realizez şi văd iadul inimii mele, care tot mă îngheţa şi care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existenţial şi copleşitor...

Şi atunci pentru primă dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea îngheţată...Eram goală în faţa Lui, atât la trup cât şi la suflet..."Iartă-mă, Doamne!", urlam eu, căzând în genunchi, iar apa care devenea tot mai fierbinte îmi ardea de acum spatele cocoşat de atâtea păcate, îl ardea cu o forţă năvalnică. Dar eu fierbinţeala apei nu o mai simţeam deja, nu mai simţeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristeţea se pietrificase...şi urlam, şi mă apucase urletul către Dumnezeu şi către Măicuţa lui într-un moment absolut deloc demn, într-un moment şi într-un spaţiu aproape de neconceput: într-o cabină de duş, în care aveam să realizez că degeaba, absolut degeaba aş fi trăit lângă copilaşii mei dacă n-aş fi trăit în primul rând pentru şi în Dumnezeu."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 191-192)

"Mă ridic şi încep să urc. Nu ştiu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie şi din mine or să se împrăştie milioane de particule, toate pline de dor, de dor şi de recunoştinţă pentru aceşti eroi ai copiilor mei.

Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, aşa cum m-a aşteptat o viaţă… Mă aşteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, aşa cum ar face orice creştin adevărat.

Cancerul era al meu şi numai al meu, făcea parte din toată fiinţa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… şi de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâţia ani fusese şi el destul de hăituit şi hărțuit de mine. Şi pentru prima dată simt o milă teribilă faţă de toate acele celule bolnave, care se încăpăţânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aş bucura cu adevărat? [....]

Nu ştiam de ce nu am murit atunci....privesc la toţi cei cinci copilaşi ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu şi încep să urc din nou...puţin câte puţin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor şi a bărbatului meu.

"Slavă ţie Doamne!", mai apuc să zic, şi pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferinţa, suferinţî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie.

Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198)

.......... Da!........

Impresionant mod de asumare a suferinţei.

Creşteau amândoi, îi alăptam pe amândoi, noaptea unul era pe pernă, unul era la piept. Somnul nu mai exista decât într-o mică măsură. Dar nu mai conta nimic. Eram atât de fericiţi şi de împliniţi! Atâta bucurie ne dăruise Dumnezeu... Nu mai simţeam oboseala, nici somnul, nici alte griji lumeşti. Viaţa noastră nu mai exista decât undeva între Maria şi Antonie, Antonie şi Maria, până când... până când, evident, la 40 zile, apar alte două linii pe testul de sarcină. Sânt din ce în ce mai gravidă. Soţul mă ia în braţe şi mă învârte într-un iureş nebun. "Dragostea mea, eşti sigură?... E cel mai frumos dar..."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 48)

"Maria, fetiţa cea mare, are 3 ani, Antonie 2 ani, iar Nectarie 1 an. Îl legăn şi îl alăptez aproape continuu. De fapt şi pe Antonie, la aproape 2 ani, tot îl alăptez, că nici o metodă nu a mers pentru a-l înţărca. Oboseala mă disperă, mai ales noaptea, dar nu renunţ. Sunt obsedată să-i alăptez. Nectarie nu adoarme decât legănat pe picioare."

("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 55)

Da.....:)
Acum, ce să zic... Poate că astfel de mărturisiri sunt mai greu de înţeles din afara experierii lor.
La prima vedere, astfel de situaţii le pot speria pe femeile tinere, care nu au copii deocamdată sau chiar pe femeile care au traversat (prost) maternitatea.
E similar cu a găsi o noimă în altfel de comportamente cum ar fi, de pildă, să nu dormi un an sau doi decât cu capul pe o piatră sau în picioare sau legat cu lanţuri etc.....:) (mă refer la asceză, nu la altele...:))
Cum să faci aşa ceva? - ne şopteşte bunul simţ...

Eu însă am descoperit că experienţele văzute din afară / de o altă persoană, nu pot fi bine înţelese oricât ne-am strădui. Ceva în noi rămâne sceptic, în îndoială faţă de "ciudăţeniile" astea. Şi e firesc aşa.
Dar pentru cei care experiază iubirea jertfelnică cred că nimic nu e mai frumos, mai dătător de împlinire şi bucurie decât tocmai aceste conduite (care ne pot părea) extravagante.

P.S. Chiar acum, soţia mea alăptează pe Nicolae şi veghează pe Maria care are febră. I-am dat eu mai devreme tratamentul... Mă gândesc că Ruxandra a alăptat în ultimii 11 ani nu mai puţin de 8 ani încontinuu...:) Din care 6-7 ani în paralel cu serviciul... Şi câte nopţi o fi dormit, numai ea ştie. Eu doar bănuiesc...:) Dar în ciuda unor dificultăţi aşa de mari, ea pare mai tânără şi mai frumoasă ca acum 11 ani!... Cu siguranţă e mai sănătoasă, mai puternică. Este rodul dragostei părinteşti, pe care femeile/mamele o cunosc cel mai bine.
E o adevărată minune şi, s-o spun pe şleau, fericire! La care noi bărbaţii suntem, cel mult, martori binevoitori. Şi iremediabil puţin înţelegători...:)

Va spun sincer ca nu prea stiu, si eu as vrea sa le citesc. Ma bucur pentru ce a postat simpllu, am aflat si eu un titlu de carte.

In privinta articolelor pe care le-am postat, primul l fi avand tot felul de pacate, si in nici un caz nu l-am pus pentru valoarea literara sau cine stie ce valoare morala, eu l-am postat pentru ce am vazut bun, adica ce a insemnat grija mamei in viata cuiva. In sensul ca stiu si eu din experienta cat de mult inseamna o mama dedicata familiei, care face cu dragoste tot ceea ce inseamna a fi "gospodina", cat de mult inseamna atmosfera creata in casa prin grijile astea lumesti. Stiu si ce inseamna sa-ti fie dor cateodata de asta, desi doar temporar. O fi partea noastra sentimentalismele, platitudinile de tot felul, dar totusi cand grijile astea lipsesc, se simte.

Iar al doilea articol era mai mult pentru mila.

Dar fiecare cu perceptiile sale.

Exista vreun thread 'Bun de citit'? in care fiecare sa adauge carti interesante pe diferite tematici/un rezumat scurt?

Vezi "Apariţii editoriale", altceva nu ştiu.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...tii+editoriale

Ăsta ar fi cel mai aproape: Ce cărţi am mai citit.

O să apară şi volumul II, eu îl aştept cu nerăbdare. Din câte am înţeles, o să fie descrisă trecerea la cele veșnice a mamei eroine, Mioara. Domnul să o odihnescă în pace! Frumos exemplu de dăruire, de jertfă. Eu am apreciat deschiderea şi curajul ei de a scrie...cred că sunt multe mame care au trecut sau trec prin ceea ce a trecut Mioara, exceptând boala. Avem şi aici un exemplu viu, Ruxandra.

Consider că este o carte de excepţie. După lecturarea acestei cărţi se schimbă ceva în tine. :)

https://www.youtube.com/watch?v=06N9BSyVbn4

https://www.youtube.com/watch?v=cWMM7DPyeLw

As vrea sa intreb pe simpllu, daca el a cunoscut/ingrijit vreodata un om bolnav, mai ales de boala a carei nume nici nu vreau sa-l numesc.

Eu am cunoscut si am avut si in familie om bolnav de ingrijit si am vazut multe feluri de suferinta.
De aceea eu asa carti nu pot citi. Pana si titlul imi face rau.
Si nu recomand nimanui sa citeasca asa ceva. Mi se pare ca sunt suferinte private ale unor oameni si este nevoie de sfera privata.

Nu reusesc nici sa inteleg de ce se scriu aceste carti si de ce plac unora.
Ah, daca sfarsitul este fericit, atunci se poate cumva ca aceste carti sa ajute pe altii aflati in asemenea situatii. Sa le dea curaj.

Stiu, viata este grea si adeseori se ajunge la lucruri de neimaginat.
Acum nu stiu daca chiar trebuie sa ne uitam numai la asta si sa ne distrugem sufletele, sau dimpotriva sa privim si la partea frumoasa a vietii si sa capatam forta sa luptam. Sincer, nu stiu.

Si oamenii sunt diferiti. Se vede ca sunt unii tari care nu sunt atinsi de nimic si altii (ca mine) care din orice atingere sunt traumatizati iremediabil.
De aceea ma gandeam sa-l rog pe simpllu sa nu mai puna astfel de carti aici. Sper ca familia respectiva sa-si fi gasit linistea si echilibrul pana la urma. Nu stiu cine va scrie volumul urmator, dar daca e cineva din familie, iar ma intreb cata tarie trebuie sa aibe. Sigur se poate scrie cu scop terapeutic, dar atunci nu e musai sa faci si public.

Revenind la topic, as vrea sa spun ca orice femeie are valoarea ei, in familie si in afara. Nu numai mamele.
Si trebuie respectate si ocrotite. Si asta trebuie sa inceapa de la ele insele. Nu stiu daca valoarea unei femei consta numai in a face intr-una copii si a alapta.
Nu stiu daca numai pentru asta trebuie ele sa existe in familie. Mi se pare ca exagereaza si barbatii care le tot cer acestea, dar nici ele insele nu se cunosc (suficient). Poate o abstinenta sau un echilibru ar fi bun(a) pentru toti - si pentru femeie si pentru barbat si pentru copii (frati).
Femeia si oricare om are valoare pe ansamblu prin tot ceea ce este si ofera: fizic, mental, spiritual, afectional.

Si ma intreb iar, daca totusi asa este normal si bine intr-o familie, de ce nu le este dat la toate familiile.

Dar asa cum am spus femeia nu e numai mama si are o valoare mai mare, pe care trebuie s-o si gaseasca in timp.
Si nu, nu va ganditi aici la cariera. Si o femeie casnica poate face multe (in afara de copii)...

Am acceptat tematica şi conţinutul, mi-a displăcut puternic stilul. De aici reacţia, poate exagerată, mă iertaţi.

P.S. Îmi amintesc că am citit anii trecuţi o "apocrifă", Evanghelia după nu mai ştiu cine... Faptele descrise erau cam aceleaşi din cărţile canonice. Ici şi colo câteva "inovaţii", care nu consonau cu tonul Răstignirii şi Învierii. Iar aceste adaosuri şi tonul general al scrierii mi s-au părut respingătoare, falsificatoare încât am cunoscut iarăşi cât e de important modul în care scriem. Cartea aceea era un fals grosolan, tocmai prin efluviile emoţional-imaginative, de melodramă ieftină, care o ciopârţeau pamponînd-o ca pe un papiţoi.

Nu doar femeile scriu uneori prost, deşi vor să transmită ceva bun. Şi bărbaţii fac asta, desigur. În fond, e vorba de a nu părăsi sfânta sobrietate, de a doza bine ingredientele emoţionale dacă nu voim să stâlcim mesajul şi să obţinem efectul invers în cititor.
Arta e sensibilitate frumos condusă, iar eu am năzuinţa asta iraţională (recunosc) de a găsi în orice text scris de o femeie (fie ea şi gospodină...:)) ceva frumos, ceva autentic, bine îngrijit, şi astfel lipsit de vulgaritate şi grosolănie. Iar acestea din urmă nu constau neapărat în înjurături sau vorbe aspre, cât într-o stare de spirit duplicitară, murdară, care se descoperă lesne cititorului receptiv.

Legenda spune că Agatha Christie l-a creat pe Hercule Poirot între mai multe oale cu ciorbă şi stive mari de rufe...:)
Ce de femei remarcabile sunt în literatură! Cum de nu le citiţi?
În fiecare ţară sunt numeroase autoare de eseuri bune, poveşti şi povestiri, nuvele, romane, poezie... Ca să nu mai amintesc pe autoarele cărţilor de psihologie şi psihanaliză...:)
Cărţile bune scrise de femei (măritate sau nu, tinere ori bătrâne) umplu oricînd o bibliotecă pe care n-o poate citi nimeni, în întregime, chiar de şi-ar dedica întreaga viaţă acestei întreprinderi.
Eu însumi, bărbat dedat la cărţile bărbaţilor, am citit cu satisfacţie numeroase cărţi (şi articole, studii, diverse însemnări) ale unor scriitoare de la noi sau din întreaga lume.
E de mirare când spuneţi că nu aţi găsit texte remarcabile, foarte frumoase şi folositoare, avînd ca autor o femeie.
Hîm... Sunt pline bibliotecile!....

Da, Sophia. Am cunoscut, dar nu am îngrijit, ci am fost îngrijit de un bolnav de "boala fără nume", eu fiind copil. :)
Slavă Domnului pentru toate!

Marire Tie, Doamne, marire Tie!

.......:)) Asta e tare de tot, frate!
Nu mi-ar fi trecut prin ...cap, recunosc.

Măi Copăcele, am vrut de multe ori să comentez afirmaţia asta a ta, pe care mult o preţuieşti, dar m-am abţinut. Am aşteptat să o comenteze alţii mai vrednici decât mine.
Dar pentru că nu a voit nimeni până acum, iată că fac eu, deocamdată, o precizare preliminară: un astfel de gând e o portiţă nesperată pentru nesupunerea femeii şi o garanţie sigură pentru erezie.
Dacă dai semne că îţi înţelegi greşeala, mă voi bucura şi nu voi mai comenta.
Dacă nu, voi încerca să îţi arăt pe cât mă ţin puterile că afirmi un lucru foarte nepotrivit pentru un mădular al Bisericii.

O femeie bineplăcută Domnului.
Cu siguranţă, catafatic şi apofatic!!!
https://www.youtube.com/watch?v=OZvv...=RD0nDIzQxHbZg
https://www.youtube.com/watch?v=zlTo...=RD0nDIzQxHbZg

Oare de ce crezi ca e scris in Evanghelie:

21. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.(Mt14,21)care nu se spune(nu conteaza) cati erau.



Asta-i un gandul unei orgolioase revoltate.

Mai valoroasa ca o mama e numai monahia-fecioara; mama se sacrifica/jertfeste in aceasta lume pentru copiii ei, monahia sacrifica/jerfeste aceasta lume pentru Hristos.

Trebuie sa recunosc ca nu mai prea citesc...

Ceva dreptate are, daca ala vrea sa o duca la un club de swingeri, are tot dreptul sa se opuna, nu?

Pe de alta parte daca foloseste nedesavarsirea morala a celuilalt ca pretext pentru propriile nebunii iara nu e bine..
Dar asta este, ca sa fim onesti, un caz foarte rar.

Daca femeia are propria masura duhovniceasca, nu va face ne-ascultare decat in masura in care ceea ce i se cere este imoral si nu va folosi slabiciunile din statutul spiritual al celuilalt ca o scuza pentru a tine mortis de propria agenda pe care nu o poate justifica altfel.

Daca nu are masura duhovniceasca ei bine..orice scuza pentru a-si face propria voie, oricat de stupida, poate fi la fel de buna.